08/08/2026
Chiar așa! Lasă că iau eu!
https://www.facebook.com/share/p/1CRgtEansW/
NU-I SPUNE „PRIMĂ” DACĂ TREBUIE SĂ-ȚI CER VOIE SĂ O CHELTUI!
Din toamnă voi prelua grupa mică: copii de trei ani. Mânuțe mici, despărțiri grele de mama, primele dimineți într-o lume necunoscută și o educatoare care trebuie să transforme un spațiu străin în „locul meu de la grădiniță”. Voi lucra într-o grădiniță nouă, construită prin PNRR. Nouă, frumoasă, cu pereți noi, mobilier nou, tot ceea ce arată bine într-o fotografie despre investițiile în educație. Doar că eu, pentru grupa mea mică, nu am nicio păpușică, niciun căruț pentru păpuși, nici jucăriile de care am nevoie pentru jocurile copiilor de trei ani și nici nu mai deschid discuția despre materialele didactice, dar am „primă de carieră didactică”. Ce bine!
Numai că statul care îmi încredințează copii de trei ani nu-mi încredințează și libertatea de a hotărî ce ne trebuie mie și lor. Aici începe absurdul. Pentru că eu nu am nevoie ca cineva dintr-un birou să-mi explice ce înseamnă dezvoltare profesională. Am nevoie să pot intra într-un magazin și să cumpăr păpușa aceea pe care, într-o dimineață de septembrie, un copil o va strânge la piept în timp ce plânge după mama. Am nevoie de căruțul pe care doi copii vor învăța să-l împartă. Am nevoie de cuburi, jocuri, materiale senzoriale, planșe, cărți, plastilină și toate acele lucruri mărunte care nu impresionează în rapoarte, dar din care noi construim, zi după zi, educația timpurie. Și da, probabil că voi face ceea ce fac mii de educatoare și profesori din România: voi cumpăra din banii mei… Din nou.
Pentru că un copil de trei ani nu poate aștepta următorul program de finanțare. El vine în septembrie și trebuie să găsească o grădiniță pregătită pentru el. De aceea am o problemă cu expresia „primă de carieră didactică” atunci când banii aceia vin cu condiții despre cm îi pot folosi. Dacă este buget pentru cursuri, numiți-l buget pentru formare profesională, dacă este voucher pentru anumite produse, numiți-l voucher, dacă este finanțare cu destinație precisă, spuneți-i exact așa, dar nu-i spuneți PRIMĂ dacă eu trebuie să demonstrez că merit să cheltuiesc recompensa pe care tocmai mi-ați spus că o merit.
Știu că în bugetele PNRR cheltuielile pentru materiale didactice sau jucării nu sunt eligibile și vin cu întrebarea, simplă și incomodă:
cu excepția educatoarei, cine asigură baza materială a unei grădinițe?
Mai ales că există o ironie aproape perfectă aici: statul consideră că sunt suficient de competentă încât să-mi lase în grijă douăzeci și ceva de copii, să-i ajut să se desprindă de părinți, să observ întârzieri de dezvoltare, să gestionez conflicte, să construiesc autonomie, să-i învăț să vorbească despre emoții, să împartă, să aștepte, să aibă grijă de ei și de ceilalți, să iau zeci de decizii într-o singură zi pentru siguranța și dezvoltarea lor, dar nu sunt suficient de competentă să decid singură ce fac cu propria mea primă. Asta nu mai este despre bani… Este despre încredere și mai este despre o realitate pe care o cunoaște aproape orice cadru didactic: școala și grădinița românească funcționează și datorită miilor de cumpărături mici făcute în tăcere de profesori și părinți… „Lasă că iau eu.” O foarfecă, niște lipici, o carte, un joc, o cutie pentru materiale, o păpușă, un căruț…. „Lasă că iau eu…”
Și din toate aceste „lasă că iau eu” se adună, an după an, sume pe care nimeni nu le mai contabilizează drept contribuție personală la sistemul public de educație. Nu cer să mi se spună ce să cumpăr. După atâția ani la catedră, știu foarte bine ce le trebuie copiilor mei. Cer doar să numim lucrurile corect.
Investiția în formarea profesorului este obligația unui sistem care vrea profesori bine pregătiți. Prima este recompensa omului pentru munca lui. Nu le amestecați!
Iar dacă ați decis că profesorul merită o primă, atunci faceți un lucru care nu costă niciun leu în plus: aveți încredere în el.
Eu, din toamnă, voi avea o grupă de copii de trei ani. Am grădiniță nouă, am pereți noi, am responsabilitate, am „primă”. Îmi mai trebuie doar libertatea de a transforma banii aceia în ceea ce realitatea din grupa mea îmi spune că am nevoie. Pentru că PNRR-ul poate construi o grădiniță, dar o grădiniță nu devine grădiniță când îi ridici pereții. Devine grădiniță când copilul deschide ușa și găsește înăuntru o lume construită pentru el.
