26/08/2023
👀În ultimele zile mediile sociale sunt asaltate de informații, opinii, trăiri legate de sarcini, nașteri și nu numai.
😊Am ales să distribui postările cu care sunt de acord și care simt că au un mesaj de transmis .
Mai jos veți citi un text minunat scris Alina Bârcă - Nașteri cu Suflet.
❤️Multumim Alina
…………………………………………………………………….
🙏”Alegerile legate de naștere nu sunt niciodată simple ca și când te-ai duce să alegi o conservă de fasole de pe raftul magazinului. De multe ori sunt implicate emoții puternice - speranță, frică, furie, vinovăție - ca să numim doar câteva.
E de înțeles că asta se întâmplă și pentru că nașterea nu este doar despre a împinge un bebeluș din tine, o demonstrație de bio-dinamică, ci privește VALORI umane fundamentale.” (Sheila Kitzinger)
Am început să citesc o carte pe care o aveam de mult timp cumpărată, ”A Social History of Maternity and Childbirth. Key Themes in Maternity Care” de Tania McIntosh.
Citatul de mai sus e introducerea în această carte.
Istoricul din mine își freacă mâinile de bucurie că-și hrănește pasiunea pentru trecut și pentru înțelegerea lui.
Asistenta medicală este nerăbdătoare să înțeleagă și mai bine nașterile actuale în contextul evoluției umanității și să cuprindă parcursul situației nașterilor până la momentul 2023.
Educatorul prenatal poftește la orice fel de informații despre naștere, moașe, protocoale ca să poată servi și mai bine celor care vin la cursuri.
De câte ori se vorbește în spațiul public despre nașterile cu moașe sau de nașteri neasistate sau de nașteri acasă, în majoritatea covârșitoare vocile se exprimă împotriva acestor practici ”că nu mai suntem acum 100 de ani când se murea la naștere”, ”avem medici și spitale, cm să naștem ca pe vremuri?”, ”asta este inconștiență”.
Fiecare are dreptul la o opinie. Fiecare are argumente valide în propriul sistem de valori.
Dar eu țin mult la acuratețea științifică. La argumentele bazate pe cercetare și pe dovezi, nu pe opinii personale și pe dovezi de nartură anecdotică.
Nu sunt om de știință... am, mai degrabă, o formare umanistă.
Dar când este vorba despre naștere prefer să îmi bazez argumentele pe studii, pe istorie scrisă, pe cifre.
Când ofer o informație pe pagină, o fac pe bază de studiu individual. O fac ca o contrapondere pentru informațiile eronate pe care le găsim în media, le aflăm de la medici, le găsim în protocoalele din spitale.
Nu le știu pe toate și cu siguranță fac greșeli iar când îmi dau seama mă corectez.
Am spus de multe ori: statistic vorbind, România are cea mai mare rată de mortalitate perinatală din Europa. Este vorba despre nașteri în spitale nu despre cele la domiciliu.
De asemenea am pus de mai multe ori pe pagină sau în grupuri link către pagina Ministerului Sănătății unde FIECARE femeie care a trecut vreodată printr-o maternitate poate lăsa un feedback despre cm a fost experiența ei din spital și care a fost relația cu personalul medical.
Este de înțeles că, odată ajunsă acasă, tot ce îți dorești este să uiți de tot ce ți s-a întâmplat, să te bucuri că ești acasă și că sunteți sănătoși și tu, și bebe.
Dar medicul sau asistenta care te-au tratat nepotrivit, care poate ți-au vorbit urât sau care nu ți-au respectat drepturile, vor continua să facă la fel și cu următoarea pacientă. Și cu următoarea. Și cu toate cele care vor veni după tine.
E greu să lucrezi într-un spital din România: condiții mizere, personal insuficient, multă presiune, multă ”hârțogărie”, stres, atmosferă de lucru presantă.
E greu să-ți ții mintea limpede și sufletul curat în cojuncturile astea. Și ajungi să te schimbi, încet-încet.
Vreau să cred că fiecare medic și fiecare asistentă care alege să meargă pe calea asta profesională o face pentru că își dorește în adâncul inimii să ajute, să fie de folos, să lase lumea asta mai bună în urma sa.
Unde pe traseu se schimbă reperele morale și sufletești?
Unde e acel moment în care decizi să închizi ochii față de un coleg sau de un superior care comite un abuz?
Unde pe drumul tău începi să-ți schimbi și tu comportamentul ca să te poți integra?
Unde rămân iubirea ta de oameni, dorința de a face bine și idealurile din timpul anilor de studiu?
Suntem în 2023, România, Europa, și murim la naștere în spitale.
Suntem separate de bebeluși la naștere.
Suntem constrânse să acceptăm proceduri medicale fără consimțământ informat.
Suntem tratate cu lipsa de empatie și respect pe care le merită orice ființă umană, indiferent de s*x, rasă, culoare, religie, statut social.
Toate acestea se întâmplă cu acordul nostru tacit pentru că nu înțelegem că putem avea o voce. Nimeni nu ne ia puterea ci noi o cedăm.
Repet de ani de zile la toate cursurile mele: CERE!
Cere ceea ce îți dorești de la personalul medical.
Cere ca actul medical să se desfășoare cu respect și cu informare corectă.
Cere să fii tratată ca un om suveran, ca un ADULT.
Comunică deschis. Pune întrebări. Cere detalii despre toate procedurile care ți se fac. Întreabă de ce ți se face. Întreabă dacă există alternative mai sigure.
O relație bazată pe respect se poate iniția oricând, chiar și când interlocutorul nu este deschis la asta.
Medicii sunt oameni. Pacienții sunt oameni.
Să ne reamintim de asta și să ținem cu dinții de conștientizarea asta.
Nimeni nu alege, pur și simplu, să fie rău sau să se poarte urât. Ajunge să facă asta pentru că este rănit, pentru că e singurul fel în care a înțeles să supraviețuiască, să rămână întreg.
Fiecare om are povestea lui... da, și medicul care alege să-și ignore pacienții. Și cel care se poartă urât cu ei. Nu s-a născut așa, a DEVENIT așa.
Când poți să vezi asta și poți să ai empatie și pentru un om care greșește fără voia lui, și pentru unul care face rău intenționat, atunci începit să contribui cu adevărat la schimbare în lume.
Nu îl privește doar pe cel care greșește ci ne privește pe noi TOȚI. Fiecare din noi poate face o mică schimbare în viața lui. Așa cm se duce răul mai departe foarte ușor, așa se duce mai departe și binele.
TU ce alegi să hrănești? Binele sau răul?
Da, e chiar atât de simplu! Da, e o alegere.
Asta nu înseamnă că cei care încalcă legea nu trebuie să-și primească pedeapsa.
Nu înseamnă că un criminal nu trebuie pedepsit. Nu înseamnă că un medic care își ignoră pacientul iar acesta moare nu trebuie să suporte consecințele faptelor lui.
Oamenii legii trebuie să-și facă treaba și să aplice legea.
Dincolo de asta e vorba despre ce hrănim noi, în sufletele noastre. Este ușor să urăști și să condamni și să te pui în postura judecătorului.
Este mult mai greu să te oprești și să încerci să înțelegi.
Da, să-l înțelegi și pe cel care a omorât. Și pe cel care a violat. Și pe cel care și-a lăsat pacientul să moară.
Nu trebuie să fii de acord cu el. Nu înseamnă că nu poți să simți furie, revoltă, poate chiar ură. Ai dreptul să simți ce-ți vine natural să simți. Doar să nu uiți că și omul acela e OM... poate are familie... o mamă, un copil, un soț/o soție... există oameni care-l iubesc.
Ce ai de pierdut dacă îți aduci aminte de lucrurile astea?
Suntem aici, în vremurile astea tulburi, pentru că NOI le-am creat. Da, și tu. Da, și eu.
Dacă în loc să-l înjuri și să strigi la omul care ți-a greșit azi te-ai opri un moment și ți-ai aminti că e doar un om ca și tine, că a fost cândva un bebe care căuta sânul mamei așa cm ai făcut și tu, apoi poate a fost un copil terorizat la școală, poate că a fost bătut, poate că s-a râs de el, poate că vine dintr-o familie abuzivă, poate nu s-a simțit niciodată iubit, poate a fost ignorat, poate a fost trădat... așa ca noi (aproape) toți... oare nu ți-e mai ușor să îl simți, să-l înțelegi, să rezonezi cu el?
Poate nu imediat dar după ce-ți trece furia oare nu poți să-l VEZI pe acel om?
Nu trebuie să renunți la furie, revoltă sau judecată. Ai dreptul să simți orice simți.
Dar să-ți reamintești și de sâmburele uman din tine.
Omul care a greșit își primește sigur pedeapsa. Pe lângă pedeapsa legii, cea mai mare pedeapsă e cea a pierderii liniștii și păcii interioare. Aia o duce cu el până-n mormânt. Și e o pedeapsă mai mare decât închisoarea aia cu zăbrele pentru că îl prinde într-o închisoare înăuntrul său.
Nu avem televizor și mă țin deoparte de știri, drame publice și subiecte fierbinți. Dar cazul Alexandrei este pesteee tot și simt să zic acum lucrurile astea.
Este ușor să ne înfuriem pe toți cei care au greșit.
Dar dacă ne uităm și în ograda noastră oare nu am contribuit și noi la cazul Alexandrei?
Dacă medicii și asistentele ar fi fost opriți acum mulți ani de feedback-urile lăsate de pacienți, dacă s-ar fi inițiat discuții deschise cu ei sau s-ar fi depus plângeri sau s-ar fi scris pe paginile personale sau s-ar fi ajuns la articole în presă... oare nu s-ar fi corectat pe drum acei oameni?
Oare ei nu ar fi înțeles mai devreme că AȘA NU?
Oare Alexandra nu ar mai fi fost în viață? Oare copiii ei nu ar fi avut-o alături și acum?
Nu vreau să sădesc niciun sentiment de vinovăție în inima nimănui!
Dar invit la o survolare onestă a propriului suflet. Poate găsim acolo un sâmbure de responsabilitate pentru ce se întâmplă în spitalele noastre.
Contribuim fiecare la asta chiar și dacă nu am călcat niciodată într-un spital.
Contribuim prin acceptare tacită.
Contribui și eu, care am făcut școala de asistenți medical cu gândul că o să zgudui și că o să schimb sistemul medical din interior, că o să mă angajez la maternitate și că dintr-o dată femeile vor naște minunat acolo pentru că am apărut eu, războinica salvatoare.
Da, știu, vise la nivel de grădiniță...
Mi-am dat seama că nu am nicio șansă din interior și că singurul fel în care pot să fac ceva palpabil este să continuu ceea ce făceam deja: să aduc educație pentru femei și pentru cupluri în așteptarea unui copil.
Este tot ce pot să fac deocamdată. Încă nu știu ce efecte are ceea ce fac și nici nu are prea multă importanță cuantificarea. Știu și SIMT că sunt pe drumul cel bun. Pentru că e un drum parcurs cu inima.
Tot ce-mi doresc acum este ca moartea Alexandrei să nu fi fost în zadar. Poate că nu se va zgudui tot sistemul medical din România dar sigur s-a pus o sămânță.
Poate că un rezident la obstetrică se decide acum într-un spital să nu mai plece capul și să tacă. Sau poate că va lua hotărârea că AȘA NU. Și va deveni un medic CU INIMĂ..
Poate că un jurnalist decide să investigheze și să expună toată caracatița și tot putregaiul.
Poate că o asistentă se hotărăște să spună unui medic verde-n față că atitudinea lui față de paciente este neacceptabilă. Și poate că va fi concediată... dar poate că asta va inspira și alte colege să ia atitudine.
Nu avem de unde să știm ce ar putea fi. Putem să ne imaginăm doar.
Dacă rămânem la dezamăgire și la ”oricum nu se face nimic, toți sunt corupți” de fapt contribuim la stagnare.
Să ne amintim că nu mai suntem copii și că nu putem aștepta să facă alții treabă în locul nostru: vecinul, partenerul de viață, polițistul, primarul, directorul sau președintele,. Dacă ei nu-și fac datoria, este treaba LOR.
Dacă tu nu o faci pe-a ta, este treaba TA.
Asta cu ”dar el a început/el a lovit primul” mai mergea la grădiniță. Acum nu.
Vreau o lume mai senină pentru copiii mei. Am ales să rămân în țară ca să pun umărul la o schimbare, cât de mică, cât mă țin pe mine puterile. În lupta asta mi-am cam ignorat copiii și o să am de tras cu treaba asta dar... atât am știut și am putut.
Este tot ce pot să fac acum. Când voi putea face mai mult, voi face mai mult.
Mâine voi merge la un curs de prim-ajutor ținut de un tată care și-a pierdut copilul într-un spital din România care nu avea aparatura necesară care să-i salveze viața. Omul ăsta și-a făcut misiune de viață să educe cât mai mulți adulți ca niciun alt copil să nu mai pățească ce a pățit copilul lui.
Astfel de oameni schimbă lumea.
Nu oricine poate să ducă stindarde de-astea înalte și să atingă mii de oameni cu misiunea lui. Dar fiecare poate să facă ceva, oricât de mic.
Hai să ne găsim fiecare acest ”ceva” și să ni-l facem crez în viață.
Ce-avem de pierdut?
