Psiholog Dr. Lavinia M. Bratu

Oferă-ți un dar cu sens sau surprinde-o pe ea 💝 cu un cadou care chiar contează.

Dăruiește, ție sau ei, un cadou care hrănește iubirea, grija și transformarea. 💝

Link in pentru comanda:

https://www.laviniabratu.ro/

”Slăbitul nu este o luptă cu tine și nici un test de voința.
Este o formă de cunoaștere, echilibru și reglare a propriului corp.

În această conferință Bun Bine, alături de Lavinia Bratu (specialist în psihonutriție) și Dr. Laura Gavrilaș (dietetician cu experiență), vorbim despre ce se află cu adevărat în spatele kilogramelor: metabolism, emoții, pofte, microbiom și obiceiuri mici care schimbă tot.

Discutăm de ce dietele eșuează, despre diferența dintre restricție și reglare metabolică și despre cm arată o alimentație echilibrată în viața reală: la birou, acasă, la restaurant sau de sărbători.

Dacă te-ai simțit vreodată vinovat că nu ai ambiție sau dacă ai slăbit doar ca să pui kilogramele la loc, acest podcast îți va schimba complet perspectiva.”

De ce nu funcționează dietele? | Bun Bine | cu Lavinia Bratu & Dr. Laura Gavrilaș Slăbitul nu este o luptă cu tine și nici un test de voința. Este o formă de cunoaștere, echilibru și reglare a propriului corp.În această conferință Bun Bine...

Știi pe cineva mult prea sensibil?

Hipersensibilitatea și sistemul nervos: dar sau povară?

Hipersensibilitatea este unul dintre fenomenele psihologice cel mai frecvent neînțelese, atât de către ceilalți, cât și de către cei care o trăiesc. De prea multe ori, ea este privită ca o vulnerabilitate, ca un „prea mult”, ca o slăbiciune care ar trebui corectată. În realitate, hipersensibilitatea este, înainte de toate, o ”caracteristică neurofiziologică”: un sistem nervos care percepe cu mai multă intensitate detalii, emoții, nuanțe și stimuli.

Persoanele hipersensibile simt mai intens, nefiind vorba de nici un ”dramatic”. Diferența este esențială.

Un sistem nervos cu sensibilitate crescută funcționează ca un instrument fin, un receptor amplificat care capturează subtilități pe care alții nu le percep:
- schimbare de ton,
- micro-exprimare,
- vibrație afectivă,
- tensiune în aer,
- privire evitantă,
- emoție nespusă.

Acest dar al percepției fine vine însă la pachet cu o provocare: ”oboseală neurofiziologică” mai rapidă.
Creierul și corpul persoanelor hipersensibile consumă mai multă energie pentru a procesa volumul de stimuli, ceea ce poate duce la:
- suprasaturare,
- iritabilitate crescută,
- retragere socială,
- epuizare emoțională,
- anxietate reactivă,
- dificultatea de a rămâne în medii aglomerate sau haotice.

Din punctul de vedere al reglării interne, hipersensibilitatea nu este un diagnostic, ci o ”configurație neurobiologică” care are nevoie de alt ritm, de alt tip de relații și de un nivel mai atent de autoreglare.

În literatura clinică spunem:
„Hipersensibilitatea devine povară doar atunci când este trăită fără protecție, ritm și înțelegere.”

Perspectiva spirituală aduce o nuanță care vindecă această trăsătură de la rădăcină:
„Inima curată simte mai adânc decât mintea poate înțelege”, cuvinte inspirate din scrierile Sfântul Grigorie de Nyssa.

Într-o altă formulare, aproape terapeutică, în esență:
„Ce este fin în om nu trebuie călcat, ci ocrotit”, cuvinte inspirate din scrierile Sfântul Isaac Sirul.

Așadar, întrebarea „Este hipersensibilitatea un dar sau o povară?” nu are un răspuns unic, pentru că totul depinde de contextul în care trăiește persoana.
Într-un mediu haotic, nevalidant sau critic, ea poate deveni povară.
Într-un mediu susținător, empatic și bine reglat, hipersensibilitatea devine dar:
- capacitatea de a vedea în profunzime,
- capacitatea de a simți cu rafinament,
- capacitatea de a conecta lumile emoționale ale celorlalți.

✨ Exercițiu: „Ce anume am nevoie să protejez astăzi?”
Într-o clipă de liniște, întreabă-te:
„Dacă sensibilitatea mea este o floare rară, care este grădina de care are nevoie astăzi?”

Poate e un moment de singurătate, o limită spusă cu demnitate, o respirație mai lentă, o conversație cu cineva calm sau o plimbare în ritmul tău interior.

”Școala bucuriei” vă propune o nouă întâlnire pe tema Blândeții, de această dată.

Pentru că ,,firea şi locul blândeţii sunt fundamentul persoanei”, vom descoperi în profunzime cm putem dobândi această virtute alături de 2 invitați de renume din domeniul teologiei și al psihologiei:
- Diacon Doctor Rareș Ionașcu și
- Psiholog Doctor Andreea Simona Cîntărețu.

⏳Data : 7 martie
💒Locație : Schitul ,,Sfântul Ioan Evanghelistul” Găbud
📝Înscrieri* prin folmular: https://forms.gle/TnJVxFdYKzSh8w5v5

Vă așteptăm cu drag! ☺️

Trup și Suflet

Pentru ”perfecționiști”... E cineva?

Perfecționismul este adesea perceput ca o calitate, un semn al disciplinei și al ambiției, o dovadă că cineva „ține la lucrurile bine făcute”. În realitate, atunci când privim din perspectiva reglării interne, descoperim o realitate mult mai complexă și infinit mai sensibilă: perfecționismul nu este despre standarde ridicate, ci despre ”căutarea disperată a siguranței”.

Tentativa de a face totul impecabil apare cel mai frecvent acolo unde, în istoria emoțională a persoanei, au existat:
- reguli imprevizibile,
- evaluări dure sau critici umilitoare,
- lipsa validării,
- condiționarea afectivă („ești iubit doar dacă…”),
- medii tensionate în care greșeala însemna rușine, respingere sau conflict.

În astfel de experiențe timpurii (și nu numai timpurii), creierul a învățat că ”siguranța vine din a nu greși”.

Astfel, perfecționismul devine o strategie de reglare a anxietății: dacă totul este impecabil, atunci am putea evita
- critica,
- respingerea,
- dezamăgirea,
- conflictul,
- rușinea.

Perfecționismul este o formă de ”hipervigilență emoțională”, nu este un „idealism frumos”, așa cm am putea crede.
Știu că doare, dar acesta este adevărul.

Din punct de vedere neurofiziologic, sistemul nervos al persoanei perfecționiste se află într-o stare subtilă, dar constantă, de tensiune:
- mintea anticipează greșeli și scenarii negative,
- corpul rămâne în alertă,
- musculatura este încordată,
- respirația este adesea superficială,
- starea de bine depinde permanent de performanță.

În literatura de specialitate se spune: „Perfecționismul este frica în haine elegante.”

Iar în literatura patristică, cu finețea ei caracteristică, surprinde aceeași idee într-o lumină interioară:
„Cel ce se teme prea mult de greșeală nu cunoaște încă libertatea inimii”, o idee inspirată din scrierile Sfântului Ioan Scărarul.

Și, adăugând nuanța vindecătoare de care avem nevoie:
„Nu desăvârșirea te vindecă, ci adevărul smerit despre cine ești”, cuvinte inspirate din scrierile Sfântul Isaac Sirul.

Reglarea internă a perfecționismului nu înseamnă renunțarea la excelență, ci eliberarea de frica ce stă sub ea. Înseamnă să permiți corpului tău să nu fie în tensiune permanentă, minții să nu mai funcționeze pe modul „scanează pentru defecte”, și inimii să poată trăi bucuria fără să fie condiționată de un rezultat perfect.

✨ Exercițiu: „Ce ar rămâne, dacă perfecțiunea ar dispărea?”
Într-un moment de liniște, întreabă-te cu onestitate: „Dacă nu ar exista presiunea de a fi perfect, ce anume din mine ar putea să respire mai liber?” Poate un gând, poate o emoție, poate o parte din corp, poate chiar o parte din viața ta. Lasă răspunsul să vină în ritmul lui.

Dintre toate emoțiile integrate greu, rușinea este poate cea mai subtilă și, în același timp, cea mai puternică în modul în care influențează corpul și funcționarea psihică. Rușinea nu se manifestă zgomotos precum furia și nici nu are dinamismul neliniștit al anxietății; ea acționează printr-o mișcare tăcută și profundă:
- contractă,
- micșorează,
- retrage.

Rușinea întărește un mesaj interior dureros: „Ceva în mine nu este în regulă.” Iar corpul îl preia fidel, ca pe un adevăr de necontestat, și începe să se comprime în jurul lui.

Din perspectiva neurobiologiei reglării, rușinea declanșează un răspuns reflex de ”colaps interior”. Sistemul nervos intră într-o stare de inhibiție, iar corpul, într-un fel aproape ritualic, încearcă să se facă invizibil:
- privirea coboară,
- umerii se strâng,
- pieptul se închide, iar
- respirația devine superficială.

Invizibili nu pentru că dorim să ne ascundem, ci pentru că această emoție a fost cândva legată de pericolul abandonului, al respingerii sau al neacceptării.

Rușinea este, de fapt, un ecou neurofiziologic al fricii de a fi dezaprobați, nevaloroși sau nevăzuți într-un moment vulnerabil.

În multe situații clinice, rușinea apare sub forme greu de recunoscut:
- tendința de a evita contactul vizual,
- dificultatea de a primi complimente,
- perfecționismul compulsiv,
- sentimentul de a fi „în neregulă”, chiar și fără motiv,
- autocritica permanentă,
- teama de a cere ajutor,
- senzația că nu meriți odihnă sau bucurie.

În literatura de specialitate se spune că ”rușinea nu micșorează doar stima de sine, ci reduce și din vitalitatea corpului.”

Tradiția spirituală oferă aceeași înțelegere, exprimată într-o formă care atinge alte straturi ale ființei: „Când omul se disprețuiește pe sine, își slăbește și sufletul, și trupul”, după Sfântul Ioan Scărarul.

Și, într-o nuanță vindecătoare:
„Lumina care vindecă rușinea este adevărul rostit cu blândețe”, o idee inspirată din scrierile Sfântului Isaac Sirul.

Reglarea rușinii nu înseamnă negare sau evitarea emoției, ci ”reumanizarea” celui care suntem. Ne cere prezență blândă, contact sigur, cuvinte care așază și un corp care reînvață să se deschidă treptat. De fiecare dată când ne privim pe noi înșine fără judecată, sistemul nervos capătă un alt mesaj: „Nu ești un defect. Ești un om.”

✨ Exercițiu: „Îndepărtează cortina rușinii”
- Alege un moment recent în care ai simțit o urmă de rușine, oricât de mică.
- Închide ochii și întreabă-te: „Cum se simte această rușine în corp?”
(observă zona: piept, gât, stomac, umeri)
- Apoi adaugă, în interiorul tău, trei propoziții blânde:
„Am voie să greșesc.
Am voie să învăț.
Am voie să fiu om.”
- Corpul va răspunde.

Bună dimineața!

Viața nu ne aparține în sensul ”autorului”, ci în sensul ”responsabilului”.

Am citi asta și mi-a rămas în minte.
De aici, gândul poate zbura mai departe.
Căci, după cm fiecare înțelege, așa se și construiește sau așa își și clădește existența, fericirea și rostul.

Așa cm o floare nu este făcută de mâna celui care o îngrijește, ci doar susținută să devină ceea ce poate fi, la fel se întâmplă și cu noi.

Nu ne-am creat corpul, mintea sau începuturile, dar nouă ne revine o sarcină mult mai subtilă și mai profundă: grija față de ceea ce ne-a fost dat.

Autonomia nu se naște din control absolut, ci din capacitatea de a participa conștient la propria devenire. Între abandon sau delăsare și cultivare există, în fiecare zi, o alegere. Iar această alegere este una matură, umană și profund responsabilă.

Ce ai putea face astăzi, mai matur, mai responsabil, pentru starea ta de bine?