O nouă gândire by Simona Chirilă

Mi-a rămas în minte o idee peste care am dat zilele acestea în timp ce răsfoiam o lucrare

Dacă privești natura, observi un lucru curios.

O plantă își întinde frunzele spre lumină.
Rădăcinile caută apă.
Un copac își găsește loc printre alte plante pentru a avea acces la resurse.

Chiar și în condiții dificile, organismele par orientate către dezvoltare, adaptare și valorificarea posibilităților pe care le au.
- Nu le împinge nimeni din spate.
- Nu au nevoie de un discurs motivațional.
Pur și simplu asta este direcția în care se manifestă viața.

M-am întrebat atunci cm de, atunci când vorbim despre oameni, pornim atât de des de la presupunerea opusă.

Când cineva stagnează, explicațiile apar repede: 𝑛𝑢 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠𝑢𝑓𝑖𝑐𝑖𝑒𝑛𝑡 𝑑𝑒 𝑚𝑜𝑡𝑖𝑣𝑎𝑡, 𝑛𝑢 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠𝑢𝑓𝑖𝑐𝑖𝑒𝑛𝑡 𝑑𝑒 𝑑𝑖𝑠𝑐𝑖𝑝𝑙𝑖𝑛𝑎𝑡, 𝑛𝑢 𝑖̂𝑠̦𝑖 𝑑𝑜𝑟𝑒𝑠̦𝑡𝑒 𝑑𝑒𝑠𝑡𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑚𝑢𝑙𝑡.

Dar dacă punctul de plecare este greșit?
Dacă tendința de a crește, de a învăța, de a ne adapta și de a ne dezvolta există deja?

Poate că întrebarea importantă nu este:
𝑫𝒆 𝒄𝒆 𝒐𝒂𝒎𝒆𝒏𝒊𝒊 𝒏𝒖 𝒆𝒗𝒐𝒍𝒖𝒆𝒂𝒛𝒂̆?

Poate că întrebarea este:
𝑪𝒆 𝒂𝒏𝒖𝒎𝒆 𝒊̂𝒊 𝒊̂𝒎𝒑𝒊𝒆𝒅𝒊𝒄𝒂̆ 𝒔𝒂̆ 𝒐 𝒇𝒂𝒄𝒂̆?

Posibil să fie:
- frica.
- rușinea.
- experiențele care i-au făcut să se îndoiască de ei.
- mediile în care au învățat că este mai sigur să se ascundă decât să se dezvolte.

Mi se pare o perspectivă valoroasă pentru că ne obligă să fim mai puțin grăbiți în explicații. În loc să atribuim imediat dificultățile lipsei de motivație sau de disciplină, suntem invitați să explorăm contextul: experiențele de viață, relațiile, fricile, convingerile despre sine. Uneori comportamentul pe care îl etichetăm drept „rezistență” este, de fapt, o formă de protecție construită în urma unor experiențe anterioare.

𝐄𝐱𝐭𝐞𝐫𝐧𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 – când cauza problemei pare să fie întotdeauna în exterior

„𝐷𝑎𝑐𝑎̆ 𝑜𝑎𝑚𝑒𝑛𝑖𝑖 𝑠-𝑎𝑟 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑜𝑟𝑡𝑎 𝑎𝑙𝑡𝑓𝑒𝑙, 𝑒𝑢 𝑎𝑠̦ 𝑓𝑖 𝑏𝑖𝑛𝑒.”
„𝐷𝑎𝑐𝑎̆ 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒𝑛𝑒𝑟𝑢𝑙 𝑠-𝑎𝑟 𝑠𝑐ℎ𝑖𝑚𝑏𝑎, 𝑟𝑒𝑙𝑎𝑡̦𝑖𝑎 𝑎𝑟 𝑓𝑢𝑛𝑐𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎.”
„𝐷𝑎𝑐𝑎̆ 𝑐𝑒𝑖𝑙𝑎𝑙𝑡̦𝑖 𝑚-𝑎𝑟 𝑖̂𝑛𝑡̦𝑒𝑙𝑒𝑔𝑒, 𝑛𝑢 𝑎𝑠̦ 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑢𝑓𝑒𝑟𝑖.”

Deși uneori aceste afirmații pot conține un sâmbure de adevăr, ele pot reflecta și un mecanism psihologic numit externalizare.

Externalizarea este un mecanism de apărare prin care atribuim predominant în exterior cauzele unor emoții, conflicte sau dificultăți personale, minimizând sau pierzând din vedere propria contribuție la situație.

Cu alte cuvinte, ceea ce ne este greu să recunoaștem, să acceptăm sau să gestionăm în interior poate fi perceput ca având origine exclusiv în afara noastră.

De exemplu:

👉 O persoană care trece prin conflicte repetate în relații poate considera că a avut „doar parteneri nepotriviți”, fără să observe tiparele pe care le repetă de la o relație la alta.

👉 Cineva care se simte nesigur pe sine poate interpreta multe comportamente neutre ale celorlalți ca fiind critici sau respingeri.

👉 O persoană care întâmpină dificultăți profesionale repetate poate explica fiecare eșec prin comportamentul colegilor, al șefului sau prin circumstanțe externe, fără să analizeze și propriile decizii sau comportamente.

Este important să înțelegem că externalizarea nu este un semn de slăbiciune și nici ceva ce fac doar „ceilalți”.

Cu toții folosim, într-o anumită măsură, mecanisme de apărare. Rolul lor este să reducă disconfortul psihic și să ne protejeze atunci când contactul cu anumite emoții sau vulnerabilități este prea dureros.

Problema apare atunci când externalizarea devine modul principal prin care explicăm ceea ce ni se întâmplă.

Pe termen scurt, ea poate reduce anxietatea și suferința.

Pe termen lung însă, poate avea un cost important:

❌ reduce capacitatea de autocunoaștere;
❌ limitează dezvoltarea insight-ului;
❌ ne împiedică să învățăm din experiențe;
❌ menține sentimentul că nu avem control asupra propriei vieți;
❌ îngreunează schimbarea.

În psihologie, capacitatea de a înțelege propriile emoții, gânduri, motivații și propriul rol în situațiile de viață se numește insight.
Cu cât externalizarea este mai rigidă, cu atât insight-ul tinde să fie mai redus.

De aceea, una dintre cele mai utile întrebări pe care ni le putem adresa este:

„𝐶𝑒 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑎𝑐𝑒𝑎𝑠𝑡𝑎̆ 𝑠𝑖𝑡𝑢𝑎𝑡̦𝑖𝑒 𝑡̦𝑖𝑛𝑒 𝑑𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑒𝑥𝑡 𝑠̦𝑖 𝑑𝑒 𝑐𝑒𝑖𝑙𝑎𝑙𝑡̦𝑖 𝑠̦𝑖 𝑐𝑒 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑡̦𝑖𝑛𝑒 𝑑𝑒 𝑚𝑖𝑛𝑒?”

Și nu, nu puneam această întrebare pentru a neînvinovăți, ci pentru a vedea realitatea mai complet.

Schimbarea devine posibilă abia în momentul în care putem observa atât influența contextului, cât și propria contribuție la situație.

Tu ai observat vreodată la tine sau la cei din jur tendința de a căuta explicațiile exclusiv în exterior? Sau îți este mai ușor să vezi acest mecanism la cei din jurul tău?

Există ceva interesant la cuvântul „𝐝𝐚𝐜𝐚̆”:

👉 Când privește spre trecut, aduce regret: „𝐷𝑎𝑐𝑎̆ 𝑎𝑠̦ 𝑓𝑖 𝑓𝑎̆𝑐𝑢𝑡 𝑎𝑙𝑡𝑓𝑒𝑙...”

👉 Când privește spre viitor, aduce teamă: „𝐷𝑎𝑐𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑟𝑒𝑢𝑠̦𝑒𝑠𝑐...”

👉Dar există un loc în care „dacă” devine putere: „𝐷𝑎𝑐𝑎̆ 𝑎𝑠̦ 𝑖̂𝑛𝑐𝑒𝑝𝑒 𝑐ℎ𝑖𝑎𝑟 𝑎𝑐𝑢𝑚?”

Care dintre variante o folosești cel mai des?