O nouă gândire by Simona Chirilă

Mă uitam la mare și mi-a trecut prin minte cât de ciudat este că petrecem atât de mult timp încercând să ne construim o viață în care, într-o bună zi, să avem liniște, de parcă liniștea ar fi un loc în care ajungi după ce ai rezolvat suficient de multe lucruri, ai luat deciziile potrivite, ai pus ordine în relații, ai închis niște capitole și ai reușit, în sfârșit, să convingi viața să se comporte așa cm ai nevoie.

Și cred că multă vreme am privit-o și eu așa, fără să-mi dau seama.

Ca pe ceva ce urma să vină după.

După ce termin ce am de făcut, după ce clarific ce mă frământă, după ce aflu răspunsul, după ce se așază lucrurile, după ce omul acela înțelege, după ce iau decizia, după ce trece perioada aceasta... Și există ceva aproape seducător în toate aceste „după”, pentru că ne dau impresia că liniștea este foarte aproape și că mai avem doar câteva lucruri de pus în ordine până la ea.

Numai că, între timp, am început să observ ceva ce mi se pare mult mai important: viața nu rămâne niciodată suficient de mult „în ordine” încât să ne putem baza liniștea pe asta. Imediat ce se rezolvă ceva, apare altceva; imediat ce primim un răspuns, mintea formulează o altă întrebare; imediat ce atingem un obiectiv, apare următorul. Și atunci problema nu mai este cât de repede reușim să facem liniște în jurul nostru, ci cât de mult zgomot continuăm să producem înăuntru în încercarea de a controla ceea ce este în afară.

Poate că de aici începe, de fapt, o altă înțelegere a liniștii.

Pentru că sunt momente în care în jurul tău nu se aude aproape nimic și, cu toate acestea, în tine se poartă conversații întregi. Refaci scene, anticipezi altele, cauți explicații, construiești variante, te întrebi ce ar fi fost dacă, ce va fi dacă, ce a vrut să spună cineva, ce ar trebui să faci mai departe. Corpul stă pe loc, iar mintea poate călători kilometri întregi între trecut și viitor fără să observe aproape deloc locul în care se află.

Și poate tocmai de aceea liniștea adevărată are mai puțin de-a face cu tăcerea și mai mult cu prezența.

Cu acel moment în care nu mai simți nevoia să intervii mental asupra fiecărui lucru care s-a întâmplat, să îi schimbi sensul, să îi găsești imediat explicația sau să îi construiești continuarea. Uneori, o experiență poate exista fără să o transformăm într-o poveste despre noi. Un om poate face o alegere fără ca alegerea lui să devină o măsură a valorii noastre. O etapă se poate încheia fără să primim toate răspunsurile pe care mintea noastră le-ar considera necesare pentru a declara cazul închis.

Cred că acesta este unul dintre lucrurile pe care le învățăm greu: nu tot ce ajunge la noi trebuie să rămână în noi.

Există o formă de libertate în a putea observa un gând fără să îl urmezi până la capăt, în a putea simți o emoție fără să construiești imediat o întreagă realitate în jurul ei și în a accepta că nu toate lucrurile asupra cărora nu avem control trebuie rezolvate în interiorul nostru.

Poate că liniștea începe exact în punctul în care încetăm să mai negociem permanent cu realitatea și ne întoarcem, măcar pentru câteva clipe, în singurul loc în care viața chiar se întâmplă: aici.

Și mi se pare fascinant că uneori ai nevoie de un loc ca acesta, de mult albastru în fața ta și de câteva minute în care aparent nu faci nimic, ca să-ți amintești că liniștea pe care o căutai atât de departe nu era neapărat la capătul tuturor lucrurilor pe care trebuia să le rezolvi.

Poate era în felul în care alegi să fii cu tine în timp ce ele încă nu sunt rezolvate.

Stăteam aici, cu apa rece în față, și mi-a venit un gând: avem grijă să nu ne deshidratăm corpul: bem apă, ne protejăm de soare, ne odihnim...

Cu mintea, în schimb, presupunem de multe ori că se descurcă singură.

Și poate că și ea are nevoie, din când în când, să ne ocupăm conștient de ea. 😊

M-am uitat la pozele din cele 16 zile de NLP Master și mi-am dat seama că este imposibil să aleg câteva imagini care să spună cu adevărat povestea acestor zile.

Pentru că fotografiile surprind oameni, zâmbete, exerciții, îmbrățișări, momente frumoase.
Dar nu pot surprinde tot ce s-a întâmplat între ele.
Nu surprind toate întrebările, confuzia, momentele de vulnerabilitate, provocările, conștientizările - acele secunde în care ceva ce ai crezut despre tine ani întregi începe, pentru prima dată, să se clatine.

Și poate tocmai acestea sunt momentele pe care iubesc cel mai mult să le văd într-un curs.
Au fost situații în care terminam de predat câte un concept și vedeam câteva priviri îndreptate spre mine care spuneau aproape tot:
„Nu înțeleg.”
„Nu are sens.”
„Cum vine asta?”
Uneori îmi și spuneau aceste lucruri.
Iar eu le răspundeam simplu: „Dă-ți voie. Nu trebuie să înțelegi totul de la început”

Și începeau exercițiile, apoi, treptat, expresia feței se schimba… apărea o lumină în privire… un zâmbet sau uneori chiar uimirea.
Iar la final veneau spre mine:
„Super tare!”
„Doamne, ce conștientizare am avut!”
„Acum am înțeles!”
Și pentru mine este extraordinar de frumos să fiu martoră la astfel de momente.

Învățarea profundă trece și prin confuzie.
Confuzia poate să apară exact în momentul în care ceea ce știai până atunci nu mai explică suficient ceea ce începi să descoperi. Când începi să pui sub semnul întrebării lucruri pe care le-ai considerat adevăruri. Când vechile repere încep să se miște și încă nu s-au așezat cele noi.

Și da, NLP Master este un curs intensiv.
Sunt 16 zile cu foarte multă informație, exerciții, întrebări, procese și lucru cu tine.
Uneori este greu.
Uneori este provocator.
Uneori te întâlnești cu lucruri despre tine pe care poate le-ai evitat mult timp.

Și apoi vine momentul acela în care ceva se așază.
Înțelegi o reacție.
Vezi un tipar.
Îți dai seama de unde venea o limitare.
Privești o experiență veche dintr-un loc complet diferit.
Sau descoperi că ai mult mai multe opțiuni decât credeai.
Și în cele din urmă lucrurile încep să capete sens. De aceea, pentru mine, aceste 16 zile au fost intense, pline, provocatoare și, în același timp, extrem de clarificatoare și eliberatoare.

Iar dincolo de tot ceea ce am predat, rămân oamenii.
Un grup de oameni frumoși care au avut curajul să fie curioși, să se lase provocați, să pună întrebări, să râdă, să se emoționeze, să se uite cu sinceritate la ei și să meargă mai departe chiar și prin momentele în care procesul nu a fost confortabil.

La finalul cursului, după ultimele întrebări, ultimele fotografii și ultimele îmbrățișări, când sala începe să se golească, rămân întotdeauna câteva minute de liniște.

Și de fiecare dată mă uit la sala aceea și mă gândesc la oamenii care au intrat în prima zi și la cei care pleacă după 16 zile. Iar sentimentul pe care îl am este greu de pus în cuvinte.
Pentru că, dincolo de tehnici, concepte și certificări, unul dintre cele mai frumoase lucruri din ceea ce fac este să pot fi martoră la transformarea unui om: să văd momentul în care apare acel Aha, să văd cm I se schimbă privirea, cm dob\nde;te mai multă încredere și mai multă libertate interioară.

Și probabil că nicio fotografie și nicio postare nu vor putea cuprinde vreodată tot ceea ce se întâmplă în peste 2 săptămâni de training.
Dar poate că tocmai asta este frumusețea lor: unele lucruri pot fi povestite, iar altele trebuie trăite. ❤️

🙏 Mulțumesc fiecăruia dintre voi pentru încredere, pentru curaj și pentru aceste 16 zile împreună. Pentru mine a fost o bucurie imensă să vă însoțesc și să vă văd, pas cu pas, descoperind cât de multe lucruri devin posibile atunci când începeți să vă priviți pe voi și lumea din perspective noi.

Vara e frumoasă... până când termometrul începe să negocieze cu 40°C. ☀️😅

Care e secretul vostru pentru zilele astea?

Când aceeași emoție apare în contexte diferite, merită să te întrebi dacă problema este persoana din fața ta sau lecția care încă nu a fost învățată.

Fiecare trigger poate deveni o oportunitate de autocunoaștere, dacă alegi să privești în interior.