Personalități Băileștene

NICOLAE C. MIU
Personalitate de aleasă calitate umană şi de o generoasă spiritualitate, rămas până la pensionare (1998) credincios profesiei de dascăl pe care a practicat-o timp de peste 45 de ani cu o verticalitate pilduitoare faţă de propriile lui crezuri morale.
A avut şi are ca deviză a vieţii “să-ţi fii credincios ţie însuţi şi, aşa cm ziua urmează nopţii, fapte, să urmezi vorbele tale”. Pentru profesorul Miu, mirajul catedrei a reprezentat dintotdeauna şi deopotrivă o probă de caracter, un exerciţiu de inteligenţă, un gest de cultură şi mai presus d toate un teritoriu al reflecţiiloe profunde asupra realităţii, asupra aspectelor de fond ale vieţii oamenilor şi societăţii.
A crezut în valurile morale ale omului, în solidaritatea umană, în raţiune şi raţionalism, în necesitatea primordială a toleranţei faţă de semenii lui, de colegi. A crezut în destinul elevilor şi a fost convins că datoria dascălului este încercarea lui de toate zilele de a-i da expresie.
În învăţământ a dat expresia concentrată şi palpabilă a vocaţiei sale de dascăl de elită, ilustrând într-un mod aparte răspunderea civică şi socială a acestei profesiuni, oferind permanent o imagine tonică, o veritabilă conştiinţă a societăţii.
Lecţiile sale ţinute la şcolile la care a funcţionat Ciudănoviţa – Timiş, Salcia – Mehedinţi, Liceul agroindustrial Calafat (20 de ani), iar ultimii 8 ani de activitate la Liceul “Mihai Viteazul” din Băileşti, s-au plămădit întotdeauna din rigoarea demonstraţiilor, solidaritatea convingerilor, limpezimea de cristal a logicii. A pus toată inima, tot sufletul şi toată puterea credinţei în această carieră de apostolat. Decenţa şi discreţia aproape proverbiale ale profesorului Nicolae Miu n-au reprezentat numai ţinuta exemplară a unui intelectual veritabil ci şi cortina de linişte din spatele căreia răzbăteau cu putere trepidaţiile unui spirit neobosit, aflat mereu în căutarea acelor, talente susceptibile poporului şi a căror descoperire însemna bucuria, împlinirea şi, de fapt, singurul sens al prezenţei sale la catedră.
Caracter robust, echidistant, a reuşit să treacă peste şocul provocat de judecarea şi condamnarea sa, în 1959, la 7 ani de detenţie, ca deţinut politic, din care a efectuat mai mult de jumătate (1959-1963) în gulagurile comunismului românesc, după eliberare reluând cu aceeaşi pasiune, devotament şi competenţă activitatea de dascăl.
A manifestat preocupări deosebite pentru cunoaşterea trecutului localităţii natale – Băileşti, a contribuţiei fiilor acestei localităţi la înfăptuirea principalelor momente social-politice ale ţării, a evoluţiei învăţământului băileştean, din cercetările făcute în arhive rezultând cartea sugestiv intitulată “Contingente” prin care aduce un meritat omagiu fiilor acestei urbe care şi-au sacrificat viaţa pentru independenţa şi integritatea teritoriilor ţării în cel de-al doilea război mondial.
De asemenea, în colaborare cu un alt fiu al acestei aşezări, profesorul Valentin Turcu, a realizat Anuarul Liceului ”Mihai Viteazul” din Băileşti care, pe lângă prezentarea absolvenţilor acestei şcoli, se face şi o pertinentă analiză a dezvoltării liceului de la înfiinţarea sa în 1956, cu aprecieri asupra rezultatelor obţinute de absolvenţi.
Cei mai mulţi cu studii superioare, ceea ce face din această unitate o şcoală prodigioasă.
A participat la numeroase sesiuni de comunicări ştiinţifice apreciate de auditori, multe dintre ele văzând lumina tiparului: “Pe urmele bulgarilor în Urzicuţa”, în “Luceafărul bulgar”, an X, nr. 10 (129), 1999, p. 7; “Băileşti”, în “Luceafărul bulgar”, an IX, nr. 9 (111), 1998, p. 4; “Comunităţi, continuitate, tradiţii şi obiceiuri”, în “LUceafărul bulgar”, an IX, nr. 13 (112), 1998, p. 24-25. Alte materiale au fost publicate în “Gazeta Băileşti”, ediţie nouă, al cărei secretar de redacţie este, totodată coautor al prezentei istorii a municipiului Băileşti.
După pensionare s-a dovedit un neobosit conferenţiar, fiind autorul a o serie de activităţi cultural-ştiinţifice.
Acesta este Nicolae C. Miu, fiu ilustru al Băileştiului.
S-a născut în 10 aprilie 1936, în Băileştii Doljului în familia Constantin şi Ioana Miu, alături de un frate şi o soră. De la mamă, după propriile mărturisiri, “am moştenit noi copiii dragostea de muncă, ambiţia de a învăţa carte, ştiinţa de a ne comporta în societate şi a ne respecta semenii.
Clasele primare şi gimnaziale le-a făcut la Şcoala nr. 2 din Băileşti, iar în perioada 1949-1953 Şcoala pedagogică din Craiova, după care, sub influenţa determinată a fostului său profesor de limba şi literatura română Petre Stoenescu, va urma cursurile Facultăţii de filologie din cadrul Universităţii bucureştene întrerupte în 1959, “deranjând ordinea socială comunistă a timpului”, a fost reţinut, iar după eliberare, în 1963, s-a aflat “sub supravegherea securităţii care-i cenzura dreptul la viaţa liberă”. Cu toate acestea a răzbit muncind ca profesor, fiind apreciat şi respectat de colegi, valoarea muncii sale fiind apreciată şi prin diplomele primite, una de merit şi alta de cetăţean de onoare al municipiului Băileşti.

Poiana Boilor Trupa de teatru "Masca", a "Casei de Cultura Amza Pellea" Oameni caraghiosi, idealuri pierdute, vieti risipite, timp ireversibil, vremuri crepusculare si pes...

Vă mulţumesc pentru că aţi interacţionat cel mai mult în această săptămână şi aţi ajuns în lista mea săptămânală de interacţiuni! 🎉

Ion Mitu, Claudia D. Preda, Maria Magdalena Cănureci, Mariana Ignat, Elena Magda

Dragi prieteni și vizitatori ai acestei pagini,

Simt nevoia să împărtășesc o nemulțumire sinceră, izvorâtă nu din orgoliu, ci din respectul pentru munca depusă și pentru istoria orașului nostru, Băilești. De fiecare dată când public o postare care evocă o personalitate, un moment, o fotografie sau un fragment din trecutul nostru comun, mă aștept — poate naiv — ca reacțiile să meargă dincolo de o formulă standard, scrisă în grabă: „Dumnezeu să-l odihnească în pace.”

Această expresie, deși frumoasă și bine intenționată, devine, prin repetare, un fel de reflex gol de conținut, un clișeu care nu spune nimic despre ceea ce gândim sau simțim cu adevărat. Când vorbim despre oameni care au însemnat ceva pentru Băilești, despre dascăli, artiști, medici, sportivi, oameni de spirit, nu facem doar un act de pomenire — ci o invitație la reflecție, la recunoaștere, la dialog.

În spatele fiecărei fotografii, fiecărui text sau material video de pe această pagină se află ore întregi de documentare, căutări prin arhive, conversații cu oameni, verificări de surse, selecții atente. Nimic nu e întâmplător. Totul se face din respect pentru adevăr și pentru memoria locului.

De aceea, mi-aș dori ca cei care urmăresc aceste postări să se implice mai mult — să scrie o amintire personală, să spună „îl cunosc pe omul din fotografie, îmi amintesc cm vorbea, cm lucra, cm era”, să adauge o informație, o nuanță, o completare. Chiar și o părere contrară, o critică sau o dispută de idei sunt binevenite — înseamnă că trăim, că gândim, că ne pasă.

Dacă vedem o fotografie veche a unei străzi, să nu trecem nepăsători; putem comenta cm s-a schimbat, ce ne place sau nu la prezent, ce am pierdut sau ce am câștigat. Dacă evocăm un eveniment, haideți să ne amintim cm era atunci, cm se trăia, ce însemna acel moment pentru comunitate.

Nu e nevoie să fim istorici, doar să fim vii.
Să demonstrăm că Băileștiul nu este doar un nume pe o hartă, ci o comunitate care gândește, simte și are memorie.

Așadar, vă rog: nu vă opriți la o frază formală. Scrieți, povestiți, întrebați, contraziceți, lăudați, criticați, completați.
Numai așa vom reuși să redăm viață acestor oameni și evenimente — prin cuvintele noastre, prin implicarea noastră.

Cu respect pentru toți cei care înțeleg ce înseamnă munca de documentare și iubirea pentru trecutul local
Administrator pagină.

Om de cultură desăvârșit, personalitate marcantă a vieții culturale din Băilești, Gheorghe Topuzu a fost un neobosit promotor al artei și al tradițiilor locale. Pasionat de teatru, fotografie și film, și-a dedicat întreaga viață cultivării spiritului artistic și păstrării memoriei comunității.

Activitatea sa a început încă din anul 1957, când a devenit colaborator al Casei de Cultură din Băilești, instituție în cadrul căreia a activat ulterior ca angajat până la pensionarea sa, în 1998. În decursul acestor patru decenii, Gheorghe Topuzu a fost sufletul multor inițiative culturale, contribuind cu dăruire la formarea artistică a generațiilor tinere și la îmbogățirea vieții culturale a orașului.

Pe lângă implicarea sa directă în organizarea de spectacole, festivaluri și activități culturale, el a lăsat moștenire un impresionant patrimoniu foto-video, veritabile documente istorice care surprind oameni, locuri și momente definitorii din viața Băileștiului.
Aceste imagini, privite astăzi cu emoție și nostalgie, reprezintă o fereastră spre o epocă de efervescență culturală și o dovadă a pasiunii sale pentru artă și comunitate.

Astăzi ne amintim de... Dumitru Furdui

S-a născut la 27 octombrie 1936, la Băileşti, judeţul Dolj şi a murit în 1998, la Paris.
A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ în 1957.
A devenit cunoscut şi iubit de public pentru rolurile sale de comedie în teatru şi film.
A debutat în 1958 în pelicula „Doi vecini“, regizată de Geo Saizescu, avându-i colegi de platou pe Grigore Vasiliu-Birlic, Nineta Guşti, Ion Lucian, Carmen Stănescu. Au urmat „Setea“, „Soldaţi fără uniformă“, „Un surâs în plină vară“ sau „Împuşcături pe portativ“.

L-a jucat pe Cristoloveanu în „Brigada Diverse intră în acţiune“ (1970), alături de Toma Caragiu, Sebastian Papaiani, Puiu Călinescu, sau Dem Rădulescu. N-a lipsit din comediile de neuitat „B.D. în alertă“ sau „B.D. la munte şi la mare“.

A fost remarcabil în rolul inginerului agronom Geo în filmul „Toamna bobocilor“, regizat de Mircea Moldovan.
În teatru a făcut roluri memorabile în „Balerina portocalie“, în „Câinele grădinarului“, în „Sânziana şi Pepelea“ sau în „Triumful talentului“, difuzate la Teatrul Naţional Radiofonic. A scris şi memorialistică, cele două volume reunite sub titlul „Teatrul în comunism“ fiind publicate postum în 1999.
„Cartea lui se citeşte cu plăcere, având o triplă calitate: informează, reaminteşte, meditează“,
a scris Bogdan Ulmu în
„File dintr-un jurnal teatral“. În 1981 a realizat scenografia filmului Învingătorul, regizat de Tudor Mărăscu.
În 1982 a emigrat în Franţa şi a jucat în spectacole ca Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu, Paradisul la mica tocmeală, în 1983, spectacole regizate de românul Virgil Tănase la Teatrul Lucernaire din Paris. În 1988 a fost distribuit în filmul franţuzesc Mangeclous, regizat de Moshe Mizrahi, în 1989 juca în Roselyne et leş lei, în regia lui Jean-Jacques Beineix.
S-a întors de câteva ori în ţară după 1990, a jucat apoi în filmele franţuzeşti Rue du Bac (1991), Aux yeux du monde (1991), în regia lui Eric Rochant, IP5: L'Île aux pachydermes (1992), Mina Tannenbaum (1994), regizat de Marţine Dugowson, în 1996 juca în filmul pentru televiziune „La rancon du chien”, în regia lui Peter Kassovitz.
Era urmărit de securitate, în 1985 a făcut o manifestaţie de protest pe esplanada pariziană Trocadero, cerând dreptul de emigrare pentru fiul său, Tudor Furdui, în prezent crainic sportiv la TVR.
A realizat câteva emisiuni la postul de radio Europa Liberă în 1986. Actorul a scris și memorialistică: două volume apărute postum în 1999 la Editura Fronde sub titlul „Teatrul în comunism”.

Dumitru Furdui a murit pe 13 aprilie 1998, la Paris, după ce a căzut de la etajul opt al imobilului unde locuia, situat într-o periferie a capitalei franceze. Vecinii acestuia au anunțat imediat Salvarea, însă medicii nu au mai putut face nimic pentru a-l salva.

Dumitru Furdui s-a confesat într-unul dintre volumele sale de memorialistică: „Orice ocazie ţi se iveşte să o studiezi cu atenţie şi dacă e-n măsură să îţi schimbe viaţa, cât de cât în bine, să o urmezi. Nimic mai regretabil decât să te gândeşti pe urmă că ai avut o oportunitate şi n-ai folosit-o!“

Bun găsit tuturor!

Doresc să adresez un mesaj către cei care sunt interesați dacă voi cânta la Festivalul Zaibărului și prazului de la Băilești, acum cu numele „Sărbătoarea zaibărului... "
Vreau să vă spun că la Băilești sunt cumva ocolit, ca să nu zic „interzis". Nu pot fi invitat nici la Zilele Băileștiului și nici la cele ale Zaibărului, pentru că, la un momentdat, cu ceva timp în urmă, am semnalat câteva aspecte cu privire la viața culturală a municipiului Băilești, (cel puțin, asta se insinuează atunci când se pune această problemă la cei care organizează ).
Mai multe nu pot să vă spun... Doar faptul că am fost mulți ani membru al Ansamblului Casei de Cultură "Amza Pellea și că am reprezentat în foarte multe festivaluri Băileștiul și Casa de Cultură.Totodată, cântecele mele descriu și vorbesc despre oamenii din Câmpia Băileștilor, cu frumusețea, tradițiile, graiul și credințele lor, nu este un alt interpret de-acolo care să fi făcut aceste lucruri.
Adesea, pe la diferite evenimente sunt rugat de către oameni să cânt ceva și „de la Băilești.... "
Cântecele mele ar fi trebuit să însoțească, cel puțin, evenimentul care va începe mâine la Băilești....
Eu vă mulțumesc tuturor celor care v-ați fi dorit să mă vedeți și ascultați la Băilești, dar acolo unde nu ești invitat la masă, nu te duci.
Mâine voi avea o zi încărcată și îi voi bucura și pe alții cu cântecele mele.
Vă doresc tuturor o seară frumoasă! Și să știți că vă voi aduce la cunoștință multe fapte murdare din această „junglă". Îmi este frică doar de Dumnezeu