Pedagogie. Poveste. Poezie

Un nas frumos
Se apropie reîntâlnirea cu copiii după vacanță. Mulți am rămas în urmă în modulul 2 cu evaluările și ne vom repezi de la început să recuperăm momentul de evaluare. Alții le-am terminat și am rămas sub influența judecății, a ierarhizării, a ne-ajunsului.

Nu realizăm nici sensul profund, nici efectul și mai profund al acțiunilor noastre de "evaluatori" și nu realizăm, de fapt, că evaluarea e prezentă continuu în vorbele noastre, în zâmbetul sau încruntarea de pe fața noastră, că în orice moment copiii se hrănesc în construirea propriei persoane din conectarea cu feedback-ul nostru. La rândul lor, acțiunea de auto-evaluare este cu ei constant și nu de puține ori, ajung, în proces, într-o groapă neagră, lipsindu-le instrumentele de a vedea, a valoriza, a înțelege cât de departe au ajuns și care le sunt bogățiile.

Am fost în groapa neagră de multe ori, dar primul moment de care îmi amintesc a fost în vacanța din clasa a 6-a. În acea vară, am decis eu singură (de asta sunt sigură) că vreau să merg într-o tabără de engleză unde veneau profesori din Anglia. Era la Nădrag și era organizată de Liceul Shakespeare. Eu făceam rusă prima limbă la Moisil (Gen.22 pe vremea mea) iar engleza era exotica limbă în care se cânta la MTV (1991) și din care nu înțelegeam mai nimic. Ajunsă în tabără, am realizat incompetența mea totală. Cred că orice grup de nivel în care m-ar fi putut pune profesorii de acolo, era prea bun pentru mine. Plângeam zilnic și mă afundam zi de zi mai adânc în sentimentul de neputință, de inadecvare. Țin minte excursiile în sat la poștă, de unde puteam vorbi cu părinții și disperarea mea la telefon.

În toată această disperare, totuși, ceva s-a întâmplat. Zi de zi, mă alăturam activităților iar în ultima zi am plecat într-o excursie prin pădure. Era bine, nu trebuia să vorbești, puteai să te relaxezi în conversații cu copacii. Mergeam spre popasul Căprioara și odată ajunși, ne așezăm într-un luminiș să ne mâncăm sandwich-ul. Țin minte și acum lumina și umbrele, liniștea și cercul în care ne-am așezat alături de profesoara (din România de data asta) care ne conducea. Nu știu despre ce vorbeam dar dintr-o dată profesoara mă privește și are o observație de făcut despre mine. Nu mai știu dacă a fost spusă în engleză sau în română dar sensul ei m-a atins super tare. Mi-a spus și apoi a spus grupului pentru confirmare, că am un nas foarte frumos. Era convinsă de asta și țin minte că nu a fost doar o propoziție ci un moment dezvoltat. Tot grupul a ajuns să privească, prin ochii ei, persoana mea inadecvată ce se dorea, doar cu câtva timp în urmă invizibilă și teleportată înapoi în patul ei de acasă. Nu a fost o evaluarea legată de nivelul meu de engleză, ceva fals care să mă încurajeze spunându-mi că am ce nu am și știam foarte bine că nu am: un nivel de engleză minim. Dar profesoara aceasta m-a văzut în supărarea mea și a știut să vadă altceva frumos la mine, ce putea fi confirmat și de alții, când ochii mei vedeau doar urâtul de sus până jos doar pentru că nu vorbeam engleza.

A fost un moment atât de puternic pentru mine, un moment ce mi-a dat atât de multă forță, încât primul lucru pe care l-am făcut venind acasă a fost să decid că vreau să învăț engleză serios și că vreau să merg la Liceul Shakespeare. Engleza a devenit partenera mea de dans prin viață, am iubit și iubesc limba asta pentru toate drumurile ce mi le-a deschis. Iar profesoara mea, Reghina Dascal, cea care a știut cm să folosească evaluarea când eram în groapă și apoi, la liceu, tot prin apreciere m-a ajutat să ies de încă câteva ori, este minunea de om care și acum, când mă întâlnesc din greșeală cu ea la plimbarea mea cu Cooper, știe să vadă mereu frumusețea din mine. Mulțumesc!

Iar pentru noi, profesorii, o aducere aminte să vedem ceva frumos la fiecare copil și să o spunem tare, autentic, să o audă întreaga lume. Poate însemna mai mult decât credem!

See Me Beautiful - Marshall Rosenberg See me beautiful, look for the best in meThat's what I really am, and all I want to beIt may take some time, It may be hard to findBut see me beautifulSee me...

Joc de putere
Iubesc explorarea. Găsirea de noi sensuri pentru situații ce par că sunt la fel dintotdeauna. Copilul ce preferă se deseneze în ora ta, îl cunoașteți cu toții, dragi profesori, să nu-mi spuneți că nu. Poate unii preferăm să ne întoarcem privirea, cu tristețe și disperare de la el și să ne re-încărcăm de la copilul ce ne primește cu toată ființa, mereu cu mâna pe sus, mereu stimulat de ceea ce avem noi de oferit.

Am fost și eu varianta copilului numărul 1, dar nu cu desenatul ci cu cititul în ora de matematică. Exasperare, e prima reacție... darul tău, pasiunea ta, blocată de expresia neinteresată a celuilalt. Profesorul meu de matematică, la un moment dat, nu a mai putut și m-a confruntat cu furie, moment în care am renunțat la matematică pentru totdeauna.

În ultima săptămână de școală, mă aud și eu pe mine, la final de oră de engleză, confruntând copilul ce m-a ignorat toate cele 45 de minute. Desenul lui, în negru, alături de fișa mea neatinsă, colorată și zglobie, cu cuvinte legate de Crăciun. Îi spun că are acum temă de vacanță să facă ce avea de făcut în oră. El ia fișa și o mototolește. Eu îi spun că va trebui să o plătească dacă o distruge și voi apela la părinții lui să mă asigur că va face ce are de făcut. Tensiunea crește, ochii lui îmi confirmau că am de-a face cu o putere ce nu o pot cuprinde și care este acolo pentru a mă confrunta deschis. Doar 8 ani și totuși, o privire la același nivel, cu forță. Am simțit asta în tot corpul meu și... am ales explorarea.

E simplu să începi să explorezi ... trebuie doar să pui o întrebare adevărată, care să vină din singurul spațiu ce face conectarea posibilă: curiozitatea. Când explorezi, lași la o parte judecățile și tot ce știai până atunci. Pur și simplu deschizi o nouă pagină....Așa că am întrebat: poți să îmi spui te rog de ce nu dorești să faci ceea ce au făcut și colegii tăi? Ochii copilului s-au făcut mari, schimbarea l-a luat prin surprindere. Și a vorbit, și mi-a spus: eu știu deja cuvintele astea, nu vreau să le exersez. Nu erau cuvinte simple de Crăciun, și erau multe...Mi s-a părut puțin neverosimil. Le exersaserăm de vreo două ore prin jocuri la care el nu participase, deci chiar eram curioasă dacă le știe. Așa că l-am rugat să îmi arate că le știe. Am luat imagine cu imagine (să fi fost vreo 20) și el îmi spunea cuvântul, cu pronunție perfectă, bucurându-se la fiecare reușită. Au fost vreo 3 la care a avut nevoie de ajutor. La final, inima mea era plină de bucurie. Copilul meu, chiar dacă desenase tot timpul, învățase cu noi, în felul lui.

Mi-am dat seama că învățarea e un joc de forțe de multe ori. Joc ce ne obosește pe ambii participanți atunci când venim cu energia de skandenberg la oră. Care pe care. Mi-a venit această imagine în minte și i-am spus: uite, îți propun ceva pentru anul viitor. Acum facem un skandenberg. Dacă tu câștigi, nu mai vin la tine să îți spun ce să faci, doar la final de oră verific că știi ce am făcut cu ceilalți. Dacă eu câștig, vei face activitatea așa cm o propun eu, fără discuție. Și am făcut skandenberg, și l-am lăsat să își arate forța. Am simțit câtă energie este în acest copil, cm și-a pus-o toată în mișcare în acest joc și nu am putut să nu îl las să îmi doboare mâna după o rezistență feroce.

Ce ar putea face copiii cu energia asta pe care le-o doborâm zi de zi? Ar putea muta munții, cred eu, dacă la 8 ani pot să ne privească în ochi și să ne provoace la explorare și dialog. Mulțumesc D, și mulțumesc mie că am ales o altă cale decât profesorul meu de matematică. Poate engleza va deveni materia preferată a copilului meu. Wait and see, cm zice proverbul.

Vocea copiilor

În lupta nesfârșită de a face bine, conform unei idei pe care o avem în mintea noastră pentru viitor, se face multă, multă gălăgie.

O polifonie de voci, cu cercetare în spate sau cu simpla opinie de expert, caută un algoritm perfect pentru generația de mâine. În această gălăgie imensă despre viitorul luminos, uităm că avem viitorul lângă noi. Îi avem pe cei ce vor da formă acestui viitor, parteneri de drum aici și acum, la mic dejun, seara la somn sau pe timpul zilei, zi de zi, în sala de clasă. Copiii... Despre ei știm să vorbim, "știm" ce le face bine și ce nu, sunt ca niște păpuși de care ne-am făcut rost dar care, la un moment dat, ne spun lucruri ciudate înapoi. Poate nu chiar ciudate, căci parcă vocea de pe care ne vorbesc în adolescență, seamănă mult cu vocea tăioasă cu care i-am obișnuit când nu-și mâncau toată mâncarea sau refuzau să ne urmeze instrucțiunile...Doar că în tot timpul acesta, ei au stat și au înregistrat cm și ce vorbim noi, pentru ca să ne întoarcă oglinda cu tot ce credeam noi că a rămas nevăzut, neauzit, între pereții bucătăriei noastre, între pereții clasei noastre... Dacă replicile noastre sunt replicate la indigo în lumea viitorului? Cum va arăta această lume?

Vrem să îi educăm pe copii să fie o variantă mai bună de oameni decât suntem noi. Dar oare ce le lăsăm este mai valoros decât cu ceea ce vin ei înzestrați? Forța ființei care sunt ei și care e acoperită de cuvintele noastre ca de o zăpadă groasă. Și totuși, uneori, străpunge vocea copiilor, ca un ghiocel ce a răzbit prin strat pentru a zâmbi soarelui.

Ca să ajungem sub stratul de zăpadă al cuvintelor noastre (și aici suntem noi părinții, profesorii, la care se adaugă acum influencerii, tik-tokerii, etc) tatuate pe ființa copilului trebuie să ne oprim, să ne oprim pe bune. Gândul nostru să nu fie niciunde ci în acel loc unde nu e spațiu de așteptări, imagini gata făcute, frici despre ziua de mâine. Doar o curiozitate adevărată...și căldura dragostei și acceptării. Așa poate se topește zăpada.

Câteodată, descoperi că sub zăpadă e chiar un strat de gheață cu care copilul s-a protejat de invazia lopeții cu care unii adulți au dorit să îl descopere. Dar câteodată, prin focul încrederii și dorinței de conectare adevărată, drumul e mai ușor. Zăpada cuvintelor grele și așteptărilor mereu exprimate de cei din jur se duce mai repede și devine vizibil solul pregătit pentru ca sămânța să izbucnească și viața din copil să fie văzută. Atunci, parcă auzim pentru prima dată cu adevărat, vocea copiilor. Și atunci ne dăm seama cât de frumos sună ea. Parcă și zăpada de pe noi se topește puțin. Eu rămân în căutare...

Creștere în liniște

Creșterea nu face mereu zgomot, nu se vrea văzută și admirată. Ea pur și simplu se întâmplă acolo unde solul e fertil, soarele și apa contribuie și ele. Deodată îți dai seama de ea. Nu ai timp să o măsori zi de zi, nici nu s-ar vedea... Dar la un moment dat, te uiți și observi. Asta am făcut și eu în această lună octombrie tăcută. Am trăit și nu am măsurat. Și acum în noiembrie, mă uit în spate și știu că am crescut... mă uit la copii și știu că au crescut....pentru că am trăit multe, am fost acolo în experiență și nu am măsurat zi de zi. Ce înseamnă că am crescut? Ce înseamnă că au crescut copiii? Dacă îți formezi ochiul, vei vedea: vitalitatea, puterea încrederii în propriile forțe, puterea speranței și visării, felul în care te miști prin lume, cm navighezi necunoscutul și greutățile. Da, am crescut...și liniștea a fost bună. Acum e vremea împărtășirii dar autorul nu mai e cel din septembrie. Voi cm ați mai crescut? Dar copiii voștri?

Despre flux, reflux și oameni gri
Citeam ieri despre cm leul cel puternic este de fapt zi de zi, mâncat pe interior de mici paraziți ce îl devorează și față de care nu are nicio putere. M-am gândit dimineața asta la ce ne devorează pe noi ca pedagogi și ne ia din puterea noastră de a fi acolo, creativi și cu sens pentru copii.

Primul parazit care mi-a venit în minte este îndoiala. E umbra ce ne îndepărtează de cunoaștere, de cunoașterea minunii din noi. E cea care ne găsește cusur la fiecare pas din comparația tragică cu imaginea omului sau profesorului perfect ce ne-am dori sau ni s-a spus să fim.

Al doilea parazit sunt oamenii gri dinăuntrul nostru. Dacă ați citit Momo, știți că oamenii gri sunt oamenii eficienței și muncii fără sens. Îi văd în noi, grăbiți, robotind la planuri de lecție și obiective operaționale, adunând toată energia din noi pentru a o da, fără sens altor oameni sau instituții ce se hrănesc cu ea. La final, se laudă cu niște rezultate măsurabile, la fel de fără sens.

Când îndoiala se instalează, fluxul bucuriei vocației din noi intră în reflux. Ideea creativă, ca o bărcuță luminoasă, născută în noi și alunecând pe râul bucuriei pentru a lua viață în viața copiilor, se întoarce la origini cu sloganul "Asta nu se poate". Se îngroapă în cimitirul de bărcuțe până se naște o alta, dacă mai există putere creativă în noi.

Iar oamenii gri ce mișună prin noi, beau fără măsură apa din râul bucuriei, o stochează în bidoane și noaptea, pe furiș, o dau în dar celor ce le-a secat orice urmă de creativitate. Și rapoartele, fișele de evaluare, actele nenumărate au nevoie de energie ca să trăiască viața lor lipsită de sens.

Așa că până nu învățăm să oprim refluxul adus de îndoială și puterea oamenilor gri din noi, va fi mereu un efort să generăm mereu și mereu noi bărcuțe de speranță care să aibă pe ce curge către copii și să nu se întoarcă, înainte de a prinde viață, în cimitirul de idei moarte. Să rămânem deci creativi și personali în clasele noastre, dragi profesori. Acolo e locul adevărat de întâlnire cu copiii ce încă nu au fost devorați de îndoială și oameni gri!

Despre viață și potențial
Mi-a plăcut mereu fizica. Asta pentru că Anton Kovacs mi-a cucerit imaginația cu poveștile și pasiunea lui pentru subiect. A fost primul om care mi-a vorbit vreodată de puterea motivației intrinseci, despre potențialul ce este în mine și nu în lumea exterioară.

Ieri am asistat la uimirea, curiozitatea și intensitatea experienței de cunoaștere a lumii prin ochii de copil de clasa a 6-a la început de drum în științele vieții. În laboratorul Universității Politehnice, copiii au construit primul lor circuit. Bucuria reușitei, când toate led-urile s-au aprins, bucuria co-creației cu viața. Gândul mi-a fugit apoi repede la o metaforă ce nu mă mai lasă în pace.

Cum facem să se aprindă led-ul? Cum facem ca potențialul din fiecare om să strălucească? De ce anume este nevoie pentru asta?

Primul și cel mai intens gând a fost acela că sunt necesare legături. Fire conectate la sursa de energie și apoi, între ele, pe plăcuța unde plus și minus se joacă între ele într-o ordine foarte clară. Și nu orice fel de legături... ci legături făcute cu căldură multă dar și răbdarea de a aștepta răcirea cositorului și întărirea punctelor de contact.

Apoi, rezistența. În drumul energiei, de la sursă la led, rezistența este absolut necesară. Am asociat rezistența cu rolul profesorului, sau ghidului, sau părintelui, aceluia care mediază între copil (potențial) și lume (sursă). Alegem la ce intensitate a lumii, la ce experiențe expunem copiii. Ieri energia a fost de 5 volți. Apoi, ne plasăm între lume și copil, cu rezistența noastră, cu prezența noastră autentică astfel încât lumina copilului să strălucească. Prezența rezistenței în circuit nu e opțională. În schimb, dacă intensitatea curentului este prea mare, rezistența se arde. La fel și noi, cei ce mediem între lume și copii, putem arde prea repede când viața e prea intensă, experiențele la care ne conectăm prea nepotrivite nivelului nostru sau nivelului copiilor.

Vine și momentul în care circuitul funcționează. Doza de energie e potrivită, rezistența funcționează în legătură foarte bună cu led-ul pe plăcuța unde cositorul s-a întărit. Totul e în bucurie și armonie.

Așa îmi doresc să fie acest an în experiența mea de profesor. Să știu să adaptez experiențele la care îi expun pe copii, la care mă expun pe mine, să rămân mereu conectată cu ei dar și cu viața, să am răbdarea întăririi legăturilor dar și să îmi fac treaba de a fi o rezistență bună, un mediator ce face potențialul să lumineze.

Despre iubire
Câteodată intuiești, câteodată stii dar niciodată nu trebuie să aștepți. Când (te) dăruiești vieții, știi că o faci pentru ea...

Focul de început.
A trecut prima săptămână de școală. Simt cm viața mea se împletește din nou cu viața copiilor și a părinților. Începuturile sunt la fel ca aprinderea unei lumini, a unui foc pe care trebuie să îl întreținem tot anul. Pun multă, multă energie în începuturi pentru ca focul să fie cel adevărat, cel puternic, cel care să ne ghideze drumul.

Pentru că particip la două mari începuturi ale copiilor: dirigintă la clasa a V-a și coach la liceu am simțit că e necesar să ne adunăm, să ne centrăm cu toții pe ceea ce ne dorim cu adevărat de la timpul petrecut împreună. Sunt atât de multe ore de viață!

La gimnaziu, am intuit nevoia copiilor de a se simți protejați și acceptați, de a nu experimenta frica de a fi lăsați deoparte. Am luat chitara și le-am cântat How can anyone ever tell you...? Apoi, le-am citit despre Ubuntu, povestea copiilor din tribul african unde fiecare știa că nu poți fi fericit de unul singur, că fericirea ta nu poate străluci pe baza nefericirii altuia.

I-am privit pe copii, atenți la maxim, am ascultat liniștea primirii acestor gânduri și apoi reacțiile lor. Am înțeles că am fost înțeleasă și că suntem de acord să întreținem același foc. Focul strălucirii fiecăruia cu grijă pentru a lăsa spațiu pentru ca fiecare să poată străluci.

La liceu, am ascultat mai mult decât am vorbit. Nu mai știam ce este ascuns în inima de adolescent. M-am conectat însă repede, la cm eram eu la liceu și la cât de mult îmi doream să explorez dar și să fiu parte a unui grup de exploratori. Auzindu-i exprimând intențiile lor, am trecut parcă printr-o ușă a timpului. Dar auzind apoi întrebarea exprimată cu multă, multă curiozitate autentică: Moni, tu cm ai învățat olandeză? mi-am dat seama că totuși anii au trecut și că acești tineri își doresc cunoaștere, ghidaj, inspirație. Se uită la noi pentru asta. Nu vor neapărat să călătorească singuri în rebeliune și refuz al adulților. Așa că, inima mi-e sus, sus de tot, cu încredere maximă că anul va fi plin de descoperiri frumoase!
Mulțumesc, dragi copii dar și dragi părinți pentru că am aprins focul!

Prima zi de școală e despre a ne aminti cine suntem și cărui scop ne dedicăm. Nu există cuvinte mai bune decât în acest poem în dialog cu muzica. Keep the channel open! Lasă loc, poate chiar sprijină exprimarea unicității fiecăruia! Școala poate fi acel loc!

Meryl Streep & Yo-Yo Ma - 2011 US-China Forum - A Musical Dialogue Meryl Streep reads 'Luchai' by Wang Wei and 'A Letter to Agnes DeMille' by Martha Graham featuring Yo-Yo Ma performing George Crumb's 'Sonata for Solo Cello'.

Prima zi de școală
Unii abia o așteptăm, alții o privim cu teamă și neliniște. Din confortul casei, ne îndreptăm din nou spre lume, cu bucuriile și provocările ce vin cu acest drum deschis.

Prima zi de școală setează cadrul în care ne vom mișca cu toții: profesori, părinți, copii. E un moment special. Mereu l-am gândit așa și mereu am conceput împreună cu echipa de profesori experiențe care să rămână în memoria copiilor și părinților. Intenția pentru această zi era să construim încrederea dintre noi, încrederea că școala e un loc bun unde colaborarea naște frumusețe și bucurie.

Septembrie 2021. După un an de pauză datorat pandemiei, parcă nu mai știam ce înseamnă să fii cu adevărat împreună. Numerele, și ele, ne dădeau emoții. Crescuserăm mari. Pregăteam de zor prima zi de școală, căutam idei. Și ele nu prea veneau, din lipsa de antrenament.

Odată cu școala, și copiii noștri au crescut. Pe ultima sută de metri de vacanță, copiii personali ai profesorilor școlii, își însoțeau mamele profesoare prea mult plecate de acasă cu pregătirile inerente.

Deodată, realizez că avem între noi răspunsurile. Îi chemăm din curte de la fotbal și le cerem opinia: Ce să se întâmple la prima zi de școală? La început uimiți că fac și ei parte din ședință, au început să ne spună. Ideile curgeau cu așa ușurință.

Le notam cu bucurie. Dar notându-le realizez că ceva trebuie să se schimbe. De ce nu le-ar pune chiar ei în aplicare? De ce jocurile și inițiativele propuse nu ar putea fi chiar prezentate de ei? Mereu la prima zi de școală, avem pe scenă doar adulții școlii.

Ezit. Oare cm se vor descurca la microfon cu o curte plină ochi, dând instrucțiuni sau invitând oamenii la participare? Și totuși, mă îndrept către ei și îi întreb. Văd licărirea din ochi. O provocare, nici prea mică, nici prea mare... întocmai potrivită... Da-ul a fost unul din suflet, din credința că le-ar plăcea și ar putea.

Așa că iată-ne în prima zi de școală. Cu încredere, o invit pe scenă pe o fetiță de 10 ani cu idei de cm am putea să ne jucăm cu toții. Și ne-am jucat. Vocea tremurândă la microfon, s-a relaxat încet încet, văzând participarea și bucuria noastră. Un copil, care vede cm ideile ei îmbogățesc viața unor sute de oameni.

Ne jucăm, ne cunoaștem, dansăm și cântăm. Dar toate lucrurile frumoase, au și ele un final. Anul trecut însă, am făcut o inovație. De ce nu ar fi încă puțin prima zi de școală?

Un băiețel de 8 ani, de altfel timid, primește microfonul pe scenă pentru a-și prezenta publicului propunerea lui: "Astăzi la ora 5, cine vrea să ne vedem cu bicicletele la Pădurea Verde să vină la parcarea de la Grădina Zoologică". Câtă încredere trebuie să fi avut, câtă teamă...

Am dat curs invitației sale. Nu doar eu. Ne-am regăsit în pădure familii ce au decis să meargă pe mâna lui. Să dea o șansă unei experiențe la care nu s-au gândit: luni după-masa în pădure cu bicicleta. Mă plimbam cu alți părinți, ne priveam copiii independenți și bucuroși de revedere dar cadrul era altul. Eram atât de recunoscători pentru că cineva ne-a scos din casă, din griji, din rutină.

Anul acesta, vom merge din nou. Un alt copil mi-a adus aminte ce frumos a fost și cm asta ar putea deveni o tradiție. Zis și făcut. Dupa-masa primei zile de școală vom fi din nou, împreună, informal cu bicicletele la pădure.

Cât de minunat poate fi atunci când și copiii pot veni cu inițiativele lor de a face viața mai frumoasă! Haideți să avem încredere în ei și să le dăm microfonul!

Cu copiii despre război

Voi cm ați apărut în fața copiilor în dimineața când ați aflat că a început războiul? A fost o zi oarecare în care ați predat mai departe fracțiile de la pagina x sau verbul sau ce mai era în programă?

24 februarie dimineața. Citesc știrile înainte să îmi fac planul zilei cu copiii. Nimic nu mai face sens. Îmi spun că trebuie să fiu puternică pentru copii, să le creez spațiu de siguranță emoțională dar eu însumi nu îmi pot opri lacrimile. Oare ce le spun părinții? Oare cm vor veni ei în dimineața asta la școală? Oare ne vom ascunde toți sub fețe zâmbitoare la un joc de baschet de dimineață?

Nu mai știu ce a fost prima oră. Știu doar că ne-am așezat pe jos, unii lângă alții. Nici măcar cercul nu mai făcea sens. Pur și simplu am stat și am deschis canalul comunicării. N-am putut să mă prefac.

Am așternut pe jos cartonașele cu sentimente și nevoi. Am vorbit fiecare. Mă simt acum așa.... pentru că pentru mine e importantă......

I-am ascultat și ne-am ascultat cu cea mai mare atenție. Observam cu ochi, urechi și inimi mari ce ne unește. Momentul a devenit atât de frumos. Printre lacrimi, am spus, cu grijă, cm știrea a făcut ravagii în mine și cm mă bucur că suntem împreună și că ce avem aici, vom proteja și vom căuta să avem oriunde și oricând am fi căci e foarte important: iubirea, libertatea de a fi noi, respectul pentru viață. Din tristețea pentru ce se întâmpla, s-a înfiripat în discursul meu încrederea că ce am sădit noi aici e puternic și ne va ghida mereu.

Voi ține minte reacția a doi copii la ceea ce am spus eu. Unul dintre ei, cu o vorbire extrem de plastică, a împărtășit cm știe el sigur că noi suntem protejați în România de un scut puternic de siguranță, căci suntem parte din NATO.

Celălalt copil, a rămas ancorat în nesiguranță și teama de a pierde frumusețea, valorile despre care spusesem mai înainte. În mintea lui, totul era în pericol, școala, familia dar, super important și asta m-a șocat pentru un copil de 11 ani: libertatea de exprimare.

Pentru că noi mereu suntem doi profesori la clasă, am putut ieși cu copilul în lacrimi să îl ascult până la capăt. Am stat alături mai mult de jumătate de oră ascultându-l și acceptându-i tristețea, fără vreun instrument la îndemână pentru a o putea opri. Și atunci, după jumătate de oră de plâns, se uită în ochii mei și mă întreabă, aducându-și aminte de imaginea scutului transmisă de celălalt copil: Moni, Ucraina nu e în NATO, nu-i așa? Nu o să intrăm și noi în război, nu-i așa?

Dintr-o dată lacrimile i s-au oprit, privirea i s-a luminat la această înțelegere la care a ajuns singur. Orice i-aș fi spus eu înainte nu l-a fi liniștit. Eram martoră la procesul de clădire și întărire a unui copil, prin propriile forțe, prin crearea unei povești pline de adevăr, liniștitoare. Da, situația este așa și așa, nu noi suntem în război deși războiul e aproape și e un război ce atinge puternic valorile dragi nouă.

Ne-am întors și am făcut muzică. Am ales să cânt cu copiii, un cântec care să ne aducă aminte de noi și de ce am spus că e important pentru noi. Ce am spus că vom proteja și căuta să avem în viața noastră mereu.

If I had a hammer...

Peter, Paul and Mary - If I Had A Hammer (1963 performance) Peter, Paul and Mary was a folk singing group brought together by manager Albert Grossman, who was looking to form a "folk-pop supergroup" made up of a tall ...