Psiholog Gianina Șadi

Poți respecta pe cineva fără să vrei să fii prieten(ă) cu el.

Știm deja că nu noi alegem familia în care ne naștem. Dar oare ce să facem cu relațiile de prietenie atunci când vedem că avem opinii fundamental diferite?

Unul dintre principiile mele de bază este să respect fiecare persoană. Pornind de la acest principiu, o perioadă de câțiva ani am crezut că trebuie să fiu capabilă să mă împrietenesc cu oricine. Până am avut o discuție revelatoare cu unul dintre mentorii mei, care m-a ajutat să înțeleg diferența dintre a respecta un om și a forma o relație de prietenie cu el.

Adevărul este că una dintre libertățile pe care le avem în această viață este aceea de a alege cu cine construim o relație de prietenie. Nu trebuie să fim prieteni cu toată lumea.

Dar ce facem atunci când am format deja o relație de prietenie și descoperim pe parcurs că avem valori fundamental diferite chiar în domeniile cele mai importante din viața noastră?

Putem alege să rupem complet legătura. Sau putem alege să rămânem conectați în punctele în care ne intersectăm.

Observ un discurs în spațiul public care ne spune că trebuie să ne înconjurăm doar de oameni care au aceleași valori și că asta ne ajută de fapt să creștem. Iar eu mă întreb:

- Dacă rămânem doar în pătrățica pe care o cunoaștem, cm mai poate exista creșterea și evoluția?

- Cum rămâne cu reziliența în relații și capacitatea de a face compromisuri?

- Dar cu domolirea ego-ului?

- Sau cu abilitățile de comunicare în situații de conflict?

- Dacă nu există provocare în relație, mai putem oare să creștem?

- Și...cum ne mai putem adapta la situații în care e nevoie să comunicăm sau să colaborăm cu oameni complet diferiți de noi, dacă suntem obișnuiți să conviețuim doar în relații omogene?

Vă las cu aceste întrebări de reflecție și vă încurajez să analizați convingerile pe care le aveți în privința relațiilor pe care le construiți și să vă gândiți în ce măsură vă ajută sau vă încurcă acestea.

Pentru prima dată, nu am privit vacanța ca pe o evadare din viața mea.

Am avut primul sejur la mare în care chiar eram relaxată să mă întorc acasă. Pentru prima dată, am simțit că mă întorc la mai bine. Abia așteptam să îmi reîncep sesiunile psihologice și eram entuziasmată să îmi reiau ritmul de acasă.

Bineînțeles, vacanța nu a fost perfectă. Am întâmpinat mici probleme legate de cazare, mâncare și alte situații. Iar la întoarcere am stat șase ore în vamă. A fost foarte obositor și frustrant. Dar nu asta a rămas cu mine.

Am observat că de data aceasta m-am bucurat de ceea ce trăiam și am vrut să absorb cât mai mult din fiecare moment, fără presiunea unei vacanțe ideale sau perfecte.

Marea este un loc în care merg aproape în fiecare an. Este ceva frumos și firesc în viața mea, NU momentul pentru care muncesc tot anul și în care îmi pun toate așteptările. Mi-am promis că mă voi întoarce la mare doar dacă voi continua să o privesc în felul acesta.

M-am bucurat de vacanță, iar în același timp am rămas ancorată în realitatea mea, din care am refuzat să îmi dau exit doar pentru câteva zile idilice. Pentru mine, ăsta a fost un alt nivel de maturizare. Și vreau să celebrez acest moment. 🤍

A apărut noul meu articol scris pentru Pagina de Psihologie , despre rușinea interiorizată - convingerea profundă „Sunt greșit”.

Link în primul comentariu.

Există un paradox pe care îl întâlnesc frecvent. Unii oameni simt multă anxietate atunci când viața lor pare să meargă foarte bine.

Brené Brown descrie acest fenomen prin conceptul de foreboding joy („bucurie amenințătoare” sau „bucurie prevestitoare de rău”).

În cercetările ei, mulți participanți au relatat că atunci când trăiau o bucurie profundă, mintea genera imediat scenarii de pierdere sau pericol.

Foreboding joy este starea în care un moment de fericire profundă este întrerupt brusc de frică, anxietate sau de teama că urmează o tragedie.

Uite cm poate arăta asta:
-Primești o promovare.
-Relațiile sunt frumoase.
-Copilul tău este sănătos.

Iar următorul tău gând este: "Sigur se va întâmpla ceva rău."

Ți se pare cunoscut?

Asta se întâmplă pentru că bucuria profundă presupune și vulnerabilitate. În momentul în care ai ceva cu adevărat valoros, apare și posibilitatea de a-l pierde.

Iar pentru persoanele care au crescut într-un mediu marcat de nesiguranță sau de pierderi repetate, această conștientizare poate activa teama tocmai în mijlocul bucuriei.

Dacă ai învățat devreme că momentele frumoase sunt urmate de dezamăgire, mintea poate ajunge să anticipeze pericolul chiar și atunci când ești în siguranță.

💫Uite partea interesantă, care te poate ajuta să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă!

În astfel de situații, anticiparea pericolului devine o strategie de protecție (!), pentru că mintea creează iluzia că, dacă se pregătește pentru ce este mai rău, durerea va fi mai ușor de suportat („Dacă mă pregătesc din timp, voi suferi mai puțin.” )

Data viitoare când apare acest gând, întreabă-te:

„Există un pericol real în acest moment, sau mintea mea încearcă să mă protejeze și să mă pregătească pentru unul?”

Într-o cultură profund traumatizată, ne mirăm când oamenii normalizează abuzul și nu pot accepta efectele negative ale acestuia.

Pentru că atunci când accepți trebuie să te confrunți cu propria poveste, în care și tu ai fost abuzat și mințit că așa e normal și că, în final, asta te-a format ca om.

E ca și cm cineva ți-ar ține o oglindă în față, în care vezi varianta ta mai mică, panicată, rușinată și vinovată, care primea ”corecție fizică”, critică și umilință. Bineînțeles că e greu să accepți o astfel de imagine.

Cine se poate privi astfel? Aproape că îți vine să îți întorci privirea.

Cine devii tu dacă te vezi așa? Probabil devii din nou un copil mic și speriat, care nu știe cm să conțină acest adevăr.

Dacă ai de ales între adultul puternic, care ”a primit băt@ie și a ajuns bine” și copilul abuzat, care nu avea pe unde să scape, evident că vei alege prima variantă, chiar dacă ar fi o minciună.

La finalul zilei, negarea doare mai puțin decât realitatea.

Cu bucurie anunț că am început să fiu contributor la Pagina de Psihologie .

Ieri a fost publicat primul meu articol, pe care îl găsiți aici:

🔗 https://buff.ly/5M99SLp

Fragment:

"Co-reglarea apare înaintea autoreglării,
nu invers.
Copilul nu vine pe lume cu capacitatea de a-și gestiona emoțiile. Când plânge și este agitat, nu se poate calma singur. Are nevoie ca îngrijitorul să preia acea stare, să o conțină și să i-o returneze într-o formă tolerabilă. Mama îl ia în brațe, îi vorbește calm, îi oglindește expresia feței și, prin această sincronizare repetată, copilul începe să internalizeze treptat capacitatea de a se regla."

💙 Nu învățăm mai întâi să ne reglăm singuri emoțiile și abia apoi alături de ceilalți. Se întâmplă exact invers. Descoperă de ce co-reglarea este una dintre cele mai importante experiențe pentru sănătatea noastră emoțională.

🔗 https://buff.ly/5M99SLp

Mi-am sărbătorit ziua de naștere alături de familia extinsă și totul era idilic, până când am călcat greșit prin grădină și mi-am accidentat serios glezna și genunchiul.

În câteva secunde, tot ritmul zilei s-a schimbat.

Și atunci mi-am amintit încă o dată că viața este fragilă. Și noi odată cu ea.

Iar uneori, o fracțiune de secundă schimbă totul.

Astfel de momente ne reamintesc să prețuim tot ce am primit în dar de la Dumnezeu și să trăim mai conștient.

De multe ori ne agățăm de viața aceasta ca și cm ea nu s-ar sfârși niciodată. Ne preocupăm de atât de multe lucruri, încât uităm să ne oprim și să spunem:

„Mulțumesc că ÎNCĂ sunt aici. Că sunt sănătos. Că familia mea este bine.”

Și poate că merită să ne amintim și asta:

Poți să treci prin emoții grele și, în același timp, să exprimi recunoștință pentru că încă ești aici, încă ai viață și încă poți schimba ceva.