08/04/2026
„Învață-mă să dansez” a fost cu adevărat pentru mine un fel de invitație la dansul vieții, fiindcă a venit, prin ideile din ea, în întâmpinarea multor gânduri ce mi-au trecut și mie de atâtea ori prin minte... Despre scris mi-a amintit că am admirat mereu stilul camilpetrescian anticalofilic... Pe de altă parte acesta presupune literatură de idei, și descopăr aici că literatura de idei poate fi cumva... uscată :) ; e posibil ca un stil cel puțin la fel de expresiv, dacă nu chiar și mai expresiv, de a scrie să fie o literatură așa numită „a simțurilor”, mai ales într-o epocă în care perspectivismul, relativismul au dus la o libertate aproape haotică a ideilor... Aș spune că „Învață-mă să dansez” are și pasaje de „literatura simțurilor” absolut fermecătoare, descrieri de imagini prinse în treacăt, animale, copii, flori, mirosuri, conversații întâmplătoare în magazine sau la coafeur.
Legat de socialism și capitalism, din notele de lectură despre cartea Leei Ypi, mie mi-a revenit în minte o comedie franțuzească din 2014, numită „Qu`est qu`on a fait au Bon Dieu ?”, pe care am văzut-o când am fost în anul de bursă Erasmus la Paris 8; bursa Erasmus, în treacăt fie zis, poate fi ea însăși prezentată ca un concept cam socialist, iar Paris 8 este o universitate foarte „stângistă” ;) . Filmul prezintă unele din temele apărute în cartea Claudiei, dar desigur într-o tonalitate mult mai ușoară și jucăușă, așa cm îi stă bine unei comedii, fără să cadă totuși în supra-simplificări kitsch (cum ar zice domnul Pleșu); după părerea mea, cel puțin. O familie tradițională franceză din Provence, mai bine spus un „gaullist” și o „catolică de stânga”, vor avea ocazia să constate cu resemnare că fiicele lor se căsătoresc, pe rând, una cu un evreu semi-practicant, alta cu un chinez budist, în vreme ce mezina este pe cale să îl prezinte, cu emoții, acasă pe logodnicul ei de culoare. Apare, în treacăt, în persoana uneia dintre fiicele Verneuil, și artista plastică perpetuu angoasată, a cărei hipersensibilitate înnăscută hrănește chiar arta pe care ea o creează, și care nu i-ar putea asigura pictoriței traiul, ca unică sursă de câștig :) . Însă încercările părinților de adaptare psihologică și de păstrare a familiei-ca-familie, în acest context, constituie punctul de focalizare al poveștii și dau prilejul unor schimburi de idei și situații de un comic savuros. ...Estul a cunoscut flagelul comunist, dar vestul l-a cunoscut pe cel fascist și pe cel capitalist; fiecare se teme mai tare de bau-bau-l cu care a trăit...
Tema psihoterapiei este una care m-a „bântuit” și pe mine, existențial și mental, toată viața; a început cu ședințele din tinerețe, la care am renunțat însă destul de repede, fiindcă nu păreau să folosească la mare lucru; apoi am încercat o rezolvare prin medicamente, pentru ceea ce-mi fusese diagnosticat ca „o depresie atipică” ;) . Dat fiind că era „atipică” și nu s-a găsit o medicație corespunzătoare prea repede, a urmat a doua rundă de psihoterapie, de data aceasta adleriană; între timp sora mea se specializase ea însăși în acest fel de terapie, și mi-a recomandat ceea ce ea descoperise personal cm funcționează. Nu a ajutat nici asta prea mult, iar faptul a continuat să-mi „împovăreze” existența, până când o psihiatră deșteaptă (de fapt au fost două, fiecare din ele mi-a găsit câte ...o poțiune) mi-a recomandat „zulufii” de care vorbește Gabriel Liiceanu în „Ușa interzisă”. Este vorba desigur de Sertralină, sub forma Zoloft, pentru oamenii cu dare de mână, și sub forma Serlift sau altele, pentru pungile mai ...goluțe :)) . A doua poțiune a fost „ami-surprise” – prietenul surpriză, cm s-ar zice n franceză :) , de fapt Amisulprida, cu rolul de a contracara diverse reacții psihotice (partea atipică a depresiei). Însoțită de aceste două leacuri minune, pot în prezent chiar să tratez tema psihoterapiei cu glume din cele pe care le vehiculează psihologii pe FB, în genul: „Eu, încercând să mă auto-psihanalizez”, pe imaginea unei tinere care se străduiește să adune cu aspiratorul nisipul din deșert ;) ...
Dincolo de toate astea, ar mai trebui să spun poate că până de curând am funcționat pe prezumția că tot ce era de spus în literatură au spus deja autorii „clasici” :) . Cărțile Claudiei Tănăsescu m-au convins că și contemporanii pot scrie literatură adevărată, nu numai prin ele însele, ci și prin alte cărți și autori despre care vorbesc.
Ioana Tătaru
