Adriana Zaharia

Printre lecturile din ultima perioadă se numără și volumul semnat de Florian Bichir și Horia Dumitrescu, „Sever Bocu (1874–1951). O viață – un ideal – un destin”, apărut la Editura Rao, în 2022, cu o prefață de Ioan Bolovan.

Publicist, om politic și militant pentru drepturile românilor din Transilvania, Sever Bocu s-a implicat încă din tinerețe în lupta națională. Tatăl său, învățătorul Gheorghe Bocu este cel care a compus celebra Doină a lui Lucaciu, acuzat ulterior de Iosif Vulcan că ar fi plagiat „Doina lui Alexandru Roman”. În memoriile sale, Sever Bocu revine asupra acestui episod și încearcă să-i facă dreptate tatălui său. Explicația lui Sever Bocu arată cât de complicat era, de fapt, traseul unui text în epocă: „Cuvintele din «Doina lui Lucaciu», tatăl meu le-a luat din «Doina lui Roman», cuvinte pe care le va fi declamat el ca elev de liceu în Beiuș. Doina lui Roman a rămas necunoscută, a lui Lucaciu a devenit proprietatea națiunii. Acesta a fost meritul tatălui meu…” (p. 21)

Sever Bocu fost redactor la ziare importante precum „Tribuna” și „Tribuna Poporului”, unde a susținut cu fermitate idealul național, plătind adesea cu procese, condamnări și persecuții pentru articolele sale.

În timpul Primului Război Mondial, Sever Bocu militează pentru intrarea României de partea Antantei și pentru organizarea voluntarilor români ardeleni, bănățeni și bucovineni. La Iași, în ianuarie 1917, face parte din „Comitetul național al românilor emigranți din Austro-Ungaria”, alături de alte personalități precum Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Octavian C. Tăslăuanu și Alexandru Lapedatu. Au redactat o „Declarație” prin care, în numele refugiaților ardeleni declarau război Austro-Ungariei pentru unirea Ardealului cu România. „Declarația” a fost trimisă guvernului austro-ungar de către premierul Ion I.C. Brătianu.

Mmembri Comitetului au fost acuzați de „înaltă trădare” și prin sentință judecătorească au fost condamanți la moarte, în contumacie. (p. 150)

Un episod interesant este activitatea sa de la Kiev, unde participă la editarea gazetei „România Mare”, publicație destinată voluntarilor români. Tot aici îl întâlnește pe Tomáš Masaryk, viitorul fondator și președinte al Cehoslovaciei. „Am stat la dânsul o după amiază întreagă și am stabilit cu el, tot planul de ansamblu și de detalii al luptei noastre insurecționale comune, contra inamicului comun, contra propriului nostru stat, contra monarhiei austro-ungare...” (p. 153)

Apoi, împreună cu Octavian Goga, deghizați în doi negustori din Iași și cu pașaporte false au traversat Rusia bolșevică prin Odesa-Kiev-Moscova-Petrograd-Finlanda-Stockholm, iar după o călătorie de 87 de zile au ajuns la Londra pe 22 septembrie 1918. Zece zile mai târziu, cei doi transilvăneni se alătură altor peste 2000 de refugiați la Paris.

Dar atmosfera din capitala Franței nu era cea mai potrivită: „șefii noștri politici soseau certați, neuiți, evitându-se unii pe alții. Brătianu și Take Ionescu nici mâna nu și-au întins 4-5 luni cât au stat la Paris.” Sever Bocu este ales alături de Vasile Lucaciu și Octavian Goga vicepreședinte al Consiliului Național al Unității Române de la Paris format din 29 de membri. (pp. 162-163)

După 1918, Sever Bocu intră în viața politică a României Mari. Participă la primele alegeri bazate pe vot universal, câștigă în circumscripția Buziaș, iar mai târziu devine ministru al Banatului în guvernarea lui Iuliu Maniu. În 1929 primește misiunea de a organiza serbările dedicate împlinirii a zece ani de la Marea Unire.

Dar biografia lui Sever Bocu nu este una comodă, iar autorii nu ocolesc zonele tensionate: conflictele din interiorul Partidului Național Român, acuzațiile care i-au fost aduse, polemicile de presă și relația tensionată cu Nicolae Iorga în anii 1930.

Poate cel mai tulburător aspect rămâne finalul. Arestat la Lipova, este dus la Timișoara și apoi transportat la penitenciarul Sighet, în mai 1950, ca parte din primul lot de foști demnitari:�„Au fost aduși 83 de oameni (...) Bătrâni, slabi, bolnavi, speriați. Niște umbre.” Mărturiile despre ceea ce a urmat sunt prea dure să fie redate într-o simplă postare. Unul dintre supraviețuitori nota: „și unul îl lovea cu sălbăticie peste gură cu bocancul. Pînă i-au sfărâmat maxilarul.” (p. 432).

Biroul Securtății din Lipova a redactat un raport, în 12 mai 1950, prin care a proous arestarea soției, Marilena Bocu pe motiv că „cea în cauză este mai periculoasă decât soțul ei”. (p. 421)

Restul poveștii… rămâne între paginile cărții.

P.S. Din peisaj nu putea lipsi Cita, asistenta nr. 1 în chestiuni mai serioase. 🙂

Dacă e 1 Mai, la mine nu e cu mici și bere, ci cu note de subsol, cafele și articole.

Mi-au dat elevii liber, le-am dat și eu lor… și uite-așa am reușit să finalizez articolul pentru volumul „Studii și Comunicări Științifice”, editat de Muzeul Județean de Istorie Maramureș.

Textul pornește de la comunicarea susținută în octombrie 2025 și este dedicat unui personaj mai puțin cunoscut, dar foarte interesant. Ioan Ursu (1875–1925), istoric implicat activ în dezbaterea publică din anii neutralității României (1914 – 1916), susținător al orientării pro-Antanta.

Pornind de la faptul că, în ultimii ani, atenția s-a concentrat asupra „germanofililor”, m-am întrebat cm pot fi analizați și cei din cealaltă tabără. Așa am început un demers mai amplu. Pe Ioan Ursu l-am descoperit în cercetările legate de Vasile Lucaciu și de grupul intelectualilor ardeleni activi în Regat între anii 1914 – 1916. Ceea ce îl face relevant este tocmai această dublă ipostază, istoric riguros și, în același timp, participant activ la formarea opiniei publice.

Activitatea sa publicistică se sprijină pe o reflecție teoretică formulată încă înainte de război. Într-o conferință susținută la Iași în 1910 (publicată în 1911), Ioan Ursu definea conștiința națională ca rezultat al unei educații capabile să transforme trecutul comun într-un principiu de acțiune colectivă. În opinia sa, o conștiință națională solidă nu se poate forma decât prin educație și cultură: „Numai oamenii culți pot ave o conștiință națională, căci conștiința presupune înainte de toate cultură”.

Articolele sale din „Adevărul”, „Flacăra” „Evenimentul” sau „Revista Neamului ” insistă constant asupra ideii momentului istoric care nu trebuie ratat. Acest studiu finalizat este doar un început. Lista antantofililor, mult mai lungă, e în lucru. Cel mai probabil, acest proiect se va construi în timp, pas cu pas.

1 Mai cu liniște și tot ce vă doriți. ☕📖