08/09/2026
„Nu știu dacă la Ploiești există un cartier al lucrătorilor. Partea orașului cu oameni de soiul ăsta începe dincolo de Gara de Sud și se termină unde nu mai sunt noroaie și coșmelii igrasioase în care intri pe brânci. Adică de acolo gardul de beton încercuiește enigma rafinăriei și până la sfârșitul șirului de cisterne pline.
Așadar, alături de rezervoare cu câte 1000 de tone, închipuiți-vă, îndrăznește să-și ridice coșul, fără fum, odăița plină de oftică a lucrătorului. În fiecare oră trenurile se strecoară pe aci, pe furiș.
Și partea asta de oraș rămâne tot mai în urmă, fără o floare, fără doctori, fără primărie...
Datoria mă obligă să nu mă opresc în fața noroiului în care zac lucrătorii care (foarte curios) n-au izbutit să-și clădească până acuma o casă mai prielnică.
Intrăm cu sfială într-o odăiță pitică, măturată. Între cei patru pereți umblă un iz de var jilav și trei odrasle mă-runte, în cămașă. La lumina unei lămpi care filează gălbui, bărbatul și nevasta au mărimi neobișnuite. Umbre mișcate întruna, de fitilul lămpii, fac unde. Cum ar fi, oamenii ăștia clefetesc – unul lângă altul – mămăligă cu mujdei. Dacă nu știți ce e ăla mujdei, mai bine. Ar trebui să vă vorbesc de o combinație cu usturoi pisat și oțet îndoit cu apă călâie. Lucrătorii din rafinării mănâncă mult mujdei.
Toate amănuntele le-am aflat de la lucrătorul care mestecă pe gânduri, odată cu nevasta.
– Aici toate sunt scumpe. Cinci ani am umblat țara, până primăvara trecută. Peste tot mai guști o ciorbă de carne, o felioară de brânză. La Ploiești, dacă nu ai buzunarul doldora, nu te atingi...
Într-adevăr, la Ploiești este o problemă a scumpetei. Privită la fața locului, aproape de strachina cu mujdei și droaia de copii, problema ia o înfățișare incurabilă. Ea lovește întregul Ploiești pauper, dar mai abitir pe lucrătorii din rafinării. Ei sunt și cei mai mulți.
În toate punctele de pe Valea Prahovei, unde sunt rulate capitaluri, e scumpete. Pentru că scumpetea este rezul-tatul marii oferte. Când ai mult, dai oricât ca să obții ce vrei. Faci asta fără să te gândești, fără să vezi că de tine se freacă o armată de lihniți. Am convingerea că la Ploiești toate orătăniile și fleicile sunt acaparate de ofertă. Toate, până la cel mai mic pui de găină. Și lucrătorul nu se poate pune cu oferta. Lui nu-i dă mâna. De aia toți lucrătorii din rafinării sunt un sistem de logică sinceră, omenească. Ei observă munții și pietricelele lumii și găsesc că au dreptul să ceară mai mult. Adesea, între lucrători și ofertanți izbucnesc conflicte pe care ultimii le califică la întâmplare.
Oferta nu scumpește doar mâncarea. Ar însemna că părtinește celelalte laturi ale vieții. N-ar mai fi ofertă. Ea are grijă și de prețul lemnelor, și de-al paltonului. La Ploiești, unde sunt găzduite mii de vagoane de petrol, e scump până și petrolul. 5 și 6 lei kilogramul. Lucrătorul trăiește în petrol, moare în petrol, dar n-are ce arde în lampă. Dacă nu credeți, duceți-vă la Ploiești (că e mai aproape) și întrebați lucrătorii. Să știți că un lucrător e mai sincer decât toți oamenii politici la un loc. Să-i credeți, vă rog.
Bărbatul și nevasta lui încremeniseră cu mămăliga la gură, să nu-mi tulbure otrava firului pe care-1 împleteam lângă el.
Lampa ardea – șontâcăind flacăra – petrol ordinar de 5 și 6 lei kilogramul..”
Fragment din volumul „În lumea petrolului”, cel mai recent titlu al colecției Restitutio editată de Asociatia pentru Educatie si Dezvoltare Urbana. Cartea este disponibilă în librăriile ploieștene, dar poate fi comandată și direct, de la linkul din comentarii.
În imagini este surprinsă rafinăria Lumina din Ploiești, la începutul secolului XX, într-un album aflat la Arhivele Naționale, fotografiile fiind prelucrate și colorizate.
