31/08/2026
De Ziua Limbii Române, evocăm prima încercare din literatura română de a alcătui un poem filozofic. Este vorba de poemul „Viiața lumii”, al lui Miron Costin, elaborat în Moldova, între 1671-1673, în care autorul valorifică un motiv literar bine reprezentat în creațiile medievale, și anume deșertăciunea vieții omului (Eclesiastul, cap. 3, versetul 1). Vom reda un fragment:
Deșertarea deșertărilor și toate sânt deșarte
A lumii cântu cu jale cumplită viiața,
Cu griji și primejdii, cm iaste și ața
Prea subțire și-n scurtă vreame trăitoare.
O, lume hicleană, lume înșălătoare,
Trec zilile ca umbra, ca umbra de vară,
Ceale ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Treace veacul desfrânatu, trec ani cu roată,
Fug vremile ca umbra și nicio poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii și mai mult cumplite.
Și ca apa în cursul său cm nu să opreaște,
Așa cursul al lumii nu să conteneaște.
Fum și umbră sântu toate, visuri și păreare.
Ce nu petreace lumea și-n ce nu-i cădeare?
Spuma mării și nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
Zice David, prorocul: „Viiața iaste floare,
Nu trăiaște, ci îndată iaste trecătoare”.
„Viiarme sântu eu, și nu om”, tot acela strigă.
O, hicleană, în toate vremi cm să nu să plângă
Toate câte-s pre tine? Ce hălăduiaște
Neprăvălit, strămutat? Ce nu stăruiaște
Spre cădeare de tine? Tu cu vreame toate
Primenești și nimica să stea în veaci nu poate.
