Psihoterapeut Ancuța Iftene

Psihoterapeut Ancuța Iftene Terapeut ABA înscris in registrul TSA
Psiholog clincian autonom
Psihoterapeut cognitiv comportamental și hipnoterapeut

21/08/2026

Am explorat împreună, în ultimele postări, multe ipoteze despre cm și de ce se instalează anxietatea sau atacurile de panică. Dar adevărul este că, oricât m-aș strădui să surprind toate motivele pentru care ele își fac loc în viața noastră, șansa de a le acoperi pe absolut toate este extrem de mică... practic spre zero.

Pentru că mintea noastră nu este la fel. Pentru că experiența noastră de viață este unică.
Nu există pe lumea aceasta doi oameni perfect identici (nici măcar gemenii!). Prin urmare, modul în care dăm sens lumii este complet diferit. O situație care pentru cineva este percepută ca un pericol uriaș, pentru altcineva poate însemna cu totul altceva. Lentilele prin care privim viața nu seamănă între ele, poveștile nu se suprapun la indigo.
Iată de ce anxietatea este o temă atât de constantă și de frecventă în viața de zi cu zi. Ea nu vine dintr-un manual cu reguli stricte, ci din istoria unică și personală a fiecărui om în parte.
Închei această serie cu speranța că v-a ajutat să vă priviți propriile stări cu mai multă înțelegere. Nu sunteți „defecți”, sunteți doar unici! ✨

20/08/2026

Expresii precum:
„Nu mai fi plângăcios, ești mare acum!”
„Ești bărbat, iar bărbații dorm singuri noaptea!”
„Ești puternic, poți să stingi lumina și să dormi.”..îți sună cunoscute, nu-i așa?

Mulți dintre noi am crescut auzind aceste cuvinte. Și totuși, în spatele acelei uși închise, când se stingea lumina, nimeni nu venea să te mângâie sau să te îmbrățișeze când îți era pur și simplu teamă să fii singur.

Neavând parte de alinarea și prezența unui adult (acea reglare emoțională de care are disperată nevoie un sistem nervos în formare), copilul rămas singur în întuneric trebuie să găsească o soluție ca să se protejeze.
Astfel că începe să fie extrem de atent.
Ascultă fiecare zgomot din casă. Analizează fiecare umbră de pe perete, fiecare scârțâit de parchet, fiecare foșnet. Își antrenează creierul să devină un radar care scanează constant acel mediu singuratic.
Așa se naște hipervigilența. Ai învățat să percepi orice mic detaliu ca pe un potențial pericol, pentru că asta era singura ta modalitate de a deține controlul și de a supraviețui spaimei.
Se transformă în adultul căruia îi este cumplit de teamă de singurătate. Adultul care nu poate sta singur într-o casă fără să lase televizorul pornit pe fundal. Adultul care tresare la orice sunet neașteptat, care analizează constant reacțiile celor din jur sau care simte o anxietate apăsătoare când nu are pe cineva în preajmă.

Dacă te regăsești aici, vreau să reții un lucru esențial: teama ta de singurătate de azi nu este o slăbiciune.
Nu ești un adult „defect”, neputincios sau prea dependent. Ești doar acel copil din trecut, rămas singur în întuneric, care încă mai așteaptă ca cineva să deschidă ușa, să-l ia în brațe și să-i spună: „Sunt aici. Nu mai trebuie să fii puternic de unul singur.”

18/08/2026

Dacă în postarea anterioară am vorbit despre teama de infinit și efemeritate, astăzi explorăm o altă fațetă dureroasă a anxietății: teama obsedantă pentru propria sănătate și frica de fiecare senzație fizică.

Totul pornește, de multe ori, dintr-o altă poveste nerostită.
Momentul în care lumea sigură se prăbușește
Uneori, ne este dat să ne vedem proprii părinți, bunici sau persoane extrem de dragi pe un pat de spital. Ca și copil sau adolescent, vezi acea perfuzie roșie în mână, auzi sunetul aparatelor, simți mirosul de salon rece și... nimeni nu îți explică nimic.
Dacă până în acel moment lumea ta era plină de jocuri, jucării, liniște și bucurie, în secunda aceea totul se prăbușește. Afli brusc, în cel mai brutal mod, că viața se poate scurge. Că sănătatea nu este garantată.
De data aceasta, sistemul nervos al copilului nu decodifică evenimentul în frici filosofice despre infinit. El decodifică pur și simplu în senzații corporale.

Acel copil, crescut cu trauma unei pierderi sau a unei spaime medicale neexplicate, devine adultul care se teme de absolut orice senzație din corpul lui.

Creierul a rămas blocat pe setarea: „Atenție! Alertă de gradul zero!”
Corpul lui nu mai este resimțit ca o casă sigură, ci ca un câmp minat, așteptând mereu să explodeze o bombă:
O bătaie a inimii percepută mai puternic? „Sigur e infarct.”
O amețeală trecătoare? „Sigur e ceva grav la cap.”
O înțepătură banală? Urmează o fugă la Urgențe.

Pentru acest adult, fiecare simptom minor este tradus de amigdală ca un pericol iminent de moarte.
Nu ești defect, ești doar speriat
Dacă te regăsești în această poveste și trăiești de ani de zile alergând la medici și scanându-ți corpul non-stop, ascultă cu atenție: panica ta de azi nu înseamnă că ești defect.

Înseamnă doar că, în interiorul tău, acel copil sau adolescent de 15 ani încă se uită îngrozit la patul de spital. A rămas blocat acolo, așteptând pe cineva care să îl ia de mână, să îi explice ce se întâmplă și să îi spună: „Va fi bine. Ești în siguranță, sunt aici lângă tine.”
Vindecarea anxietății de sănătate începe atunci când învățăm să fim noi înșine acel adult liniștitor pentru copilul nostru interior speriat.

16/08/2026

Imaginați-vă un copil. Nici nu contează exact ce vârstă are. La un moment dat, în mod inevitabil, devine martorul tăcut al unei situații în care cineva din familie sau din cercul apropiaților „a devenit îngeraș” de curând.

În timp ce se joacă pe covor, în camera lui, copilul aude doar frânturi din discuțiile adulților:
🗣️ „Totul era perfect ieri, nu avea nimic, iar azi...”
🗣️ „S-a ridicat la cer și nu mai vine niciodată înapoi.”

Acest copil nu primește explicații clare, traduse pe limba și pe capacitatea lui de înțelegere emoțională. Așa că, rămas singur cu aceste cuvinte grele, el semnifică povestea după cm poate mintea lui la acel moment.

Fără un adult care să-l ghideze și să-i ofere un spațiu de siguranță pentru a procesa pierderea, copilul trage o concluzie terifiantă: Oamenii dragi pot să dispară brusc, de pe o zi pe alta, fără niciun avertisment.

Acesta este copilul care, noaptea, s-ar putea să stea treaz și să o privească pe mama lui cm doarme, ascultându-i respirația cu o grijă și o teamă uriașe, terifiat că ar putea să „se ridice la cer” până dimineață. El înțelege, mult prea devreme, că viața este scurtă, imprevizibilă și se poate termina oricând, într-o fracțiune de secundă.

Anii trec, iar copilul crește. Dar acea spaimă neprocesată de pe covor rămâne blocată în sistemul lui nervos.

Matur fiind, se pune seara în pat. Este în siguranță, totul este bine. Dar, cu ochii țintiți în tavan, îl lovește un val de panică . Îl cuprinde o teamă de infinit, o frică de neant, de efemeritate, de a dispărea pur și simplu. Mintea lui de adult este invadată de aceeași neputință pe care a simțit-o atunci când a aflat pentru prima dată că viața atârnă de un fir de ață.

Teama ta de moarte și de infinit, care te ține treaz noaptea, nu este o „slăbiciune a minții”. Este adesea ecoul acelui copil interior care a aflat prea brusc și prea singur că lucrurile și oamenii se pot termina, și care are nevoie, acum, ca tu să îi oferi siguranța pe care nu a primit-o atunci.

15/08/2026

Perfectionismul și anxietatea
Zilele trecute, auzeam în supermarket o discuție între două mame. Una dintre ele povestea cu mare mândrie:
„Copilul meu este foarte cuminte, nu am probleme cu el deloc. Ia note bune la școală, nu se murdărește afară, nu își strică hainele sau papucii, nu vorbește urât... Am un copil exemplar! L-am certat de mai multe ori când era mic, iar acum respectă tot!”

Din exterior, pentru mulți, asta sună ca un succes suprem în parenting. Dar, din scaunul de psihoterapeut, această declarație ascunde o realitate mult mai tristă.

Ce se întâmplă, de fapt, în mintea acestui copil?
Un copil care nu se murdărește, care nu strică nimic, care nu explorează și care este mereu „la dungă” nu este un copil liniștit. Este un copil al cărui sistem nervos posibil sa fi fost antrenat prin frică.

Fără să-și dea seama, prin acele certuri repetate, părintele i-a plantat o credință centrală dureroasă: „Trebuie să fiu perfect, să nu greșesc și să nu deranjez, altfel sunt respins și pierd iubirea.”

Cum arată acest copil când devine adult?
Acel copil „exemplar” se va transforma, cel mai probabil, în adultul epuizat de anxietate:
-Adultul care preferă să lase un mesaj scris în loc să sune, doar de teamă „să nu deranjeze”.
-Adultul care verifică un mail, un tabel sau un proiect de 10 ori înainte să-l trimită, până când rezultatul este „perfect”.
-Adultul care intră în panică la cea mai mică greșeală, simțind că o eroare îi anulează toată valoarea ca om.
-Adultul a cărui minte este un carusel constant de îngrijorări și scenarii care încep mereu cu: „Dar dacă...?”

Perfecționismul nu este o superputere și nici o dovadă de superioritate. Este armura grea a unui copil care a fost certat pentru că a îndrăznit să fie pur și simplu... copil.

Tu de câte ori te epuizezi încercând să faci totul perfect, doar din teama veche de a nu fi certat sau de a nu dezamăgi?

14/08/2026

Unoeri , observ prin oraș copilași de 2 sau 3 ani ținuți mai mereu în cărucior. Dacă stai de vorbă cu părinții, explicațiile vin rapid și pline de bune intenții:
„E mult mai comod așa când avem treabă.”
„E mai în siguranță, altfel fuge în toate direcțiile și trebuie să stau cu ochii pe el.”

Din exterior, pare o soluție practică și inofensivă. Dar haideți să privim dincolo de suprafață, în mintea și dezvoltarea emoțională a acelui copil.

Aceasta este etapa explorării absolute! Copilul are o nevoie biologică, vitală, să descopere lumea prin propriile simțuri și prin mișcare. Are nevoie să meargă, să se împiedice, să cadă și să se ridice singur. Să pună mâna pe absolut tot ce prinde, să testeze texturi, să cunoască limitele spațiului. Este modul prin care creierul lui își construiește autonomia și încrederea în sine.

Dacă toate aceste intenții naturale de a explora sunt întâmpinate cu frică din partea adultului, cu o lipsă de sprijin, cu ancorarea permanentă în cărucior și cu interdicții exagerate („Nu pune mâna, e murdar!”, „Stai cuminte că pici!”), creierul copilului învață o lecție extrem de dură: „Explorarea este rea. Explorarea înseamnă frică și mă lasă neputincios.”

Ca și adult , posibil să fie unul dintre cei care simt o nevoie copleșitoare de control.
-Acel adult care urăște imprevizibilul.
-Care are nevoie să știe exact ce urmează, unde merge, cm se va desfășura o situație.
-Care face crize de anxietate dacă i se schimbă planurile pe nepusă masă.

Nevoia de control de mai târziu nu este o trăsătură de caracter sau un moft. Este doar o încercare disperată a creierului de a elimina complet orice surpriză. Pentru că el a învățat, încă de când era imobilizat în cărucior, că surprizele (lumea necunoscută) nu sunt niciodată de bun augur.

13/08/2026

O altă realitate întâlnită în cabinet începe în primele zile de maternitate. Când se naște un copil, mintea mamei este instantaneu invadată de un cor de voci – ale ei, dar mai ales ale apropiaților.

Sigur cunoașteți aceste „reguli” nescrise:
„Dacă reacționezi la fiecare scâncet, îl răsfeți!”
„Lasă-l să mai și plângă, dacă îl ții mereu în brațe așa îl înveți.”
„Dacă apari la fiecare plâns, o să te manipuleze.”
Sau, la polul opus, vocea anxietății materne copleșitoare:
„Dacă se murdărește, se va îmbolnăvi! Pericolele sunt peste tot, iar eu, ca mamă, trebuie să le prevăd pe absolut toate!”

Dar ce se întâmplă, de fapt, în mintea copilului?

Adevărul neurobiologic este că, în primii 2 ani de viață, bebelușul nu are capacitatea de a „manipula” și nu înțelege lumea prin logica noastră. Pentru el, realitatea este complet diferită:

-Nu are noțiunea timpului. Pentru un adult, 10 minute în care copilul este lăsat să plângă pentru „a se obișnui” trec repede. Pentru un bebeluș, 10 minute de teroare nealinată înseamnă, la nivel biologic, o eternitate.
-Nu are noțiunea de dispariție/reapariție. Noi știm că suntem în camera de alături. Dar creierul bebelușului nu înțelege asta. Când mama pleacă din raza lui vizuală, pentru el a dispărut pentru totdeauna. Este o spaimă uriașă de abandon.
-Nu se poate regla singur. Un copil mic nu are un sistem nervos capabil să se calmeze (auto-reglare). El depinde 100% de prezența fizică, blândă și calmă a unui adult pentru a-și readuce corpul la starea de siguranță (co-reglare).

Cum se leagă toate acestea de anxietatea de mai târziu?
Dacă un bebeluș este lăsat frecvent să plângă singur din teama de a nu fi „răsfățat”, sau dacă este expus constant la starea de panică a mamei care vede pericole la tot pasul, sistemul lui de alarmă învață o singură lecție: „Lumea este un loc imprevizibil și nesigur, iar eu sunt complet neputincios.”

Anxietatea adultului care nu știe să se liniștească singur poate porni de aici: din momentele în care un creier mic a cerut cu disperare ajutorul, iar adultul a întârziat să apară, ascultând de miturile generațiilor trecute.

11/08/2026

O poveste din cabinet...

La un moment dat, am avut în terapie o mămică a cărei poveste începea cam așa:
„Toată familia mea a vrut un nepoțel. A fost și este extrem de iubit de bunică, de mătușă, este pur și simplu centrul familiei! Eu... eu am început să lucrez la 2 luni după ce am născut.”

În fața mea se afla un copil anxios, temător, care se agăța disperat de mama lui. Nu își dorea să exploreze mediul, nu voia jucării, își dorea un singur lucru: să se asigure că este în siguranță, lipit de ea.

Dincolo de cuvinte, am ascultat ce lipsea din poveste.
Mămica își iubea copilul, fără îndoială. Dar, pe tot parcursul discuției, nu am auzit nici măcar o dată cm s-a simțit ea pe parcursul sarcinii. Cât de mult și-a dorit ea acest copil, dincolo de dorința și presiunea familiei extinse?

Și aici, ipoteza despre care am vorbit în postarea anterioară se poate confirma...
Dacă mama a dus acea sarcină pentru a împlini visul familiei, simțindu-se poate nepregătită, presată sau deconectată de propriile nevoi, sistemul ei a fost inundat de stres. Acel cortizol a ajuns, prin sânge, direct la făt. Încă din burtică, sistemul nervos al copilului a primit un mesaj chimic clar: „Atenție, mediul nu este complet sigur!”.
Când copilul s-a născut, alarma lui interioară era deja pornită. Iar faptul că mama s-a întors la muncă la doar 2 luni – provocând o ruptură fizică și emoțională timpurie – nu a făcut decât să îi reconfirme frica.
Chiar dacă un copil este iubit de „tot satul”, ancorarea lui de bază este mama. Anxietatea lui și agățarea disperată nu erau un moft, ci reacția de supraviețuire a unui creier care, încă din viața intrauterină, a învățat să stea în gardă.
Anxietatea nu apare doar din traume vizibile, ci uneori din deconectările invizibile care încep cu mult înainte de a ne naște.

09/08/2026

Știai că rolul creierului tău nu este să te facă fericit?

După cm zic cercetătorii în neuroștiință, creierul nostru are un singur job: să ne țină în viață. ATÂT!
Și, fascinant este că el începe să învețe cm să facă asta cu mult înainte ca noi să vedem lumina zilei, să auzim primele sunete sau să rostim primele cuvinte. Totul începe încă din burtică.

Evident, când suntem acolo nu înțelegem noi cuvintele pe care cei din jur le rostesc. Dar înțelegem perfect chimia.
Dacă mama este îngrijorată din diverse motive:
- incertitudini legate de dorința de a avea un copil,
- frici constante privind evoluția sarcinii, sau, dimpotrivă, o dorință acerbă de a avea copilul, dublată de o teroare permanentă că ar putea pierde sarcina.....toate aceste stări duc la creșterea nivelului de cortizol (hormonul stresului) al mamei, care ajunge prin sânge direct la copil.

Cum ar putea arăta viitorul adult în această situație?
Va fi un adult mereu încordat. Scanează mereu mediul, anticipând pericole. Nu știe exact de ce simte asta și nu are nicio explicație logică pentru starea lui de alertă continuă.

Dacă îl întrebi când a început anxietatea, îți va spune: „Nu știu când s-a întâmplat, dar simt că port îngrijorarea asta cu mine dintotdeauna. Parcă m-am născut cu ea.”

Și, din punct de vedere neurobiologic, chiar așa este. Creierul lui a învățat că mediul este nesigur înainte de a învăța să respire.

În postarea următoare mergem mai departe și vedem cm se instalează anxietatea în primii ani de viață.

07/08/2026

Spre deosebire de frică, anxietatea te epuizează.

Frica este o reacție la prezent. Mergi pe stradă, vezi un câine care latră la tine și te sperii. Corpul tău reacționează pentru a te proteja. Dar imediat ce câinele pleacă de lângă tine, pericolul trece, iar tu te liniștești.

Anxietatea, în schimb, este un consumator uriaș de energie. Este atunci când ești acasă, în siguranță, dar îți petreci ore sau zile întregi gândindu-te:
„Cum să fac să evit strada aia?”
„Dar dacă îmi iese alt câine în cale? Ce se poate întâmpla?”
„Ce măsuri de siguranță pot să iau ca să fiu 100% protejat?”
„Care este drumul cel mai sigur pe care trebuie să o iau mâine?”

Anxietatea te ține captiv într-un scenariu mental. Mintea ta muncește non-stop ca să anticipeze și să controleze un pericol care nu este acolo. Iar asta consumă la fel de multă energie ca un maraton.

Și, bineînțeles, aici nu vorbim doar despre un câine. Vorbim despre job, despre relații, despre viitor sau sănătate...

În următoarele postări, vom propune diverse ipoteze despre cm și de ce ajunge anxietatea să se instaleze în noi.

Address

Petrosani
332036

Opening Hours

Monday 12:00 - 20:00
Tuesday 12:00 - 20:00
Wednesday 12:00 - 20:00
Thursday 12:00 - 20:00
Friday 12:00 - 20:00

Website

,

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Psihoterapeut Ancuța Iftene posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The School

Send a message to Psihoterapeut Ancuța Iftene:

Shortcuts

Share