Clasa a XII-a E/Promotia 1972/Liceul Ovidius Constanta

''Pe vremea mea se făcea școală. Și nu, nu e doar o vorbă de bătrân.
Pe vremea mea se făcea școală. Nu pentru că era mai ușor, ci pentru că era mai serios. Pentru că profesorul intra în clasă și se lăsa liniște. Nu pentru că ne era frică de el, ci pentru că îl respectam. Știam că omul din fața noastră nu era doar cineva plătit să predea o lecție, ci cineva care ne forma caractere.
Când intra profesorul, ne ridicam în picioare. Toți. Fără oftaturi, fără telefoane ascunse sub bancă, fără „lasă că nu vede”. Manualele erau deschise, caietele pregătite, iar privirea era atentă. Nu pentru note. Ci pentru că așa am fost învățați: școala era importantă.
Pe vremea mea, dacă nu învățai, nu dădeai vina pe profesor, pe programă sau pe sistem. Știai clar: nu te-ai pregătit, plăteai prețul. O notă mică nu era o tragedie, era un semnal. Și îl primeai cu capul plecat, nu cu părinții la ușa școlii cerând explicații și dreptate.
Profesorii nu erau „dușmani”. Erau autoritate. Erau modele. Unii mai duri, alții mai blânzi, dar toți aveau un lucru în comun: erau respectați. Și nimeni nu îndrăznea să ridice vocea la ei, să-i filmeze, să-i provoace. Pentru că știam că respectul nu se negociază.
Pe vremea mea, școala nu era un loc unde „trebuia să treacă toată lumea”. Era un loc unde trebuia să muncești. Unde disciplina conta. Unde nu ți se explica de zece ori de ce e greșit să vorbești urât sau să deranjezi ora. Știai. Și te conformai.
Astăzi? Astăzi vedem clase zgomotoase, profesori obosiți, elevi plictisiți și părinți care confundă respectul cu obrăznicia. Vedem telefoane mai importante decât lecțiile, opinii mai valoroase decât cunoștințele și scuze în loc de responsabilitate.
Nu, nu spun că atunci era perfect. Dar era ordine. Era respect. Era rușine să nu știi, nu mândrie. Era dorință de a deveni ceva, nu doar de a „trece”.
Poate că lumea s-a schimbat. Poate că vremurile sunt altele. Dar un lucru rămâne valabil: fără respect, nu există educație. Iar fără educație, nu există viitor.''
Text preluat

Nu e nostalgie gratuită, ci o observație despre pierderea unor repere: respectul, responsabilitatea, asumarea. Lumea s-a schimbat, da, dar educația nu poate exista fără limite și fără modele. Fără ele, nu modernizăm școala, doar o golim de sens.

@ Carmen Catana (fosta Dușmanu)

Amintiri dragi din clasa a XII-a, alături de colegii mei și doamna dirigintă, prof. Antoaneta Martinescu. Liceul Ovidius (nr. 3), Constanța. Sus, a 6-a din stânga, sunt eu – Carmen Dușmanu (căs. Catană).

,,Îmi place să cred că amintirile
nu mor...
sunt doar puse la păstrare
în cutiuţe ale sufletului;
aurite,
căptuşite cu vise
şi parfumate cu dor.
Din când în când le deschidem
atunci cand simţim nevoia
de primenire.
Le mângâiem cu tandreţe
şi le stropim cu lacrimi
să nu se usuce.
Presărăm flori de nu mă uita
şi le acoperim cu grijă
să nu le strivim prin închidere.
Cred că ne dorim să nu moară
până ce nu vom trece dincolo
şi nici atunci...
căci sunt ale noastre
şi vrem să le păstrăm
pentru eternitate."
Angelina Nădejde

👩🏻‍🏫 👩🏻‍🏫 👩🏻‍🏫 Amintiri despre prima zi de școală: Biletul misterios din cartea de greacă

Doina Ruști (67 de ani), scriitoare, pentru Adevărul: "În general, prima zi de liceu era o zi de chiul, admis și consacrat. După festivitatea din curte, unde se țineau discursuri și se anunțau diriginții, urma cel mai important moment al primei zile: primeam manualele. Nu le cumpăram. Cred că nici nu se găseau pe undeva să le cumperi. Ci ni le dădeau de la școală, cele mai multe vechi, adunate de la generațiile anterioare. Bineînțeles, exista și o ultimă zi de școală în care le predam. Nu uitați, ne spunea diriga, mâine predăm manualele! Dacă deteriorai/pierdeai vreunul, îl plăteai de trei ori. Practic, manualul era o carte închiriată. Iar pentru mine, frumusețea acelor cărți se traducea prin numărul de mesaje rămase, pentru că între file găseam adeseori însemnări, sugestii pentru rezolvarea temelor, câte o sintagmă scrisă printre rânduri, dar și desene, adrese, fițuici, scrisorici uitate între file și, mai rar, câte un semn de carte ori chiar câte un obiect gen mărțișor.

Prin urmare, am intrat în clasă și m-am așezat în banca desemnată de dirigintă. Eram clasă de fete, plus doi băieți – clasa de Limbi Clasice. Manualul de greacă era deasupra, urmat de două manuale mici de latină. Venea literatura română, de regulă cel mai bine întreținut manual, nedeschis. Apoi, istoria, franceza, literatura universală, cărțile de științe sociale și așa mai departe.

Nu mai văzusem până atunci un manual de greacă și eram curioasă. Era unul singur pentru toți cei patru ani de liceu, nu foarte gros. Printre rândurile scrise în alfabetul grecesc se vedeau însemnări de creion subțirel, traducerea elevilor anteriori. Pozele, alb-negru, desigur, erau cețoase. Apoi am făcut descoperirea care mi-a amplificat bătăile inimii. Două file erau lipite, dar nu foarte bine, atât cât să-mi dau seama că acolo era ceva pentru mine. Diriginta dicta orarul, iar eu scoteam cu prudență biletul din carte. Erau câteva rânduri scrise grăbit, pe o foaie de aritmetică. I-am dat drumul în buzunar și am început să scriu orarul, după colega de bancă.

Nu cunoșteam pe nimeni, erau eleve venite din multe locuri, pentru că existau doar trei secții de clasice în toată țara. Normal, eram pătrunsă de importanța întâlnirii.

După ce ne primeam manualele și semnam pentru ele, plecam la plimbare. Treceam strada în parc și ne plimbam, cu gențile de școală pe umăr, un fel de gentoaie, cu o singură bretea, lată. Grupuri multe, în uniforme de școală, vorbind tare, făcând caz de valoarea personală. În plimbărica asta aflai nume, adrese, crâmpeie din viața colegilor. La Clasice veneau copii din familii de profesori sau de popi.

Am făcut câțiva pași, dar eu voiam să citesc biletul din cartea de greacă. Și-am și dat de un loc mai ferit, dar în realitatea lumii de atunci nu erai niciodată singur, ba chiar deveneai suspect dacă te îndepărtai, băgai nasul într-o carte, de exemplu, ori te așezai în ultima bancă, Doamne ferește! Totul era colectiv în lumea școlilor mele.

În sfârșit am citit, dar imediat cineva a fost lângă mine, iar mesajul, acel secret care promitea o lume fermecătoare, a devenit imediat public. Nu era cine știe ce, dar privind hârtia cu pătrățele, care mi se păruse a mea, cm trecea de la o mână la alta, o tristețe s-a lăsat peste mine. Era ca o pierdere, ca o risipire. Iar mai târziu, în alte prime zile de școală, a reapărut ca un fel de amprentă a școlilor mele. Eram în curte, în careul discursurilor și, fără veste, venea peste mine o fâlfâire, o aripă de hârtie, ruptă din caietul de matematică. Restul e prozaic, fără importanță, de fapt. Pe bilet scria: „Dacă-i înveți declinările, pe urmă nu mai are treabă cu tine“. Asta era tot. Un sfat bun, care s-a dovedit plin de înțelepciune. Profesorul de greacă, zbir inițial, se îmblânzea după declinări, încât la lecțiile următoare te trata cu oarecare respect: măcar știai declinările.

Dar povestea nu se putea încheia cu atât. Ne-am dus la clasa a X-a de Clasice să întrebăm cine scrisese biletul și așa am aflat că manualul era pentru patru ani, iar autorul acelui bilet se afla printre absolvenți, misterios, neștiut până la finele vieții."

Înţelesul unei amintiri e mereu reinterpretabil.

Simone de Beauvoir

''Ce au oare anumite amintiri în ele, de nu pot fi uitate?
Pesemne că sunt nişte bucăţi de suflet, care ne însoţesc mereu.'' Dan Puric.

''Nu putem vorbi despre despărţiri definitive atâta timp cât există amintiri.''
Isabel Allende

Nu ne putem aminti ceva la care nu ne-am gândit şi despre care nu am vorbit niciodată cu noi înşine.

Hannah Arendt

Puţine lucruri sunt mai înşelătoare decât amintirile.

citat din romanul ''Umbra vântului'' de Carlos Ruiz Zafon

Îmi plăcea atât de mult școala, încât majoritatea colegilor mei mă considerau o tocilară. Natalie Portman

Lyrics
Yesterday I felt the wind blowing 'round my shoulder
Feel like I'm getting older
Still I can't forget your face
Separated by a million miles of ocean
My heart still feels emotion
Even in this lonely place
Old photographs and places I remember
Just like a dying ember
That's burned into my soul
Even though we walk the diamond-studded highways
It's the country lanes and byways
That makes us long for home
Lately I just find my mind has turned to dreamin'
Making plans and scheming
How I'm gonna get back home
But deep down inside I know it's really hopeless
This road I'm on is endless
We climb our mountains all alone
That makes us long
For home

Jim Capaldi - Old Photographs (lyrics) I don't own anything. Pictures and song belong to their respective owners. No copyright infringement intended!!!Jim Capaldi - Old PhotographsYesterday I felt...