27/09/2019
Joi 26 Sept. 2019
ÎNGERUL CU ARIPILE FRÂNTE
Membrii Clubului Artelor “Solteris” au avut, şi-n această joie, o întâlnire de dragoste şi alint sufletesc, cu poezia lui Nicolae Labiş. Scrierile sale au fost un cutremur de frumuseţe în acea lume, care, în urâţenia ei, abia se năştea, poetul dând piept, într-un mod dramatic, cu această realitate. Nu poţi vorbi altfel despre acest copil teribil al poeziei, ce a dat lumii literare. atât de multă frumuseţe şi-atât de multă veşnicie. A fost mereu pândit, vânat, ca însăşi căprioara sa, în cele din urmă sacrificat, fără ca răufăcătorii să se gândească la faptul că acest gest va fi condamnat de eternitate şi că îngerii se vor răzbuna, pentru că Poetul era unul de-al lor. Poezia sa impresionează prin prospeţime, prin cutezanţa metaforei, prin noutatea pe care o aduce în lirica românească. Membrii Clubului Artelor “Solteris”, fiecare în parte, au îmbrăţişat, cu firească iubire, fiecare poezie, fiecare cuvânt, dăruit nouă, spre neuitare. Prof. Adina Lozinschi a făcut o interesantă paralelă între poetul Nicolae Labiş şi Serghei Esenin. Amândoi au scris o poezie de geniu, la fel, amândoi au fost eroii unui destin tragic, victime de lux ale regimului comunist. Poetul Nicolae Labiş, prin poezia de geniu pe care a lăsat-o în urmă, s-a înscris în galeria marilor poeţi ai lumii, în special a celor ce au trecut, meteoric, prin viaţa literară universală.
A fost o seară minunată, aşa cm sunt toate serile de joi petrecute la Clubul Artelor “Solteris”.
Dragi prieteni ai Clubului nostru, redescoperiţi-l pe acest veşnic tânăr şi genial poet, NICOLAE LABIŞ şi vă veţi îmbogăţi cu multe clipe de frumuseţe!
ALBATROSUL UCIS - Nicolae Labiş
Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul,
Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,
L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.
La marginea vieţii clocotitoare-a mării
Sta nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.
Priveşte încă parcă talazurile zării
Cu gâtul galeş îndoit în sus.
Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cânta-un surd prohod
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.
De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare
Muriră fără lupta sclipind acum bogat,
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,
Aripa lui cu mâl întunecat.
Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,
Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş.
Războinicul furtunii zvârlit între moluşte
Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.
Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară
Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îţi pare că zbura-va din nou, ultimă oară,
Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.
ARTHUR RIMBAUD - Nicolae Labiş
Scuture-și pe bulevarde capitala românească
Galbeni tei și suie-și slăvii inegal, semeț contur,
Din vuirea de tramvaie și din ud pavaj să-ți crească
Evocarea mea frățească, încălcit ștrengar, Arthur!
Cât de straniu sună astăzi imnurile foamei tale,
Cât de nefireșți soldații, galonații, verzi, "piu-piu"!
Dar în țara ta-și mai târâie poverile carnale
Haita care-ai blestemat-o, amețită de rachiu.
Plictisiți de băutură, răzvrătit numele tău îl
Pomădează flaști alcoolici în subsolul monoton,
Când din cartea ta răsare și înalță crunt ilăul
Cu severii ochi privindu-i țintă, gravul "Forgeron".
Dar poporul tău și lumea spulberă murdara crimă
De a-ți fi târâtă faima într-al vinurilor fum,
Nu absintul, nu bohema, numai patima sublimă,
Neastâmpăr-ul tău tragic te-a-nviat aici, acum.
Coborât-ai de pe soclul statuilor funerare,
Ai pornit sub carul mare, fluierând un cântec viu.
Către tonți rânjește știrbă urma smulselor picioare,
O sfidare, de pe piatra piedestalului pustiu.
Drumurile țării mele stau în fața ta, șiraguri -
Amintirea ta colindă-le-n cadență, furtunos.
Când păși-vom împreună, vor ieși în negre praguri
Toți fierarii, cu bezele fluturate din baros.
Uite-n zare asfințitul cu aprinsa lui văpaie,
Parcă-n zări batalioane dușmănoase s-au ucis.
Flame mari de foc și sânge parcă-n zări se încovoaie
Ca în zilele de lupte și de chinuri din Paris.
Uite-mi inima și țara: de furtuni înnoitoare,
De-un balcanic neastâmpăr, zbuciumate-s inegal,
Poate-a visului tău roșu o frântură îți apare
Prin aceste-ntinse câmpuri, prin furnale și metal.
Să-ți privesc obrazul palid, sub vâltori de păr rebele,
În sfârșit, de bucurie luminat, prea dornic îs -
Căci prea des, încins la glezne cu-ale timpului inele,
Ți-ai turnat nefericirea în cascadele de râs.
Scuture-și pe bulevarde capitala românească
Galbeni tei și suie-și slăvii inegal, semeț contur.
Din vuirea de tramvaie și din ud pavaj să-ți crească
Evocarea mea frățească, încălcit ștrengar, Arthur.
AM OBOSIT DE VIN, DE STELE - Nicolae Labiş
Am obosit de vin, de stele
Am obosit de gândurile mele,
Am obosit de ochii care ma rasfrâng
Neculegându-mi chipul din adânc.
Am obosit râzând, am obosit de-atâta poezie
Cântând doar cele câte vor veni
Sau cele câte vrem sa vie.
Visez sa uit odata
Cuvinte, rânjet, gând
Si sa privesc în ochii de agata
Ca fiecare om de rând,
Chipul rasfrânt sa nu-mi mai vad,
Cu spaima mea si hohotul meu rece
Lânga un foc sa ma cuprinda somnul
Sub zarile cu margini de pamânt.
În sângele fecioarei purificat si dus
Prin trupu-i alb cu fragezimi de nea
Eu as simti cm cerul coboara lin de sus
Ciorchini de cântece deasupra mea
Stiu: acest vis pamântul mi-l nutreste
Smulgându-mi dorul meu de infinit
Dar visul creste-n mine ca madulare grele
Am obosit.....
Mi-a murit iubirea cu rânjet si stele
Înca din fesele inimii mele
Mi-a murit si-i strigoi si-n rastimpuri revine
Si tarus nu-i pot bate-ntre coaste la mine
Foto şi text: Ana Ardeleanu