Muzeul Universitatii "Alexandru Ioan Cuza"

𝑶𝒃𝒊𝒆𝒄𝒕𝒖𝒍 𝒍𝒖𝒏𝒊𝒊 𝒂𝒖𝒈𝒖𝒔𝒕 2026
𝑫𝒊𝒑𝒍𝒐𝒎𝒂 𝒅𝒆 𝑫𝒐𝒄𝒕𝒐𝒓 𝑯𝒐𝒏𝒐𝒓𝒊𝒔 𝑪𝒂𝒖𝒔𝒂 𝒂 𝑼𝒏𝒊𝒗𝒆𝒓𝒔𝒊𝒕𝒂̆𝒕̦𝒊𝒊 𝒅𝒊𝒏 𝑵𝒂𝒏𝒕𝒆𝒔 𝒂𝒄𝒐𝒓𝒅𝒂𝒕𝒂̆ 𝒑𝒓𝒐𝒇𝒆𝒔𝒐𝒓𝒖𝒍𝒖𝒊 𝑰𝒐𝒏 𝒁𝒖𝒈𝒓𝒂̆𝒗𝒆𝒔𝒄𝒖 (26 mai 1973)

Ioan Zugrăvescu (1910-1989) – chimist, profesor universitar român, membru corespondent al Academiei Române.

S-a născut în Iaşi, în 1910. A urmat liceul în Braşov, apoi a făcut studiile universitare la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, obţinând în 1931 licenţa în ştiinţe fizico-chimice.
În 1934, a susținut teza de doctorat „Acţiunea compuşilor organo-magnezieni asupra amidelor N-disubstituite ale acidului beta-fenilacetic”. Un an mai târziu, în 1935, a fost numit asistent la Laboratorul de Chimie Organică al Universităţii din Bucureşti.
În 1937 a fost numit director al Secţiei de Biochimie a Institutului Victor Babeş. Mai târziu, în anul 1948, a devenit şef de lucrări la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, iar în 1949 profesor de chimie organică la Institutul de Chimie Alimentară.
Din 1956 a fost profesor la Catedra de Chimie Organică a Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
Mare parte a cercetărilor sale a fost dedicată chimiei N-ilidelor, domeniu în care a obţinut rezultate recunoscute pe plan internaţional şi în care a creat o şcoală de cercetare de nivel înalt, care îşi continuă activitatea şi în prezent. În 1963 a fost ales membru corespondent al Academiei Române şi în 1965 a obţinut docenţa în chimie. Simultan cu activitatea desfăşurată la Universitate, a lucrat la Institutul de Chimie Macromoleculară ,,Petru Poni” al Academiei Române. În 1973 i-a fost acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Nantes.

𝐌𝐞𝐦𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐒𝐩𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐀𝐜𝐚𝐝𝐞𝐦𝐢𝐜
𝐈𝐥𝐢𝐞 𝐌𝐢𝐧𝐞𝐚 – 𝟏𝟒𝟓 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐧𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐫𝐞 (𝟏𝟖𝟖𝟏–𝟏𝟗𝟒𝟑)
𝐈𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐜, 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐨𝐫 𝐮𝐧𝐢𝐯𝐞𝐫𝐬𝐢𝐭𝐚𝐫

𝐼𝑙𝑖𝑒 𝑀𝑖𝑛𝑒𝑎 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑜 𝑓𝑖𝑔𝑢𝑟𝑎̆ 𝑚𝑎𝑟𝑐𝑎𝑛𝑡𝑎̆ 𝑎 𝐹𝑎𝑐𝑢𝑙𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑖 𝑑𝑒 𝐼𝑠𝑡𝑜𝑟𝑖𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑐𝑎𝑑𝑟𝑢𝑙 𝑈𝑛𝑖𝑣𝑒𝑟𝑠𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑖 𝑖𝑒𝑠̦𝑒𝑛𝑒, 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑒𝑠𝑜𝑟 𝑠̦𝑖 𝑐𝑒𝑟𝑐𝑒𝑡𝑎̆𝑡𝑜𝑟 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑒𝑠𝑡𝑖𝑔𝑖𝑢, 𝑟𝑒𝑚𝑎𝑟𝑐𝑎𝑡 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑐𝑒𝑟𝑐𝑒𝑡𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑠̦𝑖 𝑝𝑟𝑒𝑑𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑖𝑠𝑡𝑜𝑟𝑖𝑒𝑖 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑒𝑣𝑎𝑙𝑒, 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑟𝑖𝑏𝑢𝑖𝑛𝑑 𝑠𝑒𝑚𝑛𝑖𝑓𝑖𝑐𝑎𝑡𝑖𝑣 𝑙𝑎 𝑑𝑒𝑧𝑣𝑜𝑙𝑡𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑠̦𝑐𝑜𝑙𝑖𝑖 𝑖𝑠𝑡𝑜𝑟𝑖𝑐𝑒 𝑖𝑒𝑠̦𝑒𝑛𝑒.

Ilie Minea s-a născut la 15 iulie 1881, la Turcheș, Brașov. A urmat cursurile Liceului Român Greco-Ortodox „Andrei Șaguna” din Brașov, unde a susținut examenul de bacalaureat în 1901. A fost admis la Facultatea de Istorie a Universității din Budapesta, cu sprijinul Societății „Transilvania”, obținând licența în istorie în 1905. În 1907 și-a susținut doctoratul în istorie medievală și științe auxiliare. Ulterior, a urmat cursuri complementare la Universitatea din Viena și cursuri de specializare la Institutul de Arhivistică din același oraș.
În anul 1908 s-a întors în Transilvania, unde a activat ca profesor secundar la Caransebeș. A colaborat la două importante publicații românești din Ardeal, „Tribuna” și „Telegraful Român”. În 1910 s-a stabilit la București, unde s-a înscris la Universitate ca student al profesorului Dimitrie Onciul. În 1911, la recomandarea lui D. Onciul, care era director al Arhivelor Statului, a fost numit bibliotecar în cadrul acestei instituții.
În perioada 1916–1919 a fost profesor secundar la gimnaziul din Giurgiu, iar din 1919 a fost încadrat în învățământul superior. La 1 noiembrie 1919 a fost numit profesor suplinitor la Catedra de Istoria Românilor și Istorie Universală din Iași, iar de la 1 octombrie 1922 a devenit profesor titular la Catedra de Istoria Românilor, ca urmare a morții lui Alexandru D. Xenopol. A ocupat această funcție până la moartea sa, survenită la 19 februarie 1943.
În anul 1941, Ilie Minea a înființat Institutul de Istoria Românilor „A. D. Xenopol”, pe lângă Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Iași.
Opera sa științifică a cuprins cercetări privind istoria politică, economică, militară, culturală, socială, istoria instituțiilor și a relațiilor internaționale, precum și studii și cercetări arheologice referitoare la epoca medievală.

𝐌𝐞𝐦𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐒𝐩𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐀𝐜𝐚𝐝𝐞𝐦𝐢𝐜
𝐂𝐨𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭𝐢𝐧 𝐌𝐨𝐭𝐚𝐬̦ – 𝟏𝟑𝟓 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐧𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐫𝐞 (𝟏𝟖𝟗𝟏–𝟏𝟗𝟖𝟎)
𝐁𝐢𝐨𝐥𝐨𝐠, 𝐳𝐨𝐨𝐥𝐨𝐠, 𝐞𝐜𝐨𝐥𝐨𝐠, 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐨𝐫 𝐮𝐧𝐢𝐯𝐞𝐫𝐬𝐢𝐭𝐚𝐫, 𝐦𝐞𝐦𝐛𝐫𝐮 𝐚𝐥 𝐀𝐜𝐚𝐝𝐞𝐦𝐢𝐞𝐢 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐞

𝐶𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡𝑖𝑛 𝑀𝑜𝑡𝑎𝑠̦ 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑢𝑛𝑢𝑙 𝑑𝑖𝑛𝑡𝑟𝑒 𝑐𝑒𝑖 𝑚𝑎𝑖 𝑟𝑒𝑚𝑎𝑟𝑐𝑎𝑏𝑖𝑙𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑒𝑠𝑜𝑟𝑖 𝑠̦𝑖 𝑐𝑒𝑟𝑐𝑒𝑡𝑎̆𝑡𝑜𝑟𝑖 𝑎𝑖 𝑈𝑛𝑖𝑣𝑒𝑟𝑠𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑖 𝑑𝑖𝑛 𝐼𝑎𝑠̦𝑖, 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑟𝑖𝑏𝑢𝑖𝑛𝑑 𝑙𝑎 𝑑𝑒𝑧𝑣𝑜𝑙𝑡𝑎𝑟𝑒𝑎 ℎ𝑖𝑑𝑟𝑜𝑏𝑖𝑜𝑙𝑜𝑔𝑖𝑒𝑖 𝑠̦𝑖 𝑧𝑜𝑜𝑙𝑜𝑔𝑖𝑒𝑖 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑑𝑖𝑑𝑎𝑐𝑡𝑖𝑐𝑎̆, 𝑑𝑒 𝑐𝑒𝑟𝑐𝑒𝑡𝑎𝑟𝑒 𝑠̦𝑖 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑓𝑜𝑟𝑚𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑖𝑛𝑢𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑠𝑝𝑒𝑐𝑖𝑎𝑙𝑖𝑠̦𝑡𝑖. 𝐷𝑒 𝑎𝑠𝑒𝑚𝑒𝑛𝑒𝑎, 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑢𝑛 𝑐𝑟𝑒𝑎𝑡𝑜𝑟 𝑑𝑒 𝑠̦𝑐𝑜𝑎𝑙𝑎̆, 𝑓𝑖𝑖𝑛𝑑 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑖𝑑𝑒𝑟𝑎𝑡 𝑓𝑜𝑛𝑑𝑎𝑡𝑜𝑟𝑢𝑙 𝑓𝑟𝑒𝑎𝑡𝑜𝑏𝑖𝑜𝑙𝑜𝑔𝑖𝑒𝑖.

Constantin Motaș s-a născut la 8 iulie 1891, la Vaslui. A urmat cursurile școlii primare și gimnaziale la Liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui și a absolvit Liceul Național din Iași, obținând bacalaureatul în 1911. A urmat Facultatea de Științe Naturale din Iași, pe care a absolvit-o în 1915, cu teza „Noțiunea de progres în zoologie”.
Imediat după terminarea facultății, a fost încadrat în învățământul superior, fiind numit, la 1 decembrie 1915, asistent la Catedra de Zoologie descriptivă. În 1921 a obținut capacitatea pentru învățământul superior. În anul universitar 1924–1925 a fost șef de lucrări la Laboratorul de Zoologie, iar din 3 noiembrie 1925 a fost numit conferențiar suplinitor la disciplina de Zoologie aplicată și piscicultură.
A efectuat studii de specializare la Institutul de Zoologie al Universității din Basel (Elveția), apoi a obținut o bursă de studii „Vasile Adamachi” în Franța, unde a urmat cursurile Institutului de Piscicultură și Hidrobiologie din Grenoble, obținând diploma de absolvire în 1926. Concomitent, sub coordonarea profesorului Louis Léger, și-a realizat studiile doctorale referitoare la hidracarieni, devenind doctor în științe biologice al Universității din Grenoble (1928), cu teza „Contributions à la connaissance des Hydracariens français, particulièrement du Sud-Est de la France”.
De la 1 ianuarie 1929 a fost numit șef de lucrări la Catedra de Zoologie descriptivă. În anul următor, la 1 iunie 1930, a devenit docent în specialitatea Zoologie, iar la 1 iulie a obținut definitivatul la Conferința de Zoologie aplicată și piscicultură. La 1 iulie 1932 a fost numit profesor agregat la Catedra de Zoologie aplicată și Entomologie a Facultății de Agronomie, unde a susținut primul Curs de hidrobiologie și piscicultură din România.
În 1937 a devenit profesor titular la Facultatea de Științe a Universității din Iași, unde a desfășurat activități didactice până în 1940. Între 1940 și 1957 a fost profesor la Facultatea de Științe a Universității din București.
A ocupat numeroase funcții de conducere: director al Muzeului de Științe Naturale din Iași (1937–1940), director al Stațiunii Zoologice Marine de la Agigea, Constanța (1937–1940), director al Stațiunii Zoologice de la Sinaia (1940–1957), director al Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București (1944) și prorector al Universității din București (1944–1945).
A fost condamnat pe nedrept la închisoare, iar după eliberarea sa, în 1956, ca urmare a presiunilor externe exercitate de zoologi și specialiști în hidracarieni din Europa, în frunte cu Karl O. Viets, a fost numit director al Institutului de Speologie „Emil Racoviță” din București.
În 1948 a fost ales membru al Academiei Române. Totodată, a fost membru al numeroase societăți științifice internaționale și naționale din domeniile hidrobiologiei, limnologiei, freatobiologiei, speologiei, ecologiei, muzeologiei și ocrotirii naturii.

𝑶𝒃𝒊𝒆𝒄𝒕𝒖𝒍 𝒍𝒖𝒏𝒊𝒊 𝒊𝒖𝒍𝒊𝒆 2026
𝑫𝒊𝒑𝒍𝒐𝒎𝒂 𝒅𝒆 𝑩𝒂𝒄𝒂𝒍𝒂𝒖𝒓𝒆𝒂𝒕 𝒂 𝒑𝒓𝒐𝒇𝒆𝒔𝒐𝒓𝒖𝒍𝒖𝒊 𝑴𝒊𝒓𝒄𝒆𝒂 𝑷𝒆𝒕𝒓𝒆𝒔𝒄𝒖-𝑫𝒊̂𝒎𝒃𝒐𝒗𝒊𝒕̦𝒂 (1933)

Mircea Petrescu Dîmbovița (15 mai 1915 – 13 aprilie 2013 )

Expoziția temporară „Dincolo de artefacte: Omul-Arheologul-Academicianul Mircea Petrescu-Dîmbovița” poate fi vizitată la Muzeul Universității până pe 30 septembrie 2026!

𝑴𝒆𝒎𝒐𝒓𝒊𝒂 𝑺𝒑𝒂𝒕̦𝒊𝒖𝒍𝒖𝒊 𝑨𝒄𝒂𝒅𝒆𝒎𝒊𝒄

𝑷𝒆𝒕𝒓𝒆 𝑨𝒏𝒅𝒓𝒆𝒊 – 135 𝒅𝒆 𝒂𝒏𝒊 𝒅𝒆 𝒍𝒂 𝒏𝒂𝒔̦𝒕𝒆𝒓𝒆 (1891–1940)
𝑺𝒐𝒄𝒊𝒐𝒍𝒐𝒈, 𝒇𝒊𝒍𝒐𝒔𝒐𝒇, 𝒑𝒓𝒐𝒇𝒆𝒔𝒐𝒓 𝒖𝒏𝒊𝒗𝒆𝒓𝒔𝒊𝒕𝒂𝒓, 𝒐𝒎 𝒑𝒐𝒍𝒊𝒕𝒊𝒄, 𝒎𝒆𝒎𝒃𝒓𝒖 𝒂𝒍 𝑨𝒄𝒂𝒅𝒆𝒎𝒊𝒆𝒊 𝑹𝒐𝒎𝒂̂𝒏𝒆

𝑃𝑒𝑡𝑟𝑒 𝐴𝑛𝑑𝑟𝑒𝑖 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑢𝑛𝑢𝑙 𝑑𝑖𝑛𝑡𝑟𝑒 𝑐𝑒𝑖 𝑚𝑎𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑒𝑚𝑖𝑛𝑒𝑛𝑡̦𝑖 𝑟𝑒𝑝𝑟𝑒𝑧𝑒𝑛𝑡𝑎𝑛𝑡̦𝑖 𝑎𝑖 𝑠̦𝑐𝑜𝑙𝑖𝑖 𝑟𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑑𝑒 𝑠𝑜𝑐𝑖𝑜𝑙𝑜𝑔𝑖𝑒. 𝐴 𝑚𝑜𝑑𝑒𝑟𝑛𝑖𝑧𝑎𝑡 𝑖̂𝑛𝑣𝑎̆𝑡̦𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛𝑡𝑢𝑙 𝑠𝑜𝑐𝑖𝑜𝑙𝑜𝑔𝑖𝑐 𝑠̦𝑖 𝑓𝑖𝑙𝑜𝑠𝑜𝑓𝑖𝑐, 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑟𝑖𝑏𝑢𝑖𝑛𝑑 𝑑𝑒𝑐𝑖𝑠𝑖𝑣 𝑙𝑎 𝑎𝑓𝑖𝑟𝑚𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑜𝑐𝑖𝑜𝑙𝑜𝑔𝑖𝑒𝑖 𝑐𝑎 𝑑𝑖𝑠𝑐𝑖𝑝𝑙𝑖𝑛𝑎̆ 𝑎𝑐𝑎𝑑𝑒𝑚𝑖𝑐𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑅𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑖𝑎.

Petre Andrei s-a născut la 29 iunie 1891, la Brăila. A urmat școala primară și Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila. În toamna anului 1910 devine student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Iași, obținând licența în filosofie în 1913. Ulterior, obține o bursă de studiu la Universitatea din Berlin, apoi la Universitatea din Leipzig.
În timpul Primului Război Mondial se înrolează voluntar, chiar dacă era scutit de serviciul militar, fiind orfan de tată și singurul susținător al familiei. A participat la luptele de la Oituz, Slănic și Valea Crișului, unde s-a distins prin curaj și a fost decorat ulterior cu ordinele „Steaua României”, „Coroana României” și „Crucea de Război cu bare”.
După război, obține doctoratul în filosofie cu teza „Filosofia valorii” și este încadrat în învățământul preuniversitar, fiind profesor suplinitor la Liceul Militar. La 1 decembrie 1922, este numit profesor titular la Catedra de Sociologie, după plecarea lui Dimitrie Gusti la București. Ca profesor, Petre Andrei s-a opus politizării Universității, fiind un adversar al extremismului atât fascist, cât și bolșevic.
Între 1922 și 1927, Petre Andrei a fost director al Bibliotecii Universității.
Cariera politică a lui Petre Andrei s-a desfășurat în cadrul Partidului Național-Țărănesc. A fost deputat între 1928 și 1933, subsecretar de stat la Departamentul Agriculturii și Domeniilor (1930–1931), subsecretar de stat la Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor (1932–1933) și ministru al Educației Naționale (1938–1940), în guvernul condus de Alexandru Vaida-Voievod. În această din urmă calitate a inițiat, printre altele, o lege de organizare a învățământului superior.
Contextul politic și schimbarea regimului de putere din România l-au transformat pe Petre Andrei într-o țintă a legionarilor. În urma persecuțiilor și a perchezițiilor organizate de aceștia și aflând că urma să fie arestat pe nedrept, Petre Andrei s-a sinucis în octombrie 1940.
În cei 49 de ani de viață, Petre Andrei a scris 15 lucrări, 5 cursuri universitare, peste 40 de studii și articole de specialitate, 25 de recenzii, 35 de conferințe și cuvântări, 3 rapoarte legislative și peste 75 de discursuri și intervenții parlamentare. Este considerat unul dintre întemeietorii sistemului științelor sociologice din România.
A promovat un sistem sociologic determinist, bazat pe o concepție sociologică eclectică, influențată de psihologism. Printre lucrările științifice semnate de Petre Andrei se numără: „Problema fericirii. Fundamentul său etic și sociologic” (1927), „Probleme de metodă în sociologie” (1927), „Sociologie generală” (1936), „Manual de sociologie” (1938), „Filosofia valorii” (1945) etc.
Lucrările sale au fost redescoperite după 1970, când a început retipărirea operei sale. La 31 ianuarie 1991, Petre Andrei a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.

Vernisajul expoziției „𝑺𝒑𝒊𝒓𝒂𝒍𝒂 – Спіраль. 𝑪𝒖𝒄𝒖𝒕𝒆𝒏𝒊-𝑻𝒓𝒚𝒑𝒊𝒍𝒍𝒊𝒂 – Кукутені-Трипілля. 𝑴𝒆𝒔̦𝒕𝒆𝒔̦𝒖𝒈𝒖𝒓𝒊 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒑𝒐𝒗𝒆𝒔𝒕𝒆𝒔𝒄 𝒑𝒓𝒆𝒊𝒔𝒕𝒐𝒓𝒊𝒂”!
Mulțumim invitaților, tuturor participanților și invităm vizitatorii să descopere exponatele din expoziția temporară până la 1 octombrie 2026!

Muzeul Universității în colaborare cu Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Iași, Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” al Academiei Române – Filiala Iași, Centrul De Dezvoltare „Democracy Through Culture” din Kyiv (Ucraina) și Asociația ART – Meșteșugurile Prutului (ONG acreditat la Convenția UNESCO din 2003) vă invită la vernisajul expoziției temporare „𝑺𝒑𝒊𝒓𝒂𝒍𝒂 – Спіраль. 𝑪𝒖𝒄𝒖𝒕𝒆𝒏𝒊-𝑻𝒓𝒚𝒑𝒊𝒍𝒍𝒊𝒂 – Кукутені-Трипілля. 𝑴𝒆𝒔̦𝒕𝒆𝒔̦𝒖𝒈𝒖𝒓𝒊 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒑𝒐𝒗𝒆𝒔𝒕𝒆𝒔𝒄 𝒑𝒓𝒆𝒊𝒔𝒕𝒐𝒓𝒊𝒂”, care va avea loc joi, 25 iunie 2026, orele 14: 00, în Sala Centrală a Muzeului Civilizației Cucuteni.

Expoziția propune un dialog intercultural și artistic în jurul moștenirii Cucuteni–Trypillia, evidențiind modul în care simbolurile preistorice sunt reinterpretate în două categorii de obiecte: ceramica realizată de meșteri din România și Republica Moldova și ouăle încondeiate create de meșteri din Ucraina. Această întâlnire a creatorilor din țările care sunt reunite în dosarul UNESCO înscris pe Lista Indicativă a Patrimoniului Mondial UNESCO din România, Republica Moldova și Ucraina, pune în lumină diversitatea expresiilor plastice inspirate de patrimoniul comun al Civilizației Cucuteni–Trypillia și demonstrează capacitatea simbolurilor străvechi de a genera forme noi de creație în contextul culturii contemporane.

Evenimentul își propune să creeze un dialog între exponatele prezentate și tradiția ceramicii inspirate de Cultura Cucuteni, în contextul desfășurării Târgului de ceramică tradițională „Cucuteni – 5000”, organizat de Consiliul Județean Iași și Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Iași.

Invitați:
- Senica Țurcanu, coordonator al Muzeului de Istorie a Moldovei din cadrul Complexul Muzeal Național „Moldova” Iași;
- Simona-Mirela Miculescu, ambasador extraordinar și plenipotențiar, Delegat Permanent al României la UNESCO (online);
- Ioana Baskerville, cercetător la Academia Română – Filiala Iași, cadru didactic asociat la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași;
- Ozana Dram, manager al Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Iași;
- Silvia Cozmîncă, președinte al Asociației ART – Meșteșugurile Prutului;
- Oleksandr Butsenko și Valentyna Demian, Development Centre „Democracy through Culture” și Institutul de Cercetare Culturală al Academiei Naționale de Arte a Ucrainei din Kyiv;

Expoziția se desfășoară sub patronajul Comisiei Naționale a României pentru UNESCO și face parte din seria de evenimente dedicate sărbătoririi a 70 de ani de la aderarea României la UNESCO.

Vă așteptăm!

𝑶𝒃𝒊𝒆𝒄𝒕𝒖𝒍 𝒍𝒖𝒏𝒊𝒊 𝒊𝒖𝒏𝒊𝒆 2026
𝑫𝒊𝒑𝒍𝒐𝒎𝒂 𝒅𝒆 𝒍𝒊𝒄𝒆𝒏𝒕̦𝒂̆ 𝒊̂𝒏 𝑭𝒊𝒍𝒐𝒔𝒐𝒇𝒊𝒆 𝒔̦𝒊 𝑳𝒊𝒕𝒆𝒓𝒆, 𝒔𝒑𝒆𝒄𝒊𝒂𝒍𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒂 𝑰𝒔𝒕𝒐𝒓𝒊𝒆, 𝒂 𝒑𝒓𝒐𝒇𝒆𝒔𝒐𝒓𝒖𝒍𝒖𝒊 𝑴𝒊𝒓𝒄𝒆𝒂 𝑷𝒆𝒕𝒓𝒆𝒔𝒄𝒖-𝑫𝒊̂𝒎𝒃𝒐𝒗𝒊𝒕̦𝒂

Mircea Petrescu Dîmbovița (15 mai 1915 – 13 aprilie 2013 )

Mircea Petrescu-Dîmboviţa s-a născut la 15 mai 1915 la Galaţi, unde a urmat și şcoala primară şi mai apoi cursurile liceului „Vasile Alecsandri”. Pasionat de istorie şi arheologie încă din liceu, la îndemnul şi cu sprijinul profesorului său, Aeţiu Hogaş, a decis să se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, secţia Istorie.
În anul 1947 a devenit doctor în Istorie, cu o teză intitulată „Contribuţiuni la ultima epocă a bronzului din Transilvania”, sub conducerea profesorului Ion Nestor.
După cel de-Al Doilea Război Mondial s-a mutat la Iași unde, timp de peste cinci decenii, a desfășurat o activitate excepțională şi a influenţat hotărâtor arheologia spaţiului dintre Prut şi Carpaţi.
Între cele mai importante repere ale activităţii sale profesionale, amintim: conferenţiar (1949–1956) şi apoi profesor (1956–1983) la Facultatea de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; director al Muzeului de Istorie a Moldovei (1954–1967); director al Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” din Iaşi (1968–1989).
Fondator al revistei „Arheologia Moldovei”, a publicat numeroase articole şi studii de referinţă, precum şi mai multe lucrări de sinteză, între care amintim „Depozitele de bronzuri din România”, pentru care a primit premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române, în anul 1977. În 1964 a fost ales membru în Consiliul Permanent al UISPP din cadrul UNESCO şi membru al Institutului de Preistorie şi Protoistorie din Florenţa, iar în 1968, membru corespondent al Institutului Arheologic German.

𝑴𝒆𝒎𝒐𝒓𝒊𝒂 𝑺𝒑𝒂𝒕̦𝒊𝒖𝒍𝒖𝒊 𝑨𝒄𝒂𝒅𝒆𝒎𝒊𝒄
𝑮𝒂𝒓𝒂𝒃𝒆𝒕 𝑰𝒃𝒓𝒂̆𝒊𝒍𝒆𝒂𝒏𝒖 – 155 𝒅𝒆 𝒂𝒏𝒊 𝒅𝒆 𝒍𝒂 𝒏𝒂𝒔̦𝒕𝒆𝒓𝒆 (1871–1936)
𝑪𝒓𝒊𝒕𝒊𝒄 𝒔̦𝒊 𝒊𝒔𝒕𝒐𝒓𝒊𝒄 𝒍𝒊𝒕𝒆𝒓𝒂𝒓, 𝒆𝒔𝒆𝒊𝒔𝒕, 𝒓𝒐𝒎𝒂𝒏𝒄𝒊𝒆𝒓, 𝒑𝒓𝒐𝒇𝒆𝒔𝒐𝒓 𝒖𝒏𝒊𝒗𝒆𝒓𝒔𝒊𝒕𝒂𝒓

𝐆𝐚𝐫𝐚𝐛𝐞𝐭 𝐈𝐛𝐫𝐚̆𝐢𝐥𝐞𝐚𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧𝐚 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐫𝐭𝐚𝐧𝐭𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢 𝐚𝐥𝐞 𝐥𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐭𝐮𝐫𝐢𝐢 𝐫𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐞, 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮𝐢𝐧𝐝 𝐬𝐞𝐦𝐧𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭𝐢𝐯 𝐥𝐚 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐬𝐩𝐢𝐫𝐢𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐜𝐫𝐢𝐭𝐢𝐜 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐚𝐜𝐭𝐢𝐯𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐬𝐚 𝐝𝐢𝐝𝐚𝐜𝐭𝐢𝐜𝐚̆, 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐦𝐞𝐧𝐭𝐨𝐫𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞𝐜𝐭𝐮𝐚𝐥 𝐬̦𝐢 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐦𝐨𝐯𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐚𝐮𝐭𝐞𝐧𝐭𝐢𝐜𝐞 𝐬̦𝐜𝐨𝐥𝐢 𝐜𝐫𝐢𝐭𝐢𝐜𝐞 𝐢̂𝐧 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐫𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐚̆.

Garabet Ibrăileanu s-a născut la 23 mai 1871, la Târgu Frumos. În septembrie 1878, este înscris la o școală din Bacău, însă este mutat curând la Roman. Între anii 1879–1883 urmează cursurile școlii primare din Roman, iar între 1883–1887 studiază la Gimnaziul „Roman-Vodă”. În septembrie 1887, se înscrie în clasa a V-a la Liceul „Codreanu” din Bârlad.
La 1 iulie 1889, împreună cu Panait Mușoiu și Eugen Văian, editează la Roman revista „Școala Nouă”, publicație de orientare socialistă care apare până în iunie 1890. În calitate de secretar de redacție, Garabet Ibrăileanu semnează inițial cu litera „I”, iar ulterior cu pseudonimul „Cezar Vraja”.
În iunie 1890 termină liceul, iar în toamnă susține examenul de bacalaureat la Universitatea din Iași. Se înscrie apoi la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității ieșene. În primul an frecventează cursuri de la toate facultățile, nehotărât încă asupra direcției pe care ar fi vrut să o urmeze. În 1891 susține examene la Școala Normală Superioară, unde o parte dintre discipline erau predate de profesorii universității.
Atras de activitatea publicistică și de ideile socialiste, Ibrăileanu lasă pentru o vreme studiile universitare pe un plan secund, promovând examenele cu întârziere. Cu toate acestea, încă din timpul studenției este remarcat de Alexandru Philippide, care îl cooptează în echipa de cercetători angajați de Academia Română pentru redactarea Dicționarului Limbii Române.
Între 1891 și 1895 publică, mai ales sub pseudonimul „Cezar Vraja”, numeroase articole politice și de critică literară în presa socialistă, colaborând la publicații precum „Munca”, „Lumea nouă” și „Evenimentul literar”. În aceeași perioadă, activează ca profesor în învățământul secundar, mai întâi la Bacău, apoi la Iași, la Liceul Internat. Între 1904 și 1906 colaborează la revistele „Noua revistă română” și „Curentul nou”.
La 1 martie 1906 devine secretar general de redacție al revistei „Viața românească”, funcție pe care o va ocupa până în 1933. Revista îi avea ca directori pe Constantin Stere și Constantin Bujor. Începând din 1908, Ibrăileanu este profesor suplinitor de Istoria literaturii române și Estetică literară la Facultatea de Litere din Iași, devenind profesor titular în 1912, după obținerea titlului de doctor cu teza „Opera literară a d-lui Vlahuță”.
Critica literară practicată de Ibrăileanu are, la început, un caracter doctrinar, aflat sub influența ideilor umanitar-socialiste promovate de Constantin Dobrogeanu-Gherea. Ulterior, la îndemnul lui Constantin Stere, susține programul poporanist, centrat pe împlinirea „datoriilor uitate față de norod”. După Primul Război Mondial însă, autorul lucrării „Spiritul critic în cultura românească” se îndepărtează de poporanism și adoptă o critică impresionistă, bazată pe gust estetic și pe analiza valorilor psihologice și morale. În aceeași perioadă, formulează conceptul de „critică completă”, prin care susține necesitatea corelării esteticului cu celelalte valori culturale și umane, în vederea unei interpretări cât mai ample și mai profunde a operei literare.
În 1930, după ani îndelungați de reflecție și cercetare, Ibrăileanu publică o remarcabilă ediție a poeziilor lui Mihai Eminescu, însoțită de ample comentarii critice. Trei ani mai târziu, în 1933, apare romanul „Adela”, considerat de critica literară unul dintre cele mai valoroase romane românești de analiză psihologică.

Tot în 1933, grav bolnav, Ibrăileanu se retrage din redacția revistei „Viața românească”, conducerea publicației fiind preluată de George Călinescu și Mihai Ralea. Din 1934 se retrage complet din viața literară. Se stinge din viață la 10 martie 1936, în sanatoriul „Casa Diaconeselor” din București. Trupul său este incinerat, iar cenușa este depusă la Cimitirul Eternitatea din Iași.

Mii de mulţumiri celor mai noi urmăritori! Mă bucur că v-aţi alăturat!

Raluca Guriencu, Cretu Anca Felicia, Laura Arapu, Georgiana Andreea Hrubaru, Evelina Mitricoiu, Alexia Scripcaru, Ghițu Dan