27/09/2026
𝗜̂𝗻𝗰𝗲𝗽𝘂𝘁 𝗱𝗲 𝗮𝗻 𝘀̦𝗰𝗼𝗹𝗮𝗿. 𝗔𝗱𝗮𝗽𝘁𝗮𝗿𝗲𝗮, 𝗱𝗶𝗻𝗰𝗼𝗹𝗼 𝗱𝗲 𝗮𝗽𝗮𝗿𝗲𝗻𝘁̦𝗲
La fiecare început de an școlar reapare, sub forme diferite, aceeași preocupare: 𝘊𝘦 𝘴𝘦 𝘪̂𝘯𝘵𝘢̂𝘮𝘱𝘭𝘢̆ 𝘤𝘶 𝘤𝘰𝘱𝘪𝘭𝘶𝘭 𝘮𝘦𝘶?
Mi se comunică frecvent feedbackurile primite: copilul este mai agitat, neatent, vorbește și se ridică din bancă în timpul orei, nu respectă întotdeauna indicațiile sau pare mai puțin cooperant decât înainte.
Uneori, părintele privește nedumerit această descriere pentru că, în cadrul activităților extracurriculare, același elev participă, se implică și pare să funcționeze diferit.
Cred că 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗶𝗺𝗽𝗼𝗿𝘁𝗮𝗻𝘁 𝘀𝗮̆ 𝗻𝘂 𝗰𝗮̆𝘂𝘁𝗮̆𝗺 𝗶𝗺𝗲𝗱𝗶𝗮𝘁 𝗼 𝗰𝗼𝗻𝘁𝗿𝗮𝗱𝗶𝗰𝘁̦𝗶𝗲, 𝗰𝗶 𝘀𝗮̆ 𝗽𝗿𝗶𝘃𝗶𝗺 𝗰𝗼𝗻𝘁𝗲𝘅𝘁𝘂𝗹.
Un copil nu se manifestă identic în toate mediile, pentru că nici solicitările, relațiile, dinamica grupului, gradul de familiaritate și structura activităților nu sunt similare.
Acasă există un anumit tip de siguranță. La școală există alte cerințe și o altă structură. În cadrul unei activități extracurriculare există un alt număr de copii, alte obiective, un alt tip de relație cu adultul.
𝗖𝗼𝗺𝗽𝗼𝗿𝘁𝗮𝗺𝗲𝗻𝘁𝗲𝗹𝗲 𝗱𝗶𝗳𝗲𝗿𝗶𝘁𝗲 𝗻𝘂 𝘀𝗲 𝗲𝘅𝗰𝗹𝘂𝗱. 𝗘𝗹𝗲 𝗻𝗲 𝗼𝗳𝗲𝗿𝗮̆, 𝗱𝗲 𝗳𝗮𝗽𝘁, 𝗶𝗻𝗳𝗼𝗿𝗺𝗮𝘁̦𝗶𝗶 𝗱𝗲𝘀𝗽𝗿𝗲 𝗮𝗰𝗲𝗹𝗮𝘀̦𝗶 𝗰𝗼𝗽𝗶𝗹.
Mai mult decât atât, începutul anului școlar este, prin natura lui, o perioadă de tranziție și readaptare.
Trecerea de la grădiniță la școală, de la ciclul primar la gimnaziu, schimbarea educatorului sau a învățătorului, apariția mai multor profesori, modificarea colectivului sau pur și simplu revenirea după o vacanță lungă presupun restructurarea unor repere deja cunoscute.
Copilul trebuie să înțeleagă din nou unde se află, ce se așteaptă de la el, care sunt limitele noului mediu, cm funcționează și cm își găsește propriul loc în interiorul acestuia.
𝗗𝗶𝗻 𝗲𝘅𝗽𝗲𝗿𝗶𝗲𝗻𝘁̦𝗮 𝗺𝗲𝗮 𝗶̂𝗻 𝗹𝘂𝗰𝗿𝘂𝗹 𝗰𝘂 𝗰𝗼𝗽𝗶𝗶𝗶, 𝗹𝘂𝗻𝗶𝗹𝗲 𝘀𝗲𝗽𝘁𝗲𝗺𝗯𝗿𝗶𝗲 𝘀̦𝗶 𝗼𝗰𝘁𝗼𝗺𝗯𝗿𝗶𝗲 𝗮𝘂 𝗳𝗼𝘀𝘁 𝗮𝗽𝗿𝗼𝗮𝗽𝗲 𝗶̂𝗻𝘁𝗼𝘁𝗱𝗲𝗮𝘂𝗻𝗮 𝗹𝘂𝗻𝗶 𝗱𝗲 𝗮𝗱𝗮𝗽𝘁𝗮𝗿𝗲.
Și la noi.
Inclusiv la grupele deja formate observ nevoia unei perioade de reintrare în ritm. Copiii care se cunosc au nevoie să își reia dinamica relațională, iar cei nou-veniți trebuie să se acomodeze cu noi.
Atunci când componența grupului se modifică, începe firesc un nou proces de omogenizare: se reconstruiesc relații, se testează limite, se negociază poziții în grup, se formează sentimentul de apartenență și, treptat, se reinstalează rutina.
Uneori avem o ședință extraordinară, iar săptămâna următoare aceeași grupă pare că a uitat toate regulile pe care le-am stabilit.
Nu mă sperie.
Observ. Încerc să înțeleg ce s-a schimbat. Ajustez. Reiau. Pun limite acolo unde este nevoie. Și le dau timp.
𝗖𝗼𝗽𝗶𝗶𝗶 𝗻𝘂 𝘃𝗶𝗻 𝗶̂𝗻 𝗰𝗼𝗹𝗲𝗰𝘁𝗶𝘃 𝗴𝗮𝘁𝗮 𝗿𝗲𝗴𝗹𝗮𝘁̦𝗶 𝗲𝗺𝗼𝘁̦𝗶𝗼𝗻𝗮𝗹 𝘀̦𝗶 𝘀𝗼𝗰𝗶𝗮𝗹. 𝗔𝗰𝗼𝗹𝗼 𝗶̂𝗻𝘃𝗮𝘁̦𝗮̆.
De aceea, mă raportez cu prudență la așteptarea unui „comportament exemplar” din partea copilului, mai ales într-o perioadă de tranziție.
O parte dintre mecanismele de autoreglare se construiesc prin experiența de a fi împreună cu ceilalți.
Învață să aștepte. Să nu fie întotdeauna primul. Să împartă atenția adultului. Să tolereze frustrarea. Să accepte o limită care nu îi convine. Să își exprime nemulțumirea într-o manieră adecvată. Să coopereze. Să piardă. Să repare după ce a greșit. Să își găsească locul în cadrul grupului.
Iar în timp ce învață toate acestea, vor exista inevitabil și momente în care nu îi va reuși.
Uneori, ceea ce noi numim rapid „neatenție”, „agitație”, „încăpățânare” sau „lipsă de cooperare” poate fi și expresia unei dificultăți de adaptare pe care copilul încă nu știe să o formuleze în cuvinte.
Asta nu înseamnă că ignorăm comportamentele nepotrivite, că renunțăm la reguli sau că minimalizăm feedbackul primit.
Dimpotrivă. Este necesar.
𝗗𝗮𝗿 𝗰𝗿𝗲𝗱 𝗰𝗮̆ 𝘁𝗿𝗲𝗯𝘂𝗶𝗲 𝗽𝗿𝗶𝘃𝗶𝘁 𝗰𝗮 𝗽𝘂𝗻𝗰𝘁 𝗱𝗲 𝗽𝗹𝗲𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗽𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗼𝗯𝘀𝗲𝗿𝘃𝗮𝘁̦𝗶𝗲 𝘀̦𝗶 𝗱𝗶𝗮𝗹𝗼𝗴.
Există o diferență importantă între „copilul manifestă acest comportament în prezent” și „copilul este așa”.
Prima formulare lasă loc contextului, evoluției și intervenției educaționale. A doua riscă să transforme un comportament într-o identitate/etichetă.
Iar dacă ar fi să transmit un mesaj părinților în această perioadă, ar fi următorul:
𝗔𝘀𝗰𝘂𝗹𝘁𝗮𝘁̦𝗶 𝗳𝗲𝗲𝗱𝗯𝗮𝗰𝗸𝘂𝗹, 𝗱𝗮𝗿 𝗻𝘂 𝘃𝗮̆ 𝘀𝗽𝗲𝗿𝗶𝗮𝘁̦𝗶 𝘀̦𝗶 𝗻𝘂 𝘃𝗮̆ 𝗴𝗿𝗮̆𝗯𝗶𝘁̦𝗶 𝘀𝗮̆ 𝘁𝗿𝗮𝗴𝗲𝘁̦𝗶 𝗰𝗼𝗻𝗰𝗹𝘂𝘇𝗶𝗶 𝗱𝗲𝘀𝗽𝗿𝗲 𝗰𝗼𝗽𝗶𝗹 𝗱𝗶𝗻 𝗽𝗿𝗶𝗺𝗲𝗹𝗲 𝘀𝗮̆𝗽𝘁𝗮̆𝗺𝗮̂𝗻𝗶.
Încercați, mai degrabă, să transformați informația în întrebări concrete:
𝘊𝘢̂𝘯𝘥 𝘢𝘱𝘢𝘳𝘦 𝘢𝘤𝘦𝘴𝘵 𝘤𝘰𝘮𝘱𝘰𝘳𝘵𝘢𝘮𝘦𝘯𝘵?
𝘐̂𝘯 𝘤𝘦 𝘴𝘪𝘵𝘶𝘢𝘵̦𝘪𝘪?
𝘊𝘢̂𝘵 𝘥𝘦 𝘥𝘦𝘴?
𝘊𝘦 𝘴𝘦 𝘪̂𝘯𝘵𝘢̂𝘮𝘱𝘭𝘢̆ 𝘪̂𝘯𝘢𝘪𝘯𝘵𝘦𝘢 𝘭𝘶𝘪?
𝘈𝘱𝘢𝘳𝘦 𝘪̂𝘯 𝘵𝘰𝘢𝘵𝘦 𝘮𝘦𝘥𝘪𝘪𝘭𝘦 𝘴𝘢𝘶 𝘥𝘰𝘢𝘳 𝘪̂𝘯𝘵𝘳-𝘶𝘯𝘶𝘭?
𝘌𝘴𝘵𝘦 𝘤𝘦𝘷𝘢 𝘯𝘰𝘶 𝘴𝘢𝘶 𝘦𝘹𝘪𝘴𝘵𝘢 𝘴̦𝘪 𝘪̂𝘯𝘢𝘪𝘯𝘵𝘦?
𝘚𝘦 𝘥𝘪𝘮𝘪𝘯𝘶𝘦𝘢𝘻𝘢̆ 𝘱𝘦 𝘮𝘢̆𝘴𝘶𝘳𝘢̆ 𝘤𝘦 𝘤𝘰𝘱𝘪𝘭𝘶𝘭 𝘴𝘦 𝘧𝘢𝘮𝘪𝘭𝘪𝘢𝘳𝘪𝘻𝘦𝘢𝘻𝘢̆ 𝘤𝘶 𝘯𝘰𝘶𝘭 𝘤𝘰𝘯𝘵𝘦𝘹𝘵?
Observați copilul și acasă. Vorbiți cu el fără ca fiecare conversație despre școală să se transforme într-un interogatoriu. Comunicați cu adulții care lucrează cu el. Puneți informațiile cap la cap și, foarte important: 𝗨𝗿𝗺𝗮̆𝗿𝗶𝘁̦𝗶 𝗲𝘃𝗼𝗹𝘂𝘁̦𝗶𝗮, 𝗻𝘂 𝗳𝗼𝘁𝗼𝗴𝗿𝗮𝗳𝗶𝗮 𝘂𝗻𝗲𝗶 𝘀𝗶𝗻𝗴𝘂𝗿𝗲 𝘇𝗶𝗹𝗲.
Și încercați să nu îi proiectați propria neliniște sub forma unei presiuni suplimentare:
𝘛𝘳𝘦𝘣𝘶𝘪𝘦 𝘴𝘢̆ 𝘧𝘪𝘪 𝘤𝘶𝘮𝘪𝘯𝘵𝘦.
𝘐𝘢𝘳 𝘢𝘪 𝘧𝘢̆𝘤𝘶𝘵 𝘢𝘴𝘵𝘢?
𝘋𝘦 𝘤𝘦 𝘤𝘦𝘪𝘭𝘢𝘭𝘵̦𝘪 𝘱𝘰𝘵 𝘴̦𝘪 𝘵𝘶 𝘯𝘶?
Un omuleț care încearcă să se adapteze nu are nevoie să simtă că, pe lângă toate schimbările pe care încearcă să le gestioneze, există și riscul de a-i dezamăgi pe adulții importanți din universul lui afectiv. Are nevoie de limite, desigur.
𝗗𝗮𝗿 𝗮𝗿𝗲 𝗻𝗲𝘃𝗼𝗶𝗲 𝘀̦𝗶 𝗱𝗲 𝗽𝗿𝗲𝗱𝗶𝗰𝘁𝗶𝗯𝗶𝗹𝗶𝘁𝗮𝘁𝗲, 𝗰𝗼𝗻𝘀𝗲𝗰𝘃𝗲𝗻𝘁̦𝗮̆, 𝗿𝗮̆𝗯𝗱𝗮𝗿𝗲 𝘀̦𝗶 𝗱𝗲 𝗮𝗱𝘂𝗹𝘁̦𝗶 𝗰𝗮𝗽𝗮𝗯𝗶𝗹𝗶 𝘀𝗮̆ 𝗼𝗯𝘀𝗲𝗿𝘃𝗲 𝗶̂𝗻𝗮𝗶𝗻𝘁𝗲 𝗱𝗲 𝗮 𝗲𝘁𝗶𝗰𝗵𝗲𝘁𝗮.
Iar dacă un anumit comportament persistă, se intensifică, apare constant sau începe să afecteze semnificativ viața copilului, este firesc să cerem sprijinul unui specialist. (Nu orice dificultate trebuie patologizată și nici orice semnal nu trebuie ignorat.)
Poate că, la început de an, întrebarea:
𝘋𝘦 𝘤𝘦 𝘯𝘶 𝘴-𝘢 𝘢𝘥𝘢𝘱𝘵𝘢𝘵 𝘪̂𝘯𝘤𝘢̆?
Trebuie schimbată în:
𝘋𝘦 𝘤𝘦 𝘢𝘳𝘦 𝘯𝘦𝘷𝘰𝘪𝘦 𝘱𝘦𝘯𝘵𝘳𝘶 𝘢 𝘴𝘦 𝘱𝘶𝘵𝘦𝘢 𝘢𝘥𝘢𝘱𝘵𝘢?
Noi, adulții, avem nevoie de timp atunci când schimbăm un loc de muncă, intrăm într-un colectiv nou, întâlnim oameni noi sau ni se modifică rutina. Și avem deja instrumente emoționale și cognitive la purtător.
Poate că este nedrept să așteptăm de la un copil să traverseze noile etape fără ezitări, zile dificile și comportamente care, uneori, ne incomodează.
𝗣𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗰𝗮̆ 𝗳𝗶𝗲𝗰𝗮𝗿𝗲 𝘁𝗿𝗮𝗻𝘇𝗶𝘁̦𝗶𝗲 𝗰𝗲𝗿𝗲 𝘁𝗶𝗺𝗽.
Și deseori ceea ce adultul vede drept „comportament dificil/problematic” este, de fapt, singurul limbaj pe care copilul îl are la îndemână pentru a exprima:
„𝗦̦𝗶 𝗲𝘂 𝗶̂𝗻𝗰𝗲𝗿𝗰. 𝗜̂𝗻 𝗳𝗶𝗲𝗰𝗮𝗿𝗲 𝘇𝗶.”
Cu dragoste pentru artă,
Miruna Hriscu! 🤍
