Centrul de Studii Clasice și Creștine

11 august 117: urcarea pe tron a lui Hadrian

11 august 117: dies imperii a lui Hadrian (Im­pe­ra­tor Caesar Traianus Ha­dri­a­nus Au­gus­tus) - unul dintre cei mai interesanți suverani romani. Posesor al unui simț politic superior predecesorului său (Traian), bun militar, excelent administrator, soț detestabil, cu slăbiciune pentru tineri (a fost mistuit de patima pentru frumosul sclav Antinous), „înzestrat cu o memorie dincolo de credibil” și cu multiple talente artistice, „din cale-afară de subtil”, neobosit călător, de-o curiozitate nestăpânită, extrem de cult și rafinat, împătimit admirator al literelor și spiritualității grecești, fapt care i-a atras porecla dezaprobatoare „Graeculus” („Grecoteiul”), superstițios până la exces, Hadrian a fost, în ultimă instanță, o personalitate contradictorie și, tocmai de aceea, admirabilă: „varius, multiplex, multiformis” („era schimbător, complicat, cu multe fețe”), scria autorul anonim al „Epitomei despre împărați” (începutul secolului al V-lea); „Idem severus laetus, comis gravis, lascivus cunctator, tenax liberalis, simulator, saevus clemens et semper in omnibus varius („Vesel şi sever, amabil şi grav, pătimaş şi stăpânit, zgârcit şi darnic, ascuns şi deschis, sălbatic şi blând, era totdeauna schimbător în toate”), menționa și „Historia Augusta” (ultimul deceniu al secolului al IV-lea). I s-a reproșat și faptul că-l mistuia patima de glorie („ardor gloriae”). Nu e vorba despre gloria militară, pe care, cu răutate, i-au imputat-o admiratorii lui Traian, ci de cea literară; o probă a remarcabilului său talent poetic sunt aceste minunate versuri create chiar în momentul morții: „animula vagula blandula / hospes comesque corporis, / quae nunc abibis in loca / pallidula rigida nudula / nec ut soles dabis iocos!” („suflețel blând și rătăcitor, / oaspe și prieten al corpului, / vei pleca acum în locuri / palide, uscate și pustii / și nu vei mai face glume ca de obicei!”) (traducere David Popescu). A domnit până la 10 iulie 138.
Surse: Sextus Aurelius Victor, Liber de Caesaribus, 14; Scriptores historiae Augustae, De vita Hadriani; Epitome de Caesaribus, XIV.
În imagine: Hadrian (sursă web).

9 august: f(astus) Sóli Indig(eti) i[n colle Quir(inali) fer(iae)] / quod e(o) v̲[icit C(aius) Caesar Phars(ali)] („Zi fastă. Sărbătoare în cinstea lui Sol Indiges pe Colina Quirinal, deoarece în această zi Gaius Caesar a învins la Pharsalos.”). Acest text apare în calendarul roman (fasti) descoperit la Alife (antica Allifae, astăzi în provincia Caserta, Italia), datat între anii 17 și 40 d.Hr. (cf. EDR114972). Din el, rezultă că 9 august era o sărbătoare instituită după victoria lui Caesar de la Pharsalos (48 î.Hr.), fiind dedicată unei divinități solare numite Sol Indiges. Dar cine era acest Sol Indiges? Istoricii religiei romane au arătat că, înainte de epoca lui Caesar, Roma nu a avut un cult solar propriu-zis. Totuși, Varro, bazându-se pe analele pontifilor, amintește că regele sabin Titus Tatius (750?-740 î.Hr.), co-regentul lui Romulus (753-716 î.Hr.), ar fi ridicat pe colina Quirinal mai multe altare (arae), printre care și unul închinat lui Sol, lângă templul lui Quirinus („De lingua Latina”, V, 74). Titlul indiges (indigetis) apare în unele dintre rugăciunile arhaice romane sub forma de plural Indigetes, desemnând un grup de divinități (Dei/Di/Dii Indigetes), invocat alături de un altul, numit Novensiles sau Novensides. Problema este că autorii antici nu mai știau ce însemna exact termenul indiges, etimologia cuvântului și sensul lui rămânând până astăzi obscure. În egală măsură, scrierile care ni s-au păstrat demonstrează că nu se mai cunoștea nici ce zei făceau parte din categoria Indigetes, foarte probabil pentru că, așa cm menționa anticarul Festus (sec. II d.Hr.), nu era îngăduit ca numele lor să fie făcute publice („quorum nomina vulgari non licet”) și, deci, cu timpul, s-au pierdut. Mulți cercetători contemporani înclină să creadă că erau vechile divinități autohtone, strămoșești, ale romanilor, cm o indică și Vergiliu, care vorbește despre di patrii Indigetes („zeii strămoșești Indigeți”) („Georgice”, I, 498, trad. D. Murărașu). Se sugerează, astfel, opoziția lor față de divinitățile noi, introduse ulterior în religia romană din panteonul sabinilor („Novensides deos... in Sabinis...” - „Zeii Novensides... în țara sabinilor”, scria istoricul Lucius Calpurnius Piso Frugi în secolul al II-lea î.Hr.) (cf. Arnobius, „Adversus nationes”, III, 38) ori al altor neamuri. Sursele pomenesc un Deus Pater Indiges Numicus, a cărui identitate i-a divizat pe învățați. Astfel, unii consideră că ar fi Latinus, rege legendar al latinilor (sec. XII î.Hr.), care și-a căsătorit fiica Lavinia cu troianul Enea, debarcat pe țărmul Latium-ului, divinizat după moarte. Alții (cei mai mulți) îl echivalează cu Enea însuși, care ar fi dispărut misterios, printre fulgere și tunete, lângă râul Numicus, în timpul unei lupte împotriva lui Mezentius, regele etruscilor, mai apoi, fiul său Ascanius deificându-l (în izvoare, apare și ca Aeneas Indiges, Pater Indiges, Deus Pater Indiges). Istoricul epocii augustane Dionisie din Halicarnas scria în „Antichități romane” (I, 64, 4-5) că monumentul său funerar (heroon) purta inscripția πατρὸς θεοῦ χθονίου, ὃς ποταμοῦ Νομικίου ῥεῦμα διέπει (patròs theoû chthoníou /= lat. deo patri indigeti/, hos potamoû Nomikíou rheûma diépei) („Zeului strămoșesc al acestui ținut /Zeului părinte Indiges/, care cârmuiește curgerea râului Numicus”) și se găsea în apropiere de orașul Lavinium, întemeiat de el (astăzi Pratica di Mare, Italia). În sfârșit, unii cred că Deus Indiges este Anchise, vărul regelui Priam al Troiei, tatăl lui Enea, pe care acesta, dând dovadă de aceeași pietate filială cu care l-a purtat în spate în lunga călătorie din cetatea natală distrusă de ahei până în Sicilia, unde a murit, l-ar fi zeificat (deși, în „Eneida”, el figurează printre spectrele Infernului). Indiferent care dintre aceste personaje mitice se ascunde în spatele lui Deus Indiges (Latinus, Enea, Anchise), un fapt rămâne indiscutabil: este vorba despre un muritor, un rege căruia succesorul sau moștenitorul i-a consacrat un cult funerar. Pornind de aici, unii istorici ai religiei romane au formulat o ipoteză convingătoare: Dii Indigetes nu ar fi fost altceva decât regii zeificați ai preistoriei și istoriei arhaice a Romei, venerați ca o „comunitate divină”, nu individual, cu excepția lui Romulus - trecut printre locuitorii cerului tot în urma unei dispariții misterioase (în timpul unei furtuni sau al unei eclipse) sub numele Quirinus. Așa s-ar explica instituirea cultului lui Sol Indiges pe colina Quirinal, lângă templul lui Quirinus, unde s-ar fi aflat și ara Soli a lui Titus Tatius.
Bibliografie: Franz Altheim, „A History of Roman Religion”, London, 1938.
În imagine: Herron-ul lui Enea de la Lavinium (Pratica di Mare, Pomezia, Italia) (cf. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Pratica_di_mare_20140125_n.jpg)

5 august (nonele lui august): Salus - zeița Salvării, a Bunăstării publice. Printre abstracțiunile divinizate ale religiei romane, amintite deja în legătură cu ziua de 1 august, când au fost prezentate Victoria și Spes, se numără și Salus, personificarea divină a unui concept cu o bogată încărcătură semantică. Termenul salus desemnează, deopotrivă, salvarea, siguranța, bunăstarea, sănătatea, integritatea fizică și morală, prosperitatea comunității și, într-un sens mai larg, binele public; în antichitatea târzie, a dobândit și sensul teologic de „mântuire” (salus aeterna, salus animae). În epoca imperială, zeița este atestată în inscripții sau pe legendele monetare ca Salus Publica Populi Romani („Salvarea Publică a Poporului Roman”), Salus Publica Populi Romani Quiritium („Salvarea Publică a Poporului Roman al Quiriților /poporul roman în calitate de cetățeni/”), Salus Publica, dar și Salus Augusti (Augustorum) („Salvarea împăratului (împăraților)”), Salus Augusta („Salvarea augustă (imperială, împărătească”). În ziua de 5 august, romanii celebrau un sacrificiu public în templul său de pe colina Quirinal (aedes Salutis) - probabil o vacă, așa cm atestă formulele ritualice de pe epigrafe - „Saluti bovem feminam/ vaccam” („zeiței Salus (i se sacrifică) o bovină femelă/ o vacă”). De la acest sanctuar, întreaga zonă era cunoscută drept collis Salutaris, corespunzând, în linii mari, amplasamentului actualului Palazzo del Quirinale. Potrivit lui Titus Livius („Ab urbe condita”, IX, 43, 25), templul a fost făgăduit de Gaius Iunius Bubulcus Brutus în anul celui de-al treilea consulat al său, 311 î.Hr., în timpul celui de-al doilea război cu samniții (326-304 î.Hr.). Tot el, menționează același istoric (X, 1, 9), l-a dedicat în 302 î.Hr. (cu siguranță, la 5 august), pe când exercita magistratura de dictator, cu prilejul triumfului său asupra poporului italic al equilor. Plinius cel Bătrân, în „Naturalis historia” ( # # , 19), relatează că edificiul fusese pictat „în anul 450 al Romei” ( = 304 î.Hr.) de Gaius Fabius Pictor, unul dintre cei mai vechi pictori romani al cărui nume ne-a fost transmis de izvoare. Unii specialiști au sugerat că scenele ce înfățișează confruntări militare atribuite, după armament, perioadei celui de-al doilea război romano-samnitic descoperite în așa-numitul „Mormânt al Fabii-lor” sau „al Fannii-lor” din necropolele de pe colina Esquilin (cca 300-280 î.Hr.), păstrate în prezent în Musei Capitolini, ar putea fi inspirate din programul decorativ pictural al templului lui Salus realizat de Fabius Pictor. De-a lungul veacurilor, datorită trăsnetelor sau incendiilor, templul a suferit distrugeri, însă a fost de fiecare dată restaurat, existența sa fiind atestată până în secolul al IV-lea d.Hr., în cel de-al șaselea district al Romei (Regio VI Alta Semita), sub denumirea templum Salutis et Serapis (cf. „Curiosum urbis Romae”), semn al asocierii târzii a cultului divinității romane cu cel al zeului egiptean Serapis. Din păcate, monumentul nu s-a păstrat, iar amplasamentul său exact rămâne necunoscut.
Bibliografie: Samuel Ball Platner (as completed and revised by Thomas Ashby), „A Topographical Dictionary of Ancient Rome”, London, Oxford University Press, 1929, p. 462 (Aedes Salutis).
În imagine: fragment dintr-o statuie târzie (prima jumătate a secolului III d.Hr.) a lui Salus (Getty Museum) (https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Salus,_front_-_Getty_Museum_(71.AA.338).jpg).

1 august: În așa-numita „Constituție religioasă” din cartea a II-a a tratatului De legibus („Despre legi”), Cicero scria că, în afară de cei considerați dintotdeauna locuitori ai cerului (caelestes) (să ne gândim la Iupiter, Iuno, Minerva, Marte, Diana ș.a.) și de acei dintre muritori care, datorită meritelor lor deosebite pentru umanitate, au fost trecuți în rândul divinităților (Hercules - eroul civilizator prin excelență, Liber - cel care oferise oamenilor vița-de-vie, Aesculapius - considerat inventatorul medicinei, Quirinus - Romulus divinizat, întemeietorul Romei ș.a.), trebuie cinstiți ca zei (divos... coluntos) și, prin urmare, trebuie să li se ridice temple (delubra) acele calități care asigură omului drumul spre cer - Inteligența (Mens), Virtutea (Curajul) (Virtus), Pietatea filială (Pietas), Buna-Credință (Fides) (Leg., II, 8, 19); lor le adaugă Concordia (Buna înțelegere, Armonia între ordinile sociale), Salus (Salvarea, Binele public, Mântuirea), Honor (Honos) (Cinstea, Onoarea), Ops (Abundența, Bogăția) ș.a. (Leg., II, 11, 28). Romanii aveau această capacitate „teologică” aparte de a dilata universul divin, personificând virtuți civice și morale care, prin însăși complexitatea și importanța lor, dobândiseră un statut propriu, devenind zeități de sine stătătoare; savanții contemporani le numesc divinități „abstracte” sau „conceptuale”. La 1 august, romanii celebrau dedicarea unor locuri sacre pentru două asemenea abstracțiuni, concepte divinizate - Victoria, căreia i se ridicase pe colina Palatin un templu în 294 î.Hr. și altul în 193 î.Hr. (acesta din urmă pentru Victoria Virgo - Victoria Fecioară), și Spes (Speranța), al cărei edificiu (aedes) se găsea în Forum Holitorium (piața de legume), fiind promis în timpul primului război punic (264-241 î.Hr.) de către Aulus Atilius Calatinus, consul în anii 258 și 254 î.Hr. și dictator în 249 î.Hr.
Bibliografie: Samuel Ball Platner (as completed and revised by Thomas Ashby), „A Topographical Dictionary of Ancient Rome”, London, 1929, p. 493 (Aedes Spei), 570 (Templum Victoriae) (https://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Gazetteer/Places/Europe/Italy/Lazio/Roma/Rome/_Texts/PLATOP*/home.html).
În imagini: resturile templului Victoriei de pe Palatin (apud https://www.hmdb.org/m.asp?m=229883); resturile templului lui Spes (https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Tempio_della_Speranza_1.JPG) (domeniu public).

5 iulie: Poplifugia. Vechii romani aveau un număr considerabil de sărbători cu denumiri aparent „enigmatice”, a căror semnificație nu mai era pe deplin înțeleasă nici măcar de erudiții antici și care continuă, până astăzi, să ridice dificultăți de interpretare. Dintre acestea, două evocă ideea de „fugă”: a regelui, Regifugium (25 februarie), respectiv a poporului, Poplifugia (5 iulie) (< poplus, formă arhaică pentru populus). De ce ar „fugi” poporul și cm ar putea un asemenea gest să capete suficientă semnificație, încât să fie comemorat periodic printr-un ritual public? Marele erudit roman de la sfârșitul Republicii Marcus Terentius Varro explica această sărbătoare printr-un episod petrecut după retragerea galilor din Roma, ocupată în 390 î.Hr. (sau, după unii istorici contemporani, mai probabil în 387 î.Hr.) în urma victoriei lor de la râul Allia - poporul ar fi fugit (fugerit populus) de panica (tumultus) iscată de un posibil atac al unor cetăți din Liga Latină, precum Ficulea și Fidenae, care ar fi profitat de slăbirea Romei („De lingua Latina”, V, 18). O tradiție similară este consemnată și de Plutarch, în „Viața lui Romulus” (29, 4-5). Tot despre o fugă a poporului vorbea în secolul al II-lea î.Hr. și istoricul Lucius Cornelius Piso Frugi, care numea sărbătoarea Populifugia: romanii ar fi luat-o la sănătoasa în timpul unei lupte cu etruscii (populus in Tuscis a fugam) desfășurată la Nonele lui iulie, spălându-și obrazul a doua zi printr-o biruință (victoria) în cinstea căreia au săvârșit un ritual de jubilare numit vitulatio („sărbătoarea bucuriei”) închinat zeiței Vitula (< vita = „viață”), pe care, cm se vede, Piso o considera sinonimă cu Victoria (cf. Macrobius, „Saturnalia”, III, 2, 14-15). Istoricii greci Dionisie din Halicarnas, în scrierea „Antichități romane” (II, 56, 5), și Plutarh, în „Viața lui Romulus” (29, 2-4), oferă o altă tradiție: „fuga” ar comemora panica ce cuprinsese poporul după ce Romulus, care-l convocase într-o adunare, dispăruse pe neașteptate la așa-numita „Mlaștină a caprei”. În relatarea lui Plutarh, evenimentul este plasat la Nonele lui iulie și este însoțit de un detaliu ritualic semnificativ: participanții imitau fuga dezordonată și confuzia mulțimii, care striga nume obișnuite precum Marcus, Lucius sau Gaius - ecou al chemărilor disperate de ajutor. Aici, însă, se ivește dificultatea în care este pus istoricul contemporan: tradiția romană, păstrătoare respectuoasă cu memoriei întemeietorului Vrbei, plasează dispariția miraculoasă, în timpul unei furtuni, a lui Romulus și trecerea lui în rândul nemuritorilor sub numele de Quirinus în februarie; tocmai de aceea pe 17 ale acestei luni romanii sărbătoreau Quirinalia. Or, din versiunea lui Plutarh, rezultă că Romulus a suferit o a doua moarte și a beneficiat de o a doua apoteoză - la Nonele lui iulie! Și Cicero scria că, tot la Nonele din iulie, în timpul unei eclipse, „natura a pus capăt vieții terestre a lui Romulus, care s-a ridicat, datorită virtuții sale, la cer” („De re publica”, I, 16, 25). Problema se complică și pentru că, în iulie, Nonele (cele nouă zile corespunzătoare primului pătrar al Lunii de dinainte de ide = 15 ale lunii calendaristice, când se manifesta Luna plină) cad, în mod normal, în ziua de 7, nu de 5! Nu este necesar să reluăm aici explicațiile savante, adesea excesiv de elaborate, propuse de cercetarea modernă. Este suficient să observăm că întreaga tradiție referitoare la „fuga poporului”, la dispariția lui Romulus și la „dublarea” Nonelor lui iulie (în zilele de 5 și 7) poate fi interpretată din două perspective complementare. Prima o pune în legătură cu un autentic „spirit astronomic” al romanilor, reflectat în preocuparea constantă de a ajusta calendarul, astfel încât lunația convențională (luna calendaristică) să rămână în acord cu ciclul lunar efectiv, de aproximativ 29,5 zile, când se manifesta Luna plină. Scopul acestor corecții era ca sărbătorile stabilite în funcție de fazele Lunii să coincidă cât mai fidel cu realitatea astronomică. În același registru se înscrie și Regifugium-ul din 25 februarie: „fuga regelui”, adică „ascunderea”, sustragerea, absența din spațiul public a preotului numit rex sacrorum sau rex sacrificulus („regele sacrului” sau „regele sacrificiilor”), care ar fi trebuit să convoace poporul în adunare, pentru a-i vesti apariția primei seceri a Lunii, presupunea, prin însăși dispariția sacerdotului, „gonirea”, eliminarea simbolică din calendar a câtorva zile, care nu mai erau contabilizate, pentru ca, astfel, anul lunar de douăsprezece luni să poată fi armonizat cu anul solar de 365 de zile. Cea de-a doua perspectivă evidențiază dimensiunea agrară, rustică, a civilizației romane și conexiunea ei, încă dificil de descifrat în totalitate, cu gândirea politică: dubla „moarte” a lui Romulus, în iulie și februarie, reproduce, în cheie simbolică, dublul ciclu al destinului grâului: prima „moarte” a acestuia are loc la începutul verii, în lunile iunie-iulie, odată cu secerișul, care trebuia încheiat înainte de Poplifugia; cea de-a doua survine în februarie, în timpul treieratului, când boabele erau desprinse de spice, paie și pleavă, devenind astfel hrană pentru oameni.
Imagine generată cu ajutorul AI, care poate conține inexactități.

15 iunie: dies natalis întru nemurire a lui Mihai Eminescu, pentru care Antichitatea a fost o permanentă sursă de inspiratie, creația sa valorificând teme, mituri, modele culturale provenite din lumea greco-romană, dacică, orientală.

Privind sugestiva reprezentare preluată de pe pagina Bibliotheca Latina et Graeca Publishing House Plume Charmers, îți poți recunoaște temperamentul - latura înnăscută a personalității? Să te ajut: dacă dai numai petreceri, ești vesel, râzi și spui mereu „ce fain!”, ești sangvin (lat. sanguineus); dacă stai prea mult pe gânduri, te frămânți și cu greu te lași convins să apreciezi ceva ca fiind profund, pentru că, în fond, ți se pare că tu oricum știi mai bine, ești melancolic (lat. melancholicus); dacă ești primul care te implici, îndemnând poruncitor „hai odată!”, pui mult suflet în ce faci, dar tot găsești defecte chiar perfecțiunii, aprinzându-te ușor, atunci ești coleric (lat. cholericus); dacă te decizi la Sf. Așteaptă repetând cu calm și enervant „om trăi și-om vedea”, pentru că, după tine, lumea merge bine și așa, ești flegmatic (lat. phlegmaticus). Administratorul acestei pagini? Încercați să-l încadrați: este veșnic nemulțumit că mulți urmăritori sau non-urmăritori procedează ca acum: citesc postarea, dar uită să dea like! 😄

9 iunie: Vestalia - ziua consacrată Vestei - zeița focului, „flacăra vie” (viva flamma), cm o numește Ovidiu. Făcea parte dintr-un ciclu arhaic festiv care începea pe 7 iunie, odată cu deschiderea așa-numitului p***s Vestae („Vesta aperit”), și sfârșea pe 15 iunie, când sanctuarul era închis („Vesta cluditur”). Conform lui Sextus Pomponius Festus (sec. II d.Hr.), p***s era locus intimus - partea cea mai ascunsă (cea mai dinăuntru, din inima, din fundul, secretă) (intimus este un superlativ al lui interior - mai dinăuntru, interior) a templului Vestei, delimitată printr-un paravan (o rogojină) de trestii (tegetes); el corespundea lui penetrale (locul cel mai retras, cel mai tainic, sanctuarul, „sfânta sfintelor”) din celelalte temple, denominația sa fiind, însă, aceeași cu cea pe care romanii o foloseau pentru „cămară” - zona din casă unde păstrau proviziile alimentare, dar și chipurile strămoșilor, care, de la p***s, se numeau penates („penați”). Este posibil ca și p***s din templul Vestei să fi servit drept „cămară”, în special pentru grâul alac pe care vestalele, preotesele slujitoare ale divinității, îl secerau în mai și îl păstrau pentru a pregăti, amestecat cu sare, mola salsa - uruiala, făina ritualică indispensabilă sacrificiilor. Dar aici se păstrau, foarte probabil, și penații publici numiți Penati populi Romani („Penații poporului roman”) și, cu siguranță, unul sau mai multe relicve sacre - adică artefacte care, considerate de origine divină (erau „trimise” de divinitate, exprimând voința acesteia), garantau, chezășuiau puterea oferită Romei de destin (fatum); numele lor era, prin urmare, fatale pignus (pl. pignora) imperii Romani. Numărul acestor „talismane” sacre nu este cunoscut cu certitudine (unii autori antici vorbesc de șapte) și nici nu este sigur dacă toate se păstrau în p***s Vestae, pentru că accesul la ele era strict prohibit; se amintesc, de exemplu, sceptrum Priami („sceptrul lui Priam”), cineres Orestis („cenușa, rămășițele funerare ale lui Oreste”), Palladium-ul (o statuetă a zeiței Atena adusă de la T***a de Enea, strămoșul cel mai îndepărtat al romanilor), velum Ilionae („vălul, acoperământul Ilionei /fiica cea mai vârstnică a regelui Priam/”), quadriga fictilis Veientarum (cvadriga de teracotă a locuitorilor din orașul etrusc Veii), membrum virile.
În perioada în care sanctuarul era deschis, vestalele făceau și curățenia acestuia, acțiunea respectivă fiind considerată atât de sacră, încât, pe toată durata ei, adică de la deschiderea până la închiderea p***s-ului, zilele erau declarate dies religiosi - zile de risc ritualic, interzise pentru activități lumești, așa cm scrie Festus: „nisi quod necesse est, nefas habetur facere” („nu este îngăduit de legea divină (nefas habetur) să se facă altceva decât ceea ce este necesar”). Finalizarea actului sacru de salubritate era consemnată în calendare prin formula QSDF, care se explicitează prin „quando stercus delatum fas” - „atunci când murdăria (stercus) a fost îndepărtată, este permis” (adică ziua înceta să mai fie sărbătoare și se puteau relua activitățile cotidiene).
De ce sărbătoarea Vestalia avea loc în cea de-a șasea lună a anului? Faptul are legătură și cu numărul preoteselor slujitoare - fecioarele vestale - șase, nu doisprezece, precum numărul oficianților altor colegii preoțești arhaice - flaminii minori (flamines minores), frații arvali (fratres Arvales), preoții „lupi” (Luperci), preoții „săltăreți”, „dansatori” (Salii). Este ușor de observat paralelismul dintre numărul sacerdoților și structura anului: cei din urmă corespund numărului total de luni, vestalele - doar unei jumătăți. Amplasarea festivității în punctul median al anului explică și forma edificiului Vestei - rotundă („niciun unghi în el nu se vede”, scrie Ovidiu), nu rectangulară, ca al altor divinități, numindu-se, din acest motiv, aedes (templu neinaugurat) - aedes Vestae, iar nu templum (templu inaugurat, întemeiat prin luarea auspiciilor de către preoții auguri). Spre deosebire de zeul Ianus, care, în același timp, închidea și deschidea timpul și spațiul, aflându-se la „marginile” lor, Vesta le împărțea în două, situându-se în interiorul și în centrul cercului temporal = anul (lat. annus înseamnă chiar „cerc”, „parcurs circular”, „circuit”), terestru = circumferința rotundă a pământului delimitată de linia orizontului, domestic = vatra rotundă a oricărei case, aflată în încăperea centrală a acesteia (atrium), agrar = ciclul agricol, al cărui moment culminant era secerișul, desfășurat exact în iunie.
Bibliografie: Fest., „De verborum significatu”, s.v. p***s și religiosus; Ovidiu, „Fastele”, VI, 249-304; „Chronographus CCCLIV”, Mensis Iunius. În imagine: templul Vestei de la Roma (domeniu public: https://la.wikipedia.org/wiki/Aedes_Vestae).

11 iunie 2026, Alma Mater Studiorum - Università di Bologna, Dipartimento di Storia Cultura Civiltà: Workshop „Auguste in transizione. Il ruolo delle donne della famiglia imperiale tra II e III secolo d.C. Rappresentazione e ricezione”. Despre rolul public al femeii romane s-a scris extensiv, constituindu-se practic o întreagă bibliotecă dedicată acestui subiect. Deși, de-a lungul timpului, de la epoca clasică până în Antichitatea târzie, au intervenit numeroase inovații în plan legislativ, religios și moral, acestea nu au modificat în mod radical concepția tradițională asupra statutului feminin: femeii îi rămâne, în continuare, rezervat în principal spațiul domestic. În acest sens, episcopul și poetul Sidonius Apollinaris o caracteriza pe aristocrata gallo-romană Philomathia, decedată în 469, drept „morigera coniux, domina clemens, utilis mater, pia filia” (Ep. 2, 8, 1). Sfera politică rămâne, în esență, apanajul bărbaților: „s-a legiuit - arăta Ioan Gură de Aur în epistola către Italica datată în 406 - ca femeia să aibă grijă de casă, iar bărbatul să se ocupe de treburile politice și de cele ale pieței” (Ep. 170). Totuși, așa cm a demonstrat Sarolta A. Takács, începând cu epoca împăraților din dinastia Severilor, implicarea mai activă a unor femei din sfera imperială în viața politică și instituțională a determinat o reconfigurare subtilă a discursului despre putere: acestea au introdus o nuanță maternă în „retorica paternității” instituită începând cu Augustus, contribuind, într-un mod aparent paradoxal, la consolidarea „construcției autorității” imperiale de factură patriarhală („The Construction of Authority in Ancient Rome and Byzantium. The Rhetoric of Empire”, Cambridge University Press, New York, 2009). În contexte în care tronul era ocupat de suverani mai puțin merituoși în exercitarea funcției imperiale sau în perioade marcate de dificultăți de guvernare aproape insurmontabile, precum criza de la mijlocul secolului al III-lea, se afirmă, fie discret, fie mai pregnant, figuri de împărătese capabile să exercite un rol politic activ sau să susțină decisiv autoritatea imperială. Despre astfel de Augustae își propun să discute istorici, epigrafiști și numismați din Italia și Spania reuniți la 11 iunie la Alma Mater Studiorum - Università di Bologna, Dipartimento di Storia Cultura Civiltà, în cadrul workshop-ului „Auguste in transizione. Il ruolo delle donne della famiglia imperiale tra II e III secolo d.C. Rappresentazione e ricezione”; o parte dintre lucrările acestuia vor fi moderate de directorului Centrului de Studii Clasice și Creștine al Facultății de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Cei care doresc sa asiste online la desfășurarea workshop-ului se pot loga pe link-ul: https://unibo.zoom.us/j/8969505779

Marți, 19 mai, ora 16, sala H1: Entuziaștii și pasionații membri ai Cercurilor Științifice Studențești de Istorie Veche și Arheologie și de Istorie Medievală, dar și alți studenți ai Facultății vă invită la o interesantă și, cu siguranță, incitantă activitate: o „lectură” și o discuție în paralel, pe secvențe cinematografice și pe texte istorice, a unor personaje, scene, acțiuni, contexte, decoruri, actori etc. din filmul Gladiatorul II. Scopul nu este de a judeca producția hollywoodiană în termenii dihotomici ai adevărului și falsului istoric, ci, fără a sacrifica plăcerea artistică, de a privi cu spirit critic, de istorici și intelectuali avizați, o ecranizare cu un puternic impact asupra publicului larg. Vă așteptăm!