Centrul de Studii Clasice și Creștine

07/09/2026

17-19 septembrie 2026: „Simpozionul Național Textus - interpretatio - interpretes. Ediții, traduceri și traducători ai textelor clasice greco-latine în România”. Corpul H, sala H1, Universitatea „Alexandru I. Cuza” din Iași.
În contextul actual, marcat de dezvoltarea accelerată a tehnologiilor digitale și a instrumentelor bazate pe inteligență artificială, traducerea autorilor antici și post-antici greco-latini își păstrează pe deplin relevanța culturală și științifică. Departe de a reprezenta simple exerciții de transpunere lingvistică, traducerile din textele clasice presupun o profundă cunoaștere filologică, istorică, filosofică și culturală, precum și capacitatea de a restitui, într-o limbă contemporană, complexitatea semantică, stilistică și ideatică a originalului. Digitalizarea și utilizarea AI pot constitui auxiliare utile în activitatea traducătorului, facilitând studierea manuscriselor, consultarea unor corpora, identificarea unor corespondențe lexicale sau compararea diferitelor variante de traducere. Ele nu pot, însă, substitui discernământul filologic și interpretarea critică necesare în raportarea la text. Ambiguitățile, particularitățile contextuale, nuanțele stilistice, tradiția textuală și încărcătura istorică și culturală a operelor greco-latine reclamă în continuare intervenția specialistului - filolog clasic, istoric, istoric al literaturii antice și post-antice grecești și latine. De aceea, realizarea unor noi traduceri de nivel academic sau destinate unui public mai larg rămâne nu numai necesară, ci și indispensabilă. Aceasta pentru că fiecare epocă își reinterpretează patrimoniul clasic prin propria limbă și sensibilitate, traducerile trebuind, astfel, permanent revizuite, actualizate și confruntate cu progresul cercetării codicologice, filologice și istorice. În acest sens, traducerea este un autentic act de cercetare, interpretare și mediere culturală, prin care patrimoniul antic continuă să fie transmis și redescoperit de cititorul contemporan.
În numeroase centre academice și universitare preocuparea pentru statutul, metodele și perspectivele editării și traducerii din limbile clasice rămâne constantă, dar lasă să se resimtă și o anumită îngrijorare. Ea confirmă necesitatea unei reflecții permanente asupra raportului dintre fidelitate și creativitate, rigoare filologică și accesibilitate, tradiție și înnoire, precum și asupra locului pe care noile tehnologii îl pot ocupa în activitatea traducătorului și a cercetătorului. În acest context se înscrie și simpozionul organizat de Centrul de Studii Clasice și Creștine al Facultății de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Manifestarea, realizată cu sprijinul financiar al Primăriei Municipiului Iași, reunește, alături de specialiști ai universității moldave (membri ai Facultăților de Istorie, Litere, Teologie și Filosofie și ai Departamentului de Științe Socio-Umane al Institutului de Cercetări Interdisciplinare), filologi clasici, editori și traducători din București, Timișoara și Sassari interesați de variate genuri literare și istoriografice afirmate din perioada Antichității clasice și până în pragul Evului Mediu. Participanții și-au propus să facă un bilanț al activităților de editare și traducere a autorilor greco-latini în cultura română, să analizeze din punct de vedere al tematicii, complexității și receptării diferitele proiecte editoriale (ediții critice sau de popularizare, antologii, crestomații etc.) realizate sub patronajul unor instituții universitare, academice sau de cultură și să identifice criterii editoriale de relevanță științifică și culturală și modalități de realizare a unor noi ediții, în acord cu provocărilor actuale ale artei traducerii, editării și comentării scrierilor antice și post-antice. Sunt invitați să audieze comunicările menționate în programul atașat colegi din mediul universitar și preuniversitar, studenți și pasionați de cultura clasică.

01/09/2026

1 septembrie: în ziua începutului de an bisericesc, calendarul ortodox inserează și celebrarea lui Dionisie Exiguul (Dionisie cel Mic, Smeritul < lat. exiguus = „mic”, „smerit”) (cca 460/70 - cca 527/45). Sursele antice scriu că era „de neam scit, dar cu totul roman” (natione Scytha, sed moribus omnino Romano). Cei mai mulți exegeți contemporani consimt că locul nașterii a fost provincia Scythia (Scythia Minor) (Dobrogea actuală și o parte din nord-estul Bulgariei). Unii, însă, vorbesc de teritoriul de la nordul Mării Negre, desemnat de anumite scrieri antice „Scythia”, de la numele populației iraniene care a colindat cândva în acest vast spațiu. S-a născut între 460-470, dar despre perioada timpurie a vieţii lui nu s-au păstrat prea multe informaţii. În provincia Scythia, trebuie să se fi iniţiat în viaţa monahală, făcând parte dintre acei vestiți „călugări sciți” care, în prima parte a secolului al VI-lea, au tulburat pacea Bisericii și liniștea domniei împăraților Iustin I și Iustinian cu formula lor cristologică „Unus de trinitate passus est” („Unul din Treime a suferit /cu trupul/”). Tot în Scythia, a beneficiat, cm singur mărturisea mai târziu, de îndrumările episcopului Petru de Tomis (- 496 -). După o călătorie la Constantinopol (poate şi în Syria), a mers în Italia, unde fusese chemat de papa Gelasius (492-496), pentru a traduce în latină scrieri ecleziastice greceşti, întrucât - scrie Cassiodor (cca 485 - cca 580) - „era dăruit cu o atât de mare pricepere a spiritului latinei și a limbii grecești”. Ajuns după decesul pontifului (noiembrie 496), şi-a dus la îndeplinire sarcina sub următorii episcopi romani, timp de peste trei decenii, perioadă în care s-a bucurat de preţuirea unor notabilităţi laice şi ecleziastice, printre care cunoscutul învățat și om politic al Italiei ostrogote Cassiodor. Acesta, care a studiat dialectica împreună cu Dionisie, îl caracteriza în termeni extrem de elogioși: „era în el, alături de o mare înţelepciune, şi nefăţărnicie (cum sapientia magna simplicitas), alături de învăţătură, şi modestie (cum doctrina humilitas), alături de bogăţia vorbirii, şi măsură (cum facundia loquendi parcitas)”. A compus colecţii de canoane conciliare traduse din greacă, a întocmit o culegere de decretale pontificale şi a tălmăcit în latină scrieri din genuri literare diverse (epistole, tratate, biografii etc.) ale lui Cyril de Alexandria, Grigorie de Nyssa, Proclus de Constantinopol ş.a. De asemenea, a stabilit principiile de calcul ale datei Paştelui, fixând anul Întrupării în 754 a.V.c. Au fost și contemporani care l-au acuzat de erezie. Data exactă a morții nu se cunoaște.
Bibliografie: Fontes historiae Daco-romanae Christianitatis, Iași, 2008, p. 514-521, 526-531.
Imagine a lui Dionisie Exiguul (domeniu public) (https://commons.wikimedia.org/wiki/File%3ADionysius_Exiguus.jpg?utm_source=chatgpt.com).

15/08/2026

15 august: Adormirea Maicii Domnului: una dintre marile sărbători ale Bisericii Ortodoxe, care comemorează trecerea Fecioarei din această lume și, prin voința Fiului Său, mutarea sa la cer. Bazată mai degrabă pe tradiție decât pe date scripturistice, ea s-a dezvoltat mai ales după cel de-al III-lea Conciliu ecumenic desfășurat la Efes în 431, care a proclamat pe Maria Născătoare de Dumnezeu (Theotokos). Și în Biserica Catolică sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului era celebrată de mult timp, însă dogma ridicării cu trupul la cer a Fecioarei Maria (Assumptio Beatae Mariae Virginis in caelum) a fost definită oficial abia în 1950 prin constituția apostolică MUNIFICENTISSIMUS DEUS („Dumnezeul preadarnic/ preabinevoitor”) promulgată de papa Pius XII: „... auctoritate Domini Nostri Iesu Christi, Beatorum Apostolorum Petri et Pauli ac Nostra pronuntiamus, declaramus et definimus divinitus revelatum dogma esse : Immaculatam Deiparam semper Virginem Mariam, expleto terrestris vitae cursu, fuisse corpore et anima ad caelestem gloriam assumptam” („... prin autoritatea Domnului nostru Isus Cristos, a Fericiților Apostoli Petru și Paul și prin propria Noastră autoritate, pronunțăm, declarăm și definim ca fiind dogmă revelată de Dumnezeu: Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioara Maria, după încheierea cursului vieții sale pământești, a fost ridicată cu trupul și cu sufletul la slava cerească”).
În imagine: mozaic din Biserica Mântuitorului de la mânăstirea Chora din Constantinopol (sec. XIV) înfățișând Adormirea Maicii Domnului.

11/08/2026

11 august 117: urcarea pe tron a lui Hadrian

11 august 117: dies imperii a lui Hadrian (Im­pe­ra­tor Caesar Traianus Ha­dri­a­nus Au­gus­tus) - unul dintre cei mai interesanți suverani romani. Posesor al unui simț politic superior predecesorului său (Traian), bun militar, excelent administrator, soț detestabil, cu slăbiciune pentru tineri (a fost mistuit de patima pentru frumosul sclav Antinous), „înzestrat cu o memorie dincolo de credibil” și cu multiple talente artistice, „din cale-afară de subtil”, neobosit călător, de-o curiozitate nestăpânită, extrem de cult și rafinat, împătimit admirator al literelor și spiritualității grecești, fapt care i-a atras porecla dezaprobatoare „Graeculus” („Grecoteiul”), superstițios până la exces, Hadrian a fost, în ultimă instanță, o personalitate contradictorie și, tocmai de aceea, admirabilă: „varius, multiplex, multiformis” („era schimbător, complicat, cu multe fețe”), scria autorul anonim al „Epitomei despre împărați” (începutul secolului al V-lea); „Idem severus laetus, comis gravis, lascivus cunctator, tenax liberalis, simulator, saevus clemens et semper in omnibus varius („Vesel şi sever, amabil şi grav, pătimaş şi stăpânit, zgârcit şi darnic, ascuns şi deschis, sălbatic şi blând, era totdeauna schimbător în toate”), menționa și „Historia Augusta” (ultimul deceniu al secolului al IV-lea). I s-a reproșat și faptul că-l mistuia patima de glorie („ardor gloriae”). Nu e vorba despre gloria militară, pe care, cu răutate, i-au imputat-o admiratorii lui Traian, ci de cea literară; o probă a remarcabilului său talent poetic sunt aceste minunate versuri create chiar în momentul morții: „animula vagula blandula / hospes comesque corporis, / quae nunc abibis in loca / pallidula rigida nudula / nec ut soles dabis iocos!” („suflețel blând și rătăcitor, / oaspe și prieten al corpului, / vei pleca acum în locuri / palide, uscate și pustii / și nu vei mai face glume ca de obicei!”) (traducere David Popescu). A domnit până la 10 iulie 138.
Surse: Sextus Aurelius Victor, Liber de Caesaribus, 14; Scriptores historiae Augustae, De vita Hadriani; Epitome de Caesaribus, XIV.
În imagine: Hadrian (sursă web).

09/08/2026

9 august: f(astus) Sóli Indig(eti) i[n colle Quir(inali) fer(iae)] / quod e(o) v̲[icit C(aius) Caesar Phars(ali)] („Zi fastă. Sărbătoare în cinstea lui Sol Indiges pe Colina Quirinal, deoarece în această zi Gaius Caesar a învins la Pharsalos.”). Acest text apare în calendarul roman (fasti) descoperit la Alife (antica Allifae, astăzi în provincia Caserta, Italia), datat între anii 17 și 40 d.Hr. (cf. EDR114972). Din el, rezultă că 9 august era o sărbătoare instituită după victoria lui Caesar de la Pharsalos (48 î.Hr.), fiind dedicată unei divinități solare numite Sol Indiges. Dar cine era acest Sol Indiges? Istoricii religiei romane au arătat că, înainte de epoca lui Caesar, Roma nu a avut un cult solar propriu-zis. Totuși, Varro, bazându-se pe analele pontifilor, amintește că regele sabin Titus Tatius (750?-740 î.Hr.), co-regentul lui Romulus (753-716 î.Hr.), ar fi ridicat pe colina Quirinal mai multe altare (arae), printre care și unul închinat lui Sol, lângă templul lui Quirinus („De lingua Latina”, V, 74). Titlul indiges (indigetis) apare în unele dintre rugăciunile arhaice romane sub forma de plural Indigetes, desemnând un grup de divinități (Dei/Di/Dii Indigetes), invocat alături de un altul, numit Novensiles sau Novensides. Problema este că autorii antici nu mai știau ce însemna exact termenul indiges, etimologia cuvântului și sensul lui rămânând până astăzi obscure. În egală măsură, scrierile care ni s-au păstrat demonstrează că nu se mai cunoștea nici ce zei făceau parte din categoria Indigetes, foarte probabil pentru că, așa cm menționa anticarul Festus (sec. II d.Hr.), nu era îngăduit ca numele lor să fie făcute publice („quorum nomina vulgari non licet”) și, deci, cu timpul, s-au pierdut. Mulți cercetători contemporani înclină să creadă că erau vechile divinități autohtone, strămoșești, ale romanilor, cm o indică și Vergiliu, care vorbește despre di patrii Indigetes („zeii strămoșești Indigeți”) („Georgice”, I, 498, trad. D. Murărașu). Se sugerează, astfel, opoziția lor față de divinitățile noi, introduse ulterior în religia romană din panteonul sabinilor („Novensides deos... in Sabinis...” - „Zeii Novensides... în țara sabinilor”, scria istoricul Lucius Calpurnius Piso Frugi în secolul al II-lea î.Hr.) (cf. Arnobius, „Adversus nationes”, III, 38) ori al altor neamuri. Sursele pomenesc un Deus Pater Indiges Numicus, a cărui identitate i-a divizat pe învățați. Astfel, unii consideră că ar fi Latinus, rege legendar al latinilor (sec. XII î.Hr.), care și-a căsătorit fiica Lavinia cu troianul Enea, debarcat pe țărmul Latium-ului, divinizat după moarte. Alții (cei mai mulți) îl echivalează cu Enea însuși, care ar fi dispărut misterios, printre fulgere și tunete, lângă râul Numicus, în timpul unei lupte împotriva lui Mezentius, regele etruscilor, mai apoi, fiul său Ascanius deificându-l (în izvoare, apare și ca Aeneas Indiges, Pater Indiges, Deus Pater Indiges). Istoricul epocii augustane Dionisie din Halicarnas scria în „Antichități romane” (I, 64, 4-5) că monumentul său funerar (heroon) purta inscripția πατρὸς θεοῦ χθονίου, ὃς ποταμοῦ Νομικίου ῥεῦμα διέπει (patròs theoû chthoníou /= lat. deo patri indigeti/, hos potamoû Nomikíou rheûma diépei) („Zeului strămoșesc al acestui ținut /Zeului părinte Indiges/, care cârmuiește curgerea râului Numicus”) și se găsea în apropiere de orașul Lavinium, întemeiat de el (astăzi Pratica di Mare, Italia). În sfârșit, unii cred că Deus Indiges este Anchise, vărul regelui Priam al Troiei, tatăl lui Enea, pe care acesta, dând dovadă de aceeași pietate filială cu care l-a purtat în spate în lunga călătorie din cetatea natală distrusă de ahei până în Sicilia, unde a murit, l-ar fi zeificat (deși, în „Eneida”, el figurează printre spectrele Infernului). Indiferent care dintre aceste personaje mitice se ascunde în spatele lui Deus Indiges (Latinus, Enea, Anchise), un fapt rămâne indiscutabil: este vorba despre un muritor, un rege căruia succesorul sau moștenitorul i-a consacrat un cult funerar. Pornind de aici, unii istorici ai religiei romane au formulat o ipoteză convingătoare: Dii Indigetes nu ar fi fost altceva decât regii zeificați ai preistoriei și istoriei arhaice a Romei, venerați ca o „comunitate divină”, nu individual, cu excepția lui Romulus - trecut printre locuitorii cerului tot în urma unei dispariții misterioase (în timpul unei furtuni sau al unei eclipse) sub numele Quirinus. Așa s-ar explica instituirea cultului lui Sol Indiges pe colina Quirinal, lângă templul lui Quirinus, unde s-ar fi aflat și ara Soli a lui Titus Tatius.
Bibliografie: Franz Altheim, „A History of Roman Religion”, London, 1938.
În imagine: Herron-ul lui Enea de la Lavinium (Pratica di Mare, Pomezia, Italia) (cf. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Pratica_di_mare_20140125_n.jpg)

05/08/2026

5 august (nonele lui august): Salus - zeița Salvării, a Bunăstării publice. Printre abstracțiunile divinizate ale religiei romane, amintite deja în legătură cu ziua de 1 august, când au fost prezentate Victoria și Spes, se numără și Salus, personificarea divină a unui concept cu o bogată încărcătură semantică. Termenul salus desemnează, deopotrivă, salvarea, siguranța, bunăstarea, sănătatea, integritatea fizică și morală, prosperitatea comunității și, într-un sens mai larg, binele public; în antichitatea târzie, a dobândit și sensul teologic de „mântuire” (salus aeterna, salus animae). În epoca imperială, zeița este atestată în inscripții sau pe legendele monetare ca Salus Publica Populi Romani („Salvarea Publică a Poporului Roman”), Salus Publica Populi Romani Quiritium („Salvarea Publică a Poporului Roman al Quiriților /poporul roman în calitate de cetățeni/”), Salus Publica, dar și Salus Augusti (Augustorum) („Salvarea împăratului (împăraților)”), Salus Augusta („Salvarea augustă (imperială, împărătească”). În ziua de 5 august, romanii celebrau un sacrificiu public în templul său de pe colina Quirinal (aedes Salutis) - probabil o vacă, așa cm atestă formulele ritualice de pe epigrafe - „Saluti bovem feminam/ vaccam” („zeiței Salus (i se sacrifică) o bovină femelă/ o vacă”). De la acest sanctuar, întreaga zonă era cunoscută drept collis Salutaris, corespunzând, în linii mari, amplasamentului actualului Palazzo del Quirinale. Potrivit lui Titus Livius („Ab urbe condita”, IX, 43, 25), templul a fost făgăduit de Gaius Iunius Bubulcus Brutus în anul celui de-al treilea consulat al său, 311 î.Hr., în timpul celui de-al doilea război cu samniții (326-304 î.Hr.). Tot el, menționează același istoric (X, 1, 9), l-a dedicat în 302 î.Hr. (cu siguranță, la 5 august), pe când exercita magistratura de dictator, cu prilejul triumfului său asupra poporului italic al equilor. Plinius cel Bătrân, în „Naturalis historia” (###V, 19), relatează că edificiul fusese pictat „în anul 450 al Romei” ( = 304 î.Hr.) de Gaius Fabius Pictor, unul dintre cei mai vechi pictori romani al cărui nume ne-a fost transmis de izvoare. Unii specialiști au sugerat că scenele ce înfățișează confruntări militare atribuite, după armament, perioadei celui de-al doilea război romano-samnitic descoperite în așa-numitul „Mormânt al Fabii-lor” sau „al Fannii-lor” din necropolele de pe colina Esquilin (cca 300-280 î.Hr.), păstrate în prezent în Musei Capitolini, ar putea fi inspirate din programul decorativ pictural al templului lui Salus realizat de Fabius Pictor. De-a lungul veacurilor, datorită trăsnetelor sau incendiilor, templul a suferit distrugeri, însă a fost de fiecare dată restaurat, existența sa fiind atestată până în secolul al IV-lea d.Hr., în cel de-al șaselea district al Romei (Regio VI Alta Semita), sub denumirea templum Salutis et Serapis (cf. „Curiosum urbis Romae”), semn al asocierii târzii a cultului divinității romane cu cel al zeului egiptean Serapis. Din păcate, monumentul nu s-a păstrat, iar amplasamentul său exact rămâne necunoscut.
Bibliografie: Samuel Ball Platner (as completed and revised by Thomas Ashby), „A Topographical Dictionary of Ancient Rome”, London, Oxford University Press, 1929, p. 462 (Aedes Salutis).
În imagine: fragment dintr-o statuie târzie (prima jumătate a secolului III d.Hr.) a lui Salus (Getty Museum) (https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Salus,_front_-_Getty_Museum_(71.AA.338).jpg).

01/08/2026

1 august: În așa-numita „Constituție religioasă” din cartea a II-a a tratatului De legibus („Despre legi”), Cicero scria că, în afară de cei considerați dintotdeauna locuitori ai cerului (caelestes) (să ne gândim la Iupiter, Iuno, Minerva, Marte, Diana ș.a.) și de acei dintre muritori care, datorită meritelor lor deosebite pentru umanitate, au fost trecuți în rândul divinităților (Hercules - eroul civilizator prin excelență, Liber - cel care oferise oamenilor vița-de-vie, Aesculapius - considerat inventatorul medicinei, Quirinus - Romulus divinizat, întemeietorul Romei ș.a.), trebuie cinstiți ca zei (divos... coluntos) și, prin urmare, trebuie să li se ridice temple (delubra) acele calități care asigură omului drumul spre cer - Inteligența (Mens), Virtutea (Curajul) (Virtus), Pietatea filială (Pietas), Buna-Credință (Fides) (Leg., II, 8, 19); lor le adaugă Concordia (Buna înțelegere, Armonia între ordinile sociale), Salus (Salvarea, Binele public, Mântuirea), Honor (Honos) (Cinstea, Onoarea), Ops (Abundența, Bogăția) ș.a. (Leg., II, 11, 28). Romanii aveau această capacitate „teologică” aparte de a dilata universul divin, personificând virtuți civice și morale care, prin însăși complexitatea și importanța lor, dobândiseră un statut propriu, devenind zeități de sine stătătoare; savanții contemporani le numesc divinități „abstracte” sau „conceptuale”. La 1 august, romanii celebrau dedicarea unor locuri sacre pentru două asemenea abstracțiuni, concepte divinizate - Victoria, căreia i se ridicase pe colina Palatin un templu în 294 î.Hr. și altul în 193 î.Hr. (acesta din urmă pentru Victoria Virgo - Victoria Fecioară), și Spes (Speranța), al cărei edificiu (aedes) se găsea în Forum Holitorium (piața de legume), fiind promis în timpul primului război punic (264-241 î.Hr.) de către Aulus Atilius Calatinus, consul în anii 258 și 254 î.Hr. și dictator în 249 î.Hr.
Bibliografie: Samuel Ball Platner (as completed and revised by Thomas Ashby), „A Topographical Dictionary of Ancient Rome”, London, 1929, p. 493 (Aedes Spei), 570 (Templum Victoriae) (https://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Gazetteer/Places/Europe/Italy/Lazio/Roma/Rome/_Texts/PLATOP*/home.html).
În imagini: resturile templului Victoriei de pe Palatin (apud https://www.hmdb.org/m.asp?m=229883); resturile templului lui Spes (https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Tempio_della_Speranza_1.JPG) (domeniu public).

05/07/2026

5 iulie: Poplifugia. Vechii romani aveau un număr considerabil de sărbători cu denumiri aparent „enigmatice”, a căror semnificație nu mai era pe deplin înțeleasă nici măcar de erudiții antici și care continuă, până astăzi, să ridice dificultăți de interpretare. Dintre acestea, două evocă ideea de „fugă”: a regelui, Regifugium (25 februarie), respectiv a poporului, Poplifugia (5 iulie) (< poplus, formă arhaică pentru populus). De ce ar „fugi” poporul și cm ar putea un asemenea gest să capete suficientă semnificație, încât să fie comemorat periodic printr-un ritual public? Marele erudit roman de la sfârșitul Republicii Marcus Terentius Varro explica această sărbătoare printr-un episod petrecut după retragerea galilor din Roma, ocupată în 390 î.Hr. (sau, după unii istorici contemporani, mai probabil în 387 î.Hr.) în urma victoriei lor de la râul Allia - poporul ar fi fugit (fugerit populus) de panica (tumultus) iscată de un posibil atac al unor cetăți din Liga Latină, precum Ficulea și Fidenae, care ar fi profitat de slăbirea Romei („De lingua Latina”, V, 18). O tradiție similară este consemnată și de Plutarch, în „Viața lui Romulus” (29, 4-5). Tot despre o fugă a poporului vorbea în secolul al II-lea î.Hr. și istoricul Lucius Cornelius Piso Frugi, care numea sărbătoarea Populifugia: romanii ar fi luat-o la sănătoasa în timpul unei lupte cu etruscii (populus in Tuscis a fugam) desfășurată la Nonele lui iulie, spălându-și obrazul a doua zi printr-o biruință (victoria) în cinstea căreia au săvârșit un ritual de jubilare numit vitulatio („sărbătoarea bucuriei”) închinat zeiței Vitula (< vita = „viață”), pe care, cm se vede, Piso o considera sinonimă cu Victoria (cf. Macrobius, „Saturnalia”, III, 2, 14-15). Istoricii greci Dionisie din Halicarnas, în scrierea „Antichități romane” (II, 56, 5), și Plutarh, în „Viața lui Romulus” (29, 2-4), oferă o altă tradiție: „fuga” ar comemora panica ce cuprinsese poporul după ce Romulus, care-l convocase într-o adunare, dispăruse pe neașteptate la așa-numita „Mlaștină a caprei”. În relatarea lui Plutarh, evenimentul este plasat la Nonele lui iulie și este însoțit de un detaliu ritualic semnificativ: participanții imitau fuga dezordonată și confuzia mulțimii, care striga nume obișnuite precum Marcus, Lucius sau Gaius - ecou al chemărilor disperate de ajutor. Aici, însă, se ivește dificultatea în care este pus istoricul contemporan: tradiția romană, păstrătoare respectuoasă cu memoriei întemeietorului Vrbei, plasează dispariția miraculoasă, în timpul unei furtuni, a lui Romulus și trecerea lui în rândul nemuritorilor sub numele de Quirinus în februarie; tocmai de aceea pe 17 ale acestei luni romanii sărbătoreau Quirinalia. Or, din versiunea lui Plutarh, rezultă că Romulus a suferit o a doua moarte și a beneficiat de o a doua apoteoză - la Nonele lui iulie! Și Cicero scria că, tot la Nonele din iulie, în timpul unei eclipse, „natura a pus capăt vieții terestre a lui Romulus, care s-a ridicat, datorită virtuții sale, la cer” („De re publica”, I, 16, 25). Problema se complică și pentru că, în iulie, Nonele (cele nouă zile corespunzătoare primului pătrar al Lunii de dinainte de ide = 15 ale lunii calendaristice, când se manifesta Luna plină) cad, în mod normal, în ziua de 7, nu de 5! Nu este necesar să reluăm aici explicațiile savante, adesea excesiv de elaborate, propuse de cercetarea modernă. Este suficient să observăm că întreaga tradiție referitoare la „fuga poporului”, la dispariția lui Romulus și la „dublarea” Nonelor lui iulie (în zilele de 5 și 7) poate fi interpretată din două perspective complementare. Prima o pune în legătură cu un autentic „spirit astronomic” al romanilor, reflectat în preocuparea constantă de a ajusta calendarul, astfel încât lunația convențională (luna calendaristică) să rămână în acord cu ciclul lunar efectiv, de aproximativ 29,5 zile, când se manifesta Luna plină. Scopul acestor corecții era ca sărbătorile stabilite în funcție de fazele Lunii să coincidă cât mai fidel cu realitatea astronomică. În același registru se înscrie și Regifugium-ul din 25 februarie: „fuga regelui”, adică „ascunderea”, sustragerea, absența din spațiul public a preotului numit rex sacrorum sau rex sacrificulus („regele sacrului” sau „regele sacrificiilor”), care ar fi trebuit să convoace poporul în adunare, pentru a-i vesti apariția primei seceri a Lunii, presupunea, prin însăși dispariția sacerdotului, „gonirea”, eliminarea simbolică din calendar a câtorva zile, care nu mai erau contabilizate, pentru ca, astfel, anul lunar de douăsprezece luni să poată fi armonizat cu anul solar de 365 de zile. Cea de-a doua perspectivă evidențiază dimensiunea agrară, rustică, a civilizației romane și conexiunea ei, încă dificil de descifrat în totalitate, cu gândirea politică: dubla „moarte” a lui Romulus, în iulie și februarie, reproduce, în cheie simbolică, dublul ciclu al destinului grâului: prima „moarte” a acestuia are loc la începutul verii, în lunile iunie-iulie, odată cu secerișul, care trebuia încheiat înainte de Poplifugia; cea de-a doua survine în februarie, în timpul treieratului, când boabele erau desprinse de spice, paie și pleavă, devenind astfel hrană pentru oameni.
Imagine generată cu ajutorul AI, care poate conține inexactități.

15/06/2026

15 iunie: dies natalis întru nemurire a lui Mihai Eminescu, pentru care Antichitatea a fost o permanentă sursă de inspiratie, creația sa valorificând teme, mituri, modele culturale provenite din lumea greco-romană, dacică, orientală.