31/03/2026
În fiecare an, pe 31 martie, cultura română își întoarce privirea către una dintre cele mai puternice și tulburătoare conștiințe poetice ale secolului XX: Nichita Stănescu. Născut în 1933, la Ploiești, Nichita nu a fost doar un autor de poezie, ci un fenomen cultural în sine, un creator care a redefinit limbajul poetic și a împins literatura română într-o zonă de profunzime și originalitate rar întâlnite.
El a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
Sfârșitul vieții lui Nichita Stănescu a fost marcat de probleme de sănătate grave, cauzate în principal de dependența de alcool. În ciuda încercărilor de recuperare și a tratamentelor costisitoare, starea sa s-a deteriorat treptat.
Pe 13 decembrie 1983, la doar 50 de ani, poetul se stinge la București. Ultimele sale cuvinte, devenite legendare, au fost: „Respir, doctore, respir”.
Astăzi, la decenii de la dispariția sa, Nichita Stănescu rămâne o figură centrală a literaturii române. Este adesea plasat alături de Mihai Eminescu și Tudor Arghezi într-o veritabilă „trinitate” a poeziei românești, fiecare redefinind, în epoca sa, sensul cuvântului poetic.
„Atâta să nu uitaţi:
că el a fost un om viu,
viu,
pipăibil cu mâna.
Atâta să nu uitaţi
că el a băut cu gura lui, -
că avea piele
îmbrăcată în ştofă.
Atât să nu uitaţi, -
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină
Atât să uitaţi! Numai atât, -
că El a trăit,
înaintea noastră...
Numai atât,
în genunchi vă rog, să uitaţi!”