13/09/2026
Copilul care am fost eu🌱
Mă gândesc uneori la copilul care am fost eu și, privind din perspectiva lucrului cu copiii, mă gândesc cât de diferiți sunt copiii noștri...fiecare cu temperamentul lui, fiecare cu caracterul lui, cu personalitatea lui.
Uitându-mă la copiii cu care lucrez, parcă mă revăd și pe mine.
Eu am fost acea copilă care a fost nevoită, de la o vârstă mică, să aibă grijă de frații ei...acel copil parentificat, acel copil responsabil și matur de la o vârstă extraordinar de mică.
Privind în urmă, mă aud de foarte multe ori zicându-i lui Dragoș: „De ce m ai ales pe mine? Că nu cred că voi reuși?”
Astăzi știu de ce m-a ales.
Mai aud mame care spun: „Da, Mery, dar noi am avut nevoie de atâta educație emoțională când eram mici? Aveam noi nevoie părinții noștri să ne întrebe mereu: Dar ce simți? De ce simți? Hai să vedem, hai să vorbim. Dar e în regulă să simți și așa mai departe?”
Părerea mea este că da, am avut nevoile astea, doar că am fost acei copii, mulți dintre noi, obedienți care nu ieșeam din cuvintele părinților noștri de teamă... ne-am fi dorit să facem și noi lucrurile altfel, dar de teamă nu le făceam.
Nevoile emoționale de multe ori nu erau împlinite.
Cred că ce ne-a salvat pe noi, în perioada asta mai din urmă, a fost faptul că noi puteam să ieșim afară cu copiii de seama noastră din bloc, cu cei din împrejurimi, ne conectam și ne jucam cu ei.
De asta nu aveam nevoie să stăm mereu numai de mână cu părintele, cm simt azi unii părinți că vor copiii atenție non-stop.
Noi aveam cu ce să înlocuim toată treaba asta, care astăzi, din păcate, lipsește.
Dar da, eu nu cred că există pe lume un om care, atunci când era mic, să nu fi simțit nevoia din partea părintelui să audă măcar:
„Văd cât de supărat ești. Hai să vorbim despre ceea ce te-a supărat și înțeleg lucrurile astea. Hai să vedem ce putem să facem să calmăm puțin tristețea.”
Cred că am avut cu toții.
Poate la unii s-au împlinit lucrurile astea, dar, din experiența lucrului cu părinții, la majoritatea nu s-au împlinit.
Normal că ne este greu să ducem către copiii noștri treaba asta cu educația emoțională.
Ne e greu să stăm cu emoțiile lor.
Nu știm ce să facem, ne pierdem de multe ori, ne blocăm chiar și e de înțeles.
Astăzi știm de unde vin toate lucrurile astea.
De fiecare dată când vine o mamă în program și începe, draga de ea, să îmi spună multe și apoi să se învinovățească extraordinar de tare, cuvintele mele duc înspre a înțelege cât de mult contează să fie blânde cu ele, să nu fie atât de aspre și să înțeleagă că atât au știut să facă, până în momentul ăsta.
De acum încolo pot schimba lucrurile.
Când ai fost copil crezi că ai avut nevoie de educație emoțională?
Cum simți tu treaba asta?
Mie chiar îmi place să aflu de la părinții cu care lucrez aceste aspecte.
E ca un grafic pe care mi-l fac în interiorul meu, ca să știu unde mai e de lucrat și ce putem face noi mai bine de azi înainte.
Așa că eu vă văd și vă înțeleg.
Știu ce înseamnă să nu putem fi disponibili emoțional pentru copiii noștri de fiecare dată.
Știu ce înseamnă să greșim.
Și știu ce înseamnă, poate, uneori, să nu fim prezenți cu tot ceea ce suntem noi...dar mai știu foarte bine că împreună putem învăța să reparăm.🤗💛
