14/09/2026
Cred că, ascultând suficient de multe povești despre ceea ce se întâmplă în spatele ușilor unei grupe, ajungi inevitabil să te întrebi cât de mult contează, de fapt, omul cu care împarți acea grupă.
Și poate că tocmai pentru că eu am avut, de-a lungul anilor, norocul unor colaborări în care am putut construi, nu doar împărți un spațiu și un program, uneori rămân sincer surprinsă de până unde pot ajunge anumite persoane atunci când lucrează împreună.
Apoi îmi aduc aminte că. a lucra în aceeași grupă nu înseamnă neapărat că știi să lucrezi în echipă.
Pentru că o echipă nu se formează prin simplul fapt că două sau mai multe persoane apar pe aceeași condică, intră pe aceeași ușă dimineața și au responsabilități comune.
Echipa se construiește psihologic, relațional și profesional. Iar într-o grădiniță cu program prelungit, unde timpul petrecut împreună este atât de mare, iar deciziile sunt atât de interdependente, calitatea acestei relații dintre colege ajunge să influențeze inevitabil climatul grupei, starea adulților și, în cele din urmă, experiența copilului.
Am învățat, în timp, că una dintre cele mai importante condiții pentru o colaborare sănătoasă este buna cunoaștere de sine.
Să știi cine ești, ce te activează, ce nu tolerezi, unde ai nevoie de control, cm reacționezi când ești obosită, când te simți criticată, când lucrurile nu se întâmplă așa cm ai fi făcut tu. Un adult care nu își cunoaște propriile vulnerabilități ajunge foarte ușor să le transforme în conflicte profesionale. Uneori nu ne deranjează atât ceea ce face celălalt, cât ceea ce trezește în noi acel comportament.
De aceea, maturitatea profesională nu înseamnă să nu te enervezi, să nu fii obosită, să nu ai opinii diferite sau să nu existe lucruri care te deranjează. Înseamnă să poți observa toate acestea înainte de a le transforma în reacții care rănesc, umilesc, sabotează sau destabilizează relația.
Și mai înseamnă ceva ce mi se pare fundamental: să poți face diferența dintre persoană și comportamentul ei.
O colegă poate avea o perspectivă diferită fără să fie incompetentă. Poate face o greșeală fără să fie un om de rea-credință. Poate avea un alt stil de lucru fără ca acest lucru să reprezinte automat o amenințare pentru tine.
Într-o echipă sănătoasă există loc pentru diferențe, tocmai pentru că scopul nu este ca toți oamenii să devină identici, ci ca diferențele lor să poată fi puse în slujba aceluiași obiectiv.
Aici intervine empatia, despre care vorbim atât de mult în educația copiilor, dar pe care uneori uităm să o practicăm între adulți.
Empatia profesională nu înseamnă să fii de acord cu orice. Nu înseamnă să tolerezi lipsa de respect, lipsa de implicare sau comportamentele care afectează echipa. Înseamnă să poți încerca să înțelegi înainte de a judeca. Să te întrebi: "Ce se întâmplă cu omul acesta?", "Ce nu știu eu?", "Ce presiune poate exista în spatele acestei reacții?", "Ce parte din poveste nu o văd?"
Dar empatia are nevoie și de limite. Pentru că o echipă sănătoasă nu este un loc în care unul dintre oameni este permanent înțelegător, iar ceilalți își permit orice. Empatia fără limite poate deveni autosacrificiu, iar limitele fără empatie pot deveni rigiditate. Maturitatea stă tocmai în capacitatea de a le ține împreună.
Și aici intervine ideea de leadership.
Leadershipul într-o grupă nu începe atunci când cineva primește o funcție. Începe în felul în care un adult își asumă responsabilitatea pentru ceea ce aduce în relație.
În felul în care vorbește despre colega lui când aceasta nu este de față.
În felul în care gestionează o neînțelegere.
În disponibilitatea de a spune „am greșit”, fără să simtă că pierde autoritate.
În capacitatea de a cere ajutor fără rușine și de a oferi sprijin fără să transforme ajutorul într-o datorie pe care celălalt trebuie să o plătească ulterior.
Pentru mine, leadershipul adevărat nu este despre cine decide mai mult, cine are ultimul cuvânt sau cine poate demonstra că știe mai multe. Este despre capacitatea de a crea un context în care oamenii pot lucra bine împreună.
Iar într-o grupă de grădiniță nu poate exista mentalitatea „Eu îmi fac partea mea și tu descurcă-te cu a ta”.
Nu este o linie de producție în care fiecare își termină segmentul și pleacă. Copiii nu funcționează în fragmente. Ei au nevoie de coerență, predictibilitate și siguranță.
Dacă un adult transmite ceva, iar celălalt contrazice constant, dacă regulile diferă radical în funcție de cine este prezent, dacă tensiunea dintre colege devine vizibilă în spațiul grupei, copilul nu poate fi complet separat de această atmosferă.
Echipa devine, fără să își dea seama, parte din mediul emoțional în care copilul se dezvoltă.
De aceea, într-o astfel de ecuație, nu ar trebui să existe „grupa mea”, „copiii mei”, „activitățile mele”, „părinții mei” și „treaba ta”. Există o responsabilitate comună. Sigur că fiecare are atribuții, stil personal, idei, experiențe și momente în care conduce o anumită parte a procesului. Dar acestea trebuie să se întâlnească într-o viziune comună, nu să creeze teritorii personale.
Și poate una dintre cele mai grele lecții este să înțelegem că nu trebuie să câștigăm fiecare diferență de opinie,
Uneori, într-o echipă, ai nevoie să ai dreptate. Alteori ai nevoie să păstrezi relația. Alteori ai nevoie să protejezi copilul. Iar un adult matur știe să distingă între aceste situații. Nu orice diferență trebuie transformată într-o luptă pentru autoritate. Nu orice observație este un atac. Nu orice compromis reprezintă o pierdere.
În același timp, colaborarea nu trebuie confundată cu evitarea conflictului.
O echipă bună nu este o echipă în care nu există tensiuni. Este o echipă în care tensiunile pot fi discutate fără ca oamenii să se distrugă între ei. Se poate spune „Nu sunt de acord”, „M-a deranjat”, „Am nevoie să procedăm altfel”, fără ironie, fără pasiv-agresivitate, fără alianțe, fără discuții purtate pe la colțuri și fără transformarea unei neînțelegeri într-un verdict despre caracterul celuilalt.
Pentru că atunci când nu avem curajul unei conversații directe, începem să construim povești în absența celuilalt. Iar psihologic, aceasta este una dintre cele mai periculoase dinamici într-o echipă: presupunerile încep să înlocuiască realitatea.
Poate că, după atâția ani, cel mai mare „noroc” al meu nu a fost doar că am întâlnit colege cu care am putut lucra. A fost că am avut parte de oameni cu care am putut construi. Și am ajuns să înțeleg cât de mult valorează acest lucru abia ascultând poveștile altora.
Pentru că o colaborare bună nu se simte doar atunci când toate lucrurile merg bine. Se vede mai ales în zilele grele. Atunci când ești obosită. Când ai greșit. Când ai prea multe de făcut. Când apare un părinte nemulțumit. Când un copil are o nevoie dificilă. Când ceva nu a ieșit cm v-ați propus. Atunci vezi dacă lângă tine ai un coleg care caută vinovatul sau unul care caută soluția.
Și poate că acesta este, în fond, unul dintre cele mai importante criterii după care ar trebui să privim o echipă din educație: nu cât de bine se înțeleg oamenii atunci când totul este ușor, ci cât de bine reușesc să rămână oameni unii cu ceilalți atunci când lucrurile devin dificile.
Pentru că nu lucrăm unii lângă ceilalți doar ca să ne fie nouă mai ușor. Lucrăm împreună pentru că, în mijlocul acestei ecuații, există un copil care merită ca adulții din jurul lui să lase orgoliile personale puțin mai jos și responsabilitatea profesională puțin mai sus.
Bârfa, răutatea și agresivitatea nu sunt detalii neînsemnate într-o echipă. Atunci când avem o problemă cu un coleg și alegem să vorbim despre el, în loc să vorbim cu el, construim neîncredere, alianțe și interpretări care fragmentează echipa. Iar ironia, vulgaritatea sau agresivitatea nu devin acceptabile doar pentru că sunt prezentate drept „sinceritate” sau „felul meu de a fi”.
Putem fi direcți fără să fim cruzi, fermi fără să umilim și nemulțumiți fără să rănim. O echipă matură nu este una în care nu apar conflicte, ci una în care oamenii pot traversa diferențele fără să se distrugă reciproc și știu să repare atunci când greșesc.
Mai ales în educație, toate acestea au o greutate suplimentară, pentru că suntem modele relaționale pentru copii. Ei nu învață respectul doar din ceea ce le spunem, ci din felul în care ne văd comportându-ne cu ceilalți adulți. Dacă vorbim despre empatie, dar bârfim, despre gestionarea furiei, dar devenim agresivi, despre respect, dar ne umilim colegii, copilul primește un mesaj mult mai puternic prin ceea ce observă decât prin ceea ce îi explicăm.
De aceea, adevăratul leadership nu se măsoară doar în ceea ce reușești să faci tu, ci și în ceea ce se întâmplă cu oamenii care lucrează alături de tine: dacă îi faci să se simtă mai mici, mai temători și mai nesiguri sau dacă îi ajuți să devină mai încrezători, mai responsabili și mai buni.
Iar dacă ar fi să aleg un singur semn al unei echipe mature, probabil că acesta ar fi: nu mai există nevoia ca fiecare să demonstreze că este cel mai bun. Există dorința ca împreună să fie mai bine.
