28/01/2026
Ce frumos a scris Ana! Valabil pt toti părinții! 😘❤️😍
The kids are alright
Zilele trecute a fost ultima oară când băiețelul cel mare a mai stat pe scaunul ăla mai înalt la masă. A fost ultima oară când a mai dormit cu noi. Probabil că o să mai doarmă, dar nu… nu o să mai fie la fel.
Cel mic, în schimb, a început din ce în ce mai des să ceară să doarmă cu tatăl lui, el care nu se dezlipea de mine la somn. Și mi-am dat seama că sunt multe „ultime dăți” în perioada asta, fără să fie marcate oficial, fără să știm că sunt ultimele.
Și pentru mine urmează o „prima oară”- prima dată când o să fiu mai multe zile, destul de multe, fără ei. Și mă obișnuiesc cu ideea, ușor, ușor.
Dimineața îl duc pe cel mare spre școală și îmi zice: „Mamă, nu mă mai duce până în față, sunt prea mare.”
Și, în același timp, după câțiva pași, se întoarce pentru că a uitat să-mi dea o îmbrățișare și un pupic și mă strânge tare în brațe.
Și îl văd exact în pendularea asta: între băiețelul mic care vrea să fie lipit de mine și băiatul mare, independent.
În vara asta o să plece și el pentru prima oară într-o tabără în Danemarca, cu colegii. A mai fost în tabere în țară încă de la 5 ani, dar acum e diferit. Simt eu că e diferit.
Și eu, care mi-am făcut mereu cele mai multe griji pentru el, pentru că e un copil mai sensibil, mai observator, care are nevoie de timp să se acomodeze, care a avut mereu nevoie de mai mult sprijin, cu dificultăți și cu alăptarea, și cu somnul, și cu grădinița… să-l văd acum atât de curajos, capabil și independent mi se pare, sincer, incredibil.
Doamne, câte vinovății nu am avut pe subiectul ăsta. De câte ori mi-am mușcat buzele că nu am făcut bine, de câte ori am adormit cu gândul că i-am stricat, că nu le-am fost nicio mamă perfectă, că nu am avut nicio relație de cuplu perfectă. De câte ori, când cel mare nu voia să interacționeze cu alți copii într-un loc nou, mă gândeam că nu am știut cm să îl „socializez bine”. Câte griji mi-am făcut că i-am alăptat prea mult, că am dormit cu ei prea mult, ba că nu am mai avut resurse să îi alăptez. Ba că pe cel mare l-am dat prea târziu la grădi și pe cel mic prea devreme. Ba că i-am scos din colectivul lor ca să mergem 6 luni în Portugalia.
De câte ori nu mi-am zis că sunt o mamă de 2 bani, că am țipat la ei, că i-am grăbit, că n-am mai avut răbdare, că n-am mai putut. Însă, în același timp, uitam și de câte ori nu mi-am cerut scuze, câte conversații reparatoare am avut cu ei apoi. De câte ori nu i-am auzit și despre temerile lor și despre îngrijorările lor și nu am stat să vorbim ore în șir despre asta.
Da, TOȚI copiii cresc cu părinți imperfecți. Da, o să îi „stricăm” orice am face. Dar poate rolul nostru nu e să creăm copii perfecți, fără cusur, ci să îi ajutăm, așa cm putem și cm știm, să învețe despre emoții reale, despre reparație, despre relații imperfecte, dar sigure. Despre un atașament care rămâne, no matter what, și despre o iubire care nu pleacă nicăieri, chiar și atunci când e greu.
Și să le mai lăsăm și un pic de treabă de făcut când or fi mari. 🙂
Suntem prima generație care merge la terapie, la dezvoltare personală, la cursuri, citește cărți, face introspecție, care se îndoiește constant de ea tocmai ca să nu-și rănească copiii.
Poate că o să fie și prima generație de copii care o să aibă mai multă încredere în ei când, la rândul lor, vor fi părinți.
Scriu toate astea ca o mamă căreia i-a fost greu să fie mamă. Care a încercat să facă totul bine și adesea nu i-a ieșit. Şi mai ales scriu pentru că știu că atunci când e greu, când e haos în familie, în cuplu, cu copiii, ni se pare că așa o să fie mereu. Că nu se mai termină.
Dar nu e așa.
Eu acum sunt într-un „mai ușor”. Nu știu cât o să dureze, pentru că din parenting am învățat că după fiecare hop mai vine altul, dar simt ușorul ăsta din ce în ce mai mult și mă bucur de el.
Copiii sunt bine. Relația dintre ei e bine, ei cu noi sunt bine și, separat, fiecare e bine.
Și poate, îndrăznesc să cred, poate copiii părinților care își fac griji, care se întreabă dacă fac bine, care merg la terapie și încearcă să fie mai conștienți, care își cer scuze și repară, acești copii ajung să fie bine. Nu pentru că au avut părinți perfecți, ci pentru că au avut părinți prezenți. Și poate despre asta e totul.
Fotografia e mai veche si e facuta de Bumbas
