01/03/2022
de-a războiul. E o postare complicat de citit, de aceea scriu asta la început.
Câteva persoane mi-au scris zilele acestea să povestesc despre cm să abordăm jocul copiilor de-a războiul. Dacă să îl permitem, să îl oprim, să îl dirijăm către cm vrem noi să fie. Regula numărul unu în jocul terapeutic, așa cm îl povestesc eu părinților și specialiștilor care lucrează cu copiii este că jocul nu trebuie manipulat.
Așa cm terapia este una din cele mai profunde modalități pentru un adult să pătrundă în sufletul său, să privească în el, să rearanjeze, așa încât să nu mai doară ce e acolo și să se bucure tot mai mult de sine, fix la fel este jocul pentru copii. Cea mai înaltă formă de explorare a sinelui, cu tot ce are el acolo. Și nu mai e niciun secret că în sufletul unui copil, oricât de mic ar fi el, nu e doar dulceață, zâmbet și pozitivism, așa cm avem tendința de a zugrăvi copilăria, asemena scriitorilor care aveau nevoie de un loc idilic în care totul era bine. În sufletul copilului există și angoasă, furie, gelozie, agresivitate, spaimă. Iar noi, părinții avem tendința să le reprimăm, pentru că, așa ne-au învățat pe noi scriitorii nostalgici la școală, dar mai ales societatea micro și macro, că în sufletul unui copil e doar lumină.
Nu e. E și întuneric.
Iar în timpul acestor zile de război din Ucraina apare acest întuneric plin de bombe, oameni răi care vor să facă rău copiilor și celor mari, oameni buni și drepți. Iar copiii vor să deslușească acest întuneric, fiindcă atârnă prea greu. Așa că mulți dintre ei se joacă - cm altfel să înțelegi ce se întâmplă în sufletul tău de copil, dacă nu prin joc? Jocul este a patra formă de comunicare non verbală și profundă în ființa umană de orice vârstă, iar la copil e prima. Chiar dacă vorbește, e o comunicare primar emoțională.
Așa că, pentru a înțelege și a vă ghida în jocul de-a războiul, o să fac două lucruri. UNU - O să vă rog să le permiteți jocul și să participați la el, imediat vă explic cum. Și DOI - o să împrumut vocea de copil în continuarea postării, fiindcă știu că vă veți recunoaște mai mult copilul așa, și pe cel din voi, și pe cel al vostru.
Sunt două scenarii complicate și unul simplu pe care eu, copilul, le pot avea în jocul meu de-a războiul. În toate îmi e teribil de frică, doar că nu știu exact cm să trăiesc această emoție. Nu știu cm să dau sens că există un om așa de rău ca Putin și nu știu ce o să pățesc dacă o să fiu bombardat, sau dacă tata sau mama vor fi bombardați și eu rămân singur/ă pe lume. Sau mor și eu.
1. Încep să mă joc cu tata (prefer pe tata, că el nu se stresează de emoții mai agresive) sau cu mama, dacă promite că nu îmi zice că așa ceva nu e frumos de trăit, că oamenii trebuie să aibă un suflet bun și să nu se rănească. E doar un joc în care realmente vreau să înțeleg și vreau să îmi simt și eu frica, dar și agresivitatea mea proprie, care îmi dă energie. În el, ne împușcăm și dăm cu bombe. Unii sunt buni, rușii sunt răi - așa împart eu lumea la vârsta mea (îmi explică părinții mai târziu că doar Putin și cretinii lui orbi sunt răi, restul buni). Scenariul UNU e ăla în care eu sunt bun, cu armată de oameni buni. Iar tata sau mama sau figurinele cu care mă joc sunt răi. Iar dacă eu arunc o bombă, aș vrea ca ăla rău să moară. Și să mă implore, în mod teatral, să mă opresc. Fiindcă am nevoie să simt că eu, cel bun, am putere și că binele triumfă. Nu vă stresați că arunc bombe, eu aud asta în jurul meu și am nevoie să înâeleg. Jur că nu o să arunc în real life. E joc fantezie, totul se întâmplă în mine la nivel emoțional, în sistemul meu limbic, nu în cortex. Cortexul pre-frontal știe că nu voi face rău. Dar acum, îm joacă am nevoie să pricep ce simt. Frică. Dar și furie. Dar și putere la sfârșit de joc
(Ca Otilia psiholog aș vrea să vă spun că prin acest joc și prin următorul, copilul iese din starea de freeze și intră în fight. E nevoie de asta, ca să se simtă puternic copilul).
Scenariul 2 - Eu am un loc în care îi adun pe cei în pericol și îi adăpostesc acolo - acesta e jocul preferat de părinții mei. Îmi place mult acest joc, fiindcă îmi accesez partea mea empatică și am nevoie să o simt. Insă protecția și grija sunt doar două aspecte ale războiului, de aceea merg bărbații la război, că se descurcă mai bine cu el.
Scenariul 3 de joc e greu rău pentru mama și tata, de aceea trebuie să îl explic bine. Eu sunt Putin în jocul meu și o să arunc bombe. O să nimicesc. Vă rog, nu mă judecați, însă e o parte din Putin, așa cm o aud eu în jurul meu, pe care o am și eu. Sau la care visez. Vedeți voi, părinții mei, în general sunt un copl foarte docil, cuminte și înțelegător. Sau sunt un copil impulsiv și certat pentru că sunt rău. Dacă sunt cuminte, vreau să mă duc la polul opus, la Putin, fiindcă vreau să fiu și eu un pic rău. Și acum nu aleg maștera, Căpitanul Hook sau căpcăunul ca personaj negativ din jocurile mele. Ci pe Putin. Nu vă speriați de mine, sunt în continuare bun, dar am nevoie să simt acest personaj, ca să absorb un pic de putere și să las și eu bunătatea mea excesivă la o parte și să văd cm e să fiu altfel. Promit că, dacă mă lăsați și îmi permiteți această parte, până la sfrârșitul jocului (poate dura și o săptămână acest joc), mă fac un Putin bun. Fiindcă așa sunt eu. Promit că dacă îmi permiteți această oscilare interioară de la rău la bun, o să găsesc un echilibru în viața mea reală. Dacă însă, sunt un copil neînțeles și agresiv, tot am nevoie să joc rolul lui Putin, fiindcă măcar așa uite, vă mai arăt o dată că sunt rău. Poate, până la urmă, schimbați un pic optica asupra mea și mă acceptați și vedeți că, sub armura de copil dificil, sunt, de fapt, un copil mega-speriat. Părintele meu trebuie să reacționeze prin Au, mă doare, la acest joc al meu, fiindcă am nevoie să văd că răul meu produce suferință. Da, sunt un copil speriat, care are nevoie să simtă mai des, mai cald și mai profund, că sunt iubit.
Gata, am terminat cu vocea de copil. Știu că e greu tare ce am scris, însă luați de aici doar ce aveți nevoie și ce puteți digera. Aggression play e complicat. Cel mai important este să vedeți ce simțiți voi în tmpul jocului de-a războiulu, pe care realmente vă încurajez să îl lăsați. Și atunci când vă e greu, spuneți copilului că nu vă descurcați cu jocul. Nu ziceți că nu e frumos, ci că nu vă descurcați.
Apoi țineți copiii în brațe cât mai mult. Și ei, și noi avem nevoie de căldură de brațe.
Mulțumesc!
