Adriana Boroș - consilier / coach / trainer

Sarbatori odihnite si conectate la sine...

”E așa ciudat, zilele astea am fost mult mai obosită, nu am reușit să fac mai nimic”

”Nu știu de dorm așa de mult, nu cred că este normal”

”Nu am energie zilele astea si nu îmi place când nu fac nimic și nu sunt productivă”

”Mă simt așa de vinovată că azi am stat cât a fost copilul la grădinița”

”Cum să stai o zi întreagă și să nu faci nimic...”

Aud aceste fraze contant. Atât la femeile cu care lucrez, cât și în capul meu și de la prietenele mele.

Și automat îmi vine să întreb. Care este problema să fii obosit? Să te odihnești? Să zaci? Să nu mai poți?

De ce asta este o rușine, este ceva ce nu e ok sau care arată că ceva este în neregulă cu mine? Sau chiar este ceva de care să ne fie frică....

Când am ajuns să nu mai putem respira de atâta ”productivitate” și când am ajuns să nu mai fim capabili să evaluăm cât de cât obiectiv eforturile pe care le facem?

Cred că undeva foarte repede în copilărie, mai ales dacă suntem femei. Am avut mame care nu se opreau niciodată din muncă, câteodată cu atât de mult fanatism care se prăvălea peste noi. am vîzut în jurul nostru doar femei care nu se odihneau niciodată și care, conștient sau mai puțin conștient, cereau asta și de la noi.

Modelul cu care am crescut este suficient să creeze o presiune interioară extrem de mare, dar suprapus pe toată presiunea de fi productiv, de a fi în continua învățare, în continuă mișcare, o nouă versiune a ta în fiecare zi. etc.... Chiar credem că impactul pressiunii de a fi mai bun ca Xsau Y este mai mare decât preiunea de a fi mereu o versiune mai bună a mea? Mai luminată, mai relaxată, mai coștientă, mai infromată, mai sănătoasă....

Eu cred că am picat într-o capcană atât de mare, încât am transformat cunoaștere de sine într-o cursă contra cronometru pe care nu avem nicio sanșă să o câștigăm. Nu ne mai anulează alții, dar ne anulăm noi înșine, contant.... Și asta este mai nociv decât orice.

Trebuie să vin cu un grup terapeutic despre cm AVEM VOIE SĂ NE ODIHINIM....

Ma gandeam sa va tin la curent cu desfasurarea lucrurilor d**a ce i-am spus ca sunt maica-sa si trebuie sa ma sune la cateva zile ( puteți gasi postarea cu pricina la mine pe wall).

Ieri m-a sunat.
Si a început conversatia asa:
- Te-am sunat ca ai spus sa te sun o data la câteva zile.
- Si de cand esti asa de ascultator???
- Nu stiu....
- Aha iti este dor de mine , stiu eu...
- Nu ( foarte sec asa)

Apoi a urmat 1 ora de discutii doctrinare despre societate, fiinta umana si ce planuri are el.
Presărate cu momente de valea plangerii despre cat de rahat e viata lui :)

La final ma gandeam doar la vorba aia cu ai grijă ce iti doresti :)))))

Viata cu adolescenti este intotdeauna minunata :)))

Acum câteva zile am făcut o treabă pe care credeam sigur că nu o voi face niciodată cu copilul meu :)
Adică am pus condiții :D

Vă ofer :
De câteva luni, adică de când a împlinit omul 16 ani, relația noastră a trecut într-o etapă foarte interesantă, pe care am început-o încet încet cam de 1 an de zile.
Operațiunea se numește ”Desprinderea” și ne-a impactat serios pe ambii.
Această operațiune a avut mai multe etape: de la închiderea în cameră, lipsa de acces la el, tantrumuri despre cât de nașpa sunt ca mamă, acuzele că nu are spațiu, găsirea oricărui motiv să își demonstreze sie că trebuie să se desprindă de mine și spațiul personal.
Plecările la Chișinău au fost mai multe și mai dese datorită controalelor necesare, așa că ne-am trezit petrecând destul de mult timp separați. Și fiecare dintre noi a avut propriul proces.
Despre care voi mai vorbi în postările mele despre viața cu adolescenții din exterior și din interiorul nostru.

Dar ce vream să vă spun este că acum suntem în etapa în care eu m-am cam săturat de spațiul asta personal și am decis că trebuie să trasez niște reguli, mai ales după ce nu am vorbit aproape o săptămână. Ceea ce pentru mine este extrem de dificil.
Așa că i-am lăsat un mesaj vocal mai amplu, în care i-am explicat că sunt maica-să și nu mă interesează cm sau ce, dar are datoria să mă sune o dată la câteva zile și să vorbim sau să îmi răspundă la mesaje atunci când îî scriu, în termen de maxim 2 zile :))))
La câteva ore de la acest mesaj, primesc telefon.
Te-am sunat că am nevoie de ceva, dar nu numai de asta :))))

Am observat chiar că încearcă să facă și conversație :)))) adică mă întreabă eu ce fac și chiar ascultă vreo 30 de secunde, până trece la persoana lui și interesul pe care îl are în această convorbire :)

Ceea ce se întâmplă între noi nu mă activează deloc, Nu simt că relația noastră este cumva amenințată. ea se tranformă și e normal să se transforme.

Dar ceea ce a adus interesant acest moment este prorpriul meu drum identitar și propria mea așezare în care este rolul meu acum și cm îmi trăiesc viața mai departe în noua configurație.
Și acesta cred că este un proces despre care discutăm prea puțin când vine vorba de adolescenți.
Parcă îi folosim să ne distragem de la ce ni se întâmplă de fapt în această perioadă. Și încercăm să punem toată încărcătura noastră emoțională pe ei. Și pe frica permanentă cu care vorbim despre această perioadă.
Astea sunt cele mai importante aspecte pe care le abordăm la grupul online despre viața noastră de părinți de adolescenți. Vorbim despre procese, despre cm se așează relaționarea și vorbim foarte mult despre noi si drumul nostru în această perioadă.
Pentru care am 3 locuri libere și despre care pot să vă ofer detalii în privat, dacă îmi scrieți.

Așa că acum stau cuminte și aștept să văd ce se mai înâmplă. Cel mai probabil va urma o perioadă de silentio stampa, că m-a sunat doua zile la rând și va considera că și-a bifat obligațiunile :D

Salutare tuturor! Acum aproape 1 an am început o călătorie cu câteva femei tare faine, mame de adoleseenți.

Am creat un grup de sprijin unde să vorbim despre propria noastră călătorie în adolescența copiilor. Unde vorbim despre procesul nostru personal, despre cm ne impactează aceasta etapa a copiilor noștri, despre propria noastră identitate și despre cm relaționăm mai departe atunci când relața se restructurează atât de profund.
Este un grup foarte drag mie pentru că adolescența m-a luat prin surprindere 🙂 și credeam că sunt pregătită 🙂
În același timp, modul în care ne raportăm la adolescență în acest grup este destul de diferit față de stresul general legat de adolescență și ce trebuie să facem cu copiii pentru ca ei să facă alagerile corecte.

Grupul este mic. Ne vedem cam o dată la 3 săptămâni. De obicei luni seara pentru 3 ore.
Și am decis să deschid grupul pentru încă 3 mame care ar vrea să facă parte din această călătorie.
Pe principiul... Salut, sunt Adriana si sunt mamă de adolescent și vreau să înțeleg în primul rând ce se întâmplă cu mine.
Grupul este confidential, avem un spațiu de discuții pe whatsup.
Unde putem să ne sprijinim sau să discutăm situații prin care trecem.
Să dacă vreți, va rog să îmi scrieți mesaj privat să povestim și să vedem dacă ne potrivim.
Va imbrățișez!

De fiecare dată când se întâmplă ceva în lumea asta care mă afectează emoțional, îmi aduc aminte de vorba profului meu de antroposofie:
Lumea este în ordine exact așa cm este. Este treaba noastră să ne găsim echilibrul în ordinea lumii. Care este prin definitie instabila.

Și mă tot întorc la aceste vorbe de fiecare dată când simt că mă sufocă neputința și furia legată de cât de ușor ne facem rău unii altora. Când mă uit în jurul meu și înțeleg cât de puțin pot eu influența lucurile la nivel macro.
Si cat de usor viata noastra este impactata de lucrurile exterioare noua.
Și dacă este ceva nu îmi place să simt este neputința.... Și frica care vine la pachet cu neputința.

Viața noastră este întotdeauna într-un echilibru instabil. Este un dat al vieții noastre. Și câteodată devenim mai conștienți de această instabilitate, câteodată o ignorăm cu foarte mult succes. Avem suficiente mecanisme de coping dezvoltate de-a lungul vieții pentru a face fata acestei angoase.
Dar cand lucrurile se intensifica in exterior, se intensifica si in interior.
Asa ca ma gandesc destul de des in aceste zile care este echilibrul meu in aceasta ordine?
Sunt oameni, contexte unde pot cere susținere atunci cand simt ca nu mai pot?
Am o rețea de sprijin la care pot apela?
Am spatiile de bucurie unde ma pot încarca?
Sunt lucruri, activități, interese pe care le am si care ma ajuta sa raman conectata la lucrurile importante pentru mine?
Ce ma susține cand lucrurile sunt atat de intense încât sentimentul neputintei este acut?
Ce m-a ajutat in experiente similare?

Cred ca fiecare dintre noi are răspunsuri diferite la aceste întrebări, in functie de contextul de viata al fiecăruia.
Dar toți avem resurse si toți putem sa ne facem astfel de introspectii
Pentru a fi um pic mai conștienți de puterea noastra interioara si de echilibrul in propria viata...

În luna februarie am vrut să dau drumul grupului de sprijin pentru părinți cu copii speciali. Dar cumva lucurrile nu s-au aranjat :)

Dar tare aș vrea să se aranjeze acum și după Paști să reușim să formăm grupul. Și eu să am destul timp să îl promovez până atunci. :)

Până atunci vă las aici câteva detalii simple:

1. Fiind un părinte de copil cu cerințe speciale care acum are 16 ani, am trecut prin multe etape și fiecare etapă a fost unică prin modul în care am trăit acest rol și cm ne-a impactat viața de familie. Pe lângă impactul asupra noastră ca și adulți și relaționarea lui C cu dizabilitatea lui s-a aschimbat mult. Și a devenit din ce în ce mai complexă. Și acest drum l-am trăit foarte solitar. Chiar cred că majoritatea părinților de copii speciali trăiesc foarte intim acest drum și în-afară se vede puțin din tot ce înseamnă această realitate. Acest grup va fi un spațiu unde să putem ămpărtăși propria noastră experiență, să auzim experiențele părinților care trec prin experiențe similare.

Știu sigur că eu aș fi vrut să am un astfel de spațiu în acești ani.

Grupul este online tocmai pentru că vreau să fie accesibil cât mai multor părinți. Aș vrea să ne întâlnim o dată la 2 săptămâni pentru două ore. Joia de la ora 19.00

pentru înscrieri și alte detalii, vă rog să îmi scrieți mesaj privat.

Daca cautați hastah veți găsi mai multe postări legate de povestea noastră de viață și drumul pe care l-am parcurs împreună până acum.

Vă aștept cu mesaje și înscrieri.

Sunt curioasă dacă în grupurile de dezvoltare masculină bărbații aud despre cm trebuie să fie ei bine ca și ceilalți să fie bine...
Nu voi generaliza total, dar cred că nu foarte des. Și la fel de puțin des am auzit asta de la bărbați ca preocupare.
În schimb, în rândurile tutoror discursurilor dedicate femeilor și feminității, am auzit asta mult prea mult....
Și poate la prima vedere sună drăguț....
Dar ceea ce spune acest mesaj este din aceeași categorie a responsbalizării femeii pentru bunăstarea celorlalți.
Iar mesajul subliminal este că ceillați sunt motivul principal pentru care lucrăm asupra noastră și trebuie să fim bine cu noi.
Această realitate o văd aporape constant și o trăiesc personal de foarte multe ori.
Și este una dintre marile mele supărări pe acest curent al feminității. Mesajul de bază este acesta și cred că este chiar mai nociv decât credințele exprimate direct.
Parcă asistăm la un gaslighting continuu al femeilor.
Veșnic confuze și prinse între nevoia de avea grijă reală de noi și rolul sestat de responsabilitate față de ceilalți.

Vreau să fiu bine pentru mine, în primul rând. Pentru sănătatea mee psihică, pentru calitatea vieții mele și ci pentru creșterea mea personală. Și ar trebui să nu ne mai fie rușine de asta.

Nu am scris despre cazul de violența în familie despre care se vorbeste in facebook moldav de când a apărut și nici nu voi scrie despre asta.

Dar vreau să scriu ceva despre sursa de unde a venit toată această informație și despre faptul că dacă este ceva ce ma sperie maxim este atunci când se exploatează o situație reală și extrem de dificilă pentru interese cel puțn discutabile.

Cred că în epoca în care trăim trebuie să fim mult mai atenți la aceste subtilități și să avem grijă cine ne formează percepția despre anumite situații.
Pentru că riscăm să picăm în tot felul de capcane și să distribuim conținut care pare dezinteresat., dar nu este...
Este extrem de ușor să exploatăm sensibilitatea oamenilor pentru a introduce o agendă proprie.
Ajungem astfel să nu mai reușim să ne dăm seama cînd intrăm în jocuri care nu sunt despre noi, dar mai ales despre situația exploatată.

Primul meu contact cu acest caz a fost printr-o postare de la o persoana despre care nu știu cm a ajuns în feed meu și care era plină de cîrlige emoționale... că de asta am ajuns să o citesc până la capat. Dar era o postare plină de emoție, plină de ură mascată în durere și indignare, cu invective și etichete la adresa unor femei și cu instigare la violență directă. Citind mi-am dat seama cât de inconfortabilă sunt cu ceea ce citesc, deși empatizam profund cu cazul prezentat. M-am indignat și eu, la rândul meu. M-a impresionat povestea prezentată.
Apoi acea postare a devenit virala, cazul a devenit mediatizat și toata lumea o distribuia. Am fost atentă la comentarii apoi. Tot felul de injurii la adresa statului, autorităților, apoi au devemit mai personale. Partidul Pas și apoi Maia Sandu.

Și de aici a început să se rupă filmul. Au fost cred ca 3 postari de pe acel cont, cu tot felul de acuzații din ce în ce mai teribile, fără să știm dacă este adevărat sau nu. Am considerat toți că este adevărat. Și am dat mai departe. Și ne-am scos toată durerea. Doar că nu putem să executăm public constant fără o verificare în prealabil. Încrederea noastră unii în alții se trunchiază tocmai prin astfel de mecansime. Când ni se distrug reperele morale, devenim confuzi și incapabili să rămânem conectați la noi înșine și la ceea ce credem noi de fapt. Și atunci devenim pioni în jocul altora, fără să realizăm. Și este cu atât mai eficient când se explotează o situație reală despre care se știe că va declanșa emoții foarte puternice.
Postările parcă vin de fiecare dată când emoția generală se mai calmează. Și din ce în ce mai virulente și comentariile din ce în ce mai agresive.
Asta este o rețetă pe care o văd de câțiva ani în mediul online și care întotdeauna se dovedește a fi parte dintr-o schemă de manipulare.

Este extrem de important să verificăm sursele pe care le distribuim. Ne mai uităm pe profil, vedem când a fost făcut acel profil, dacă conține informații personale despre acea persoană, ce postează la modul general. Pentru că din asta ne dăm rapid seama dacă acea persoană este credibilă sau chiar există...
Eu nu stiu inca ce este real din poveste. Probabil tot. Poate doar o parte. Dar nu imi voi exprima o parere virulenta pana cand nu voi găsi informațiile din surse credibile. Este un joc de ură și manipulare în care nu vreau să intru. Eu personal nu voi exploata viața unei femei în această formă.
Pentru că nu cred că prin violență vom rezolva violența. Este ok să ne impresioneze, să vrem schimbări, să vrem acțiune, să vorbim despre aceste lucruri dureroase cat mai des. Și cei care sunt implicați direct în investigație să îli facă treaba cât mai bine.
Dar contează cm și în ce energie. Când vrem răstignirea c*rvelor în piața publică (asta era în prima postare citita de mine pe aceasta tema) devenim parte din fenomen, dar nu luptăm împotriva lui.
Când intăm în jocul meschin al unor interese politice, devenim parte din problema, nu din soluție.
Și atunci când sunt copii implicați este necesar să fim si mai atenți la ce trimitem în eter, pentru că nimic nu dispare. Și acești copii vor vedea tot. Și vor fi impactați... Acești copii trăiesc între noi și sunt parte din noi. Modul în care ne comportăm îi impactează direct. Și avem o responsabilitate morală față de ei.

Cred că sunt vreo 2 săptămâni de când mă gândesc să vă scriu ce mai face Carol, având în vedere că ne-ați urmărit povestea de-a lungul celor 16 ani de cand când s-a născut.
Și parcă nicicum nu se așează ce să scriu și cm să scriu. De obicei curge ușor. Dar acum parcă este mai greu. Poate simt mai complex, poate e mai dificil procesul meu interior și atunci este mai greu să mă expun online la atât de multă lume. Poate pentru că nu reușesc să prezint lucrurile într-o formă mai clară, datorită trăirilor interioare foarte puternice.
Poate pentru că relația noastră s-a schimbat foarte mult în ultima perioadă și ceea ce credeam că va fi simbioză pe viață 😄s-a dizolvat mult mai rapid decât eram pregătită să diger.
Mă gândesc des la cât de mult visam momentul în care acest copil va deveni mai independent. Și credeam că va fi un fel de Nirvana pentru mine. Și când a venit momentul, m-a șocat cât de greu a fost și ce transformator este pentru mine ca om. Este un proces care încă nu s-a încheiat și nu cred că se va încheia foarte curând, pentru că adolescența este o perioadă extraordinară și când se suprapune cu perimenopauză, combinația poate fi letală de multe ori 🙂

În toamnă am trecut printr-o situație extrem de dificilă legată de școala lui Carol. Si refuzul extrem de întârziat și neașteptat de la Transylvania College de fi primit la ei. Evident ca nimic nu s-a întâmplat, furtuna a trecut, oamenii își văd de treabă mai departe și lucrurile continuă să se întâmple nestingherite. Și viața noastră a continuat evident. Pentru că am învățat în cei 16 ani că dacă vreau să se întâmple ceva legat de viața lui Carol, trebuie să fac eu acest lucru să se întâmple, pentru că nimeni din exterior nu va face ceva concret.
Cred că acest lucru este valabil pentru majoritatea dizabilităților de la noi din țară. Orice ține de recuperare este responsabilitatea părintelui. Pentru că nu există nici sprijin, nici ghidaj, nici protocoale. Principiul fiecare se decurcă cm poate se aplică extrem de direct.
Eu am rămas profund marcată când am văzut într-un serial american o familie în care s-a născut un copil nevăzător și sprijinul real primit (nu discut acum chestiuni de asigurare medicala, etc...). Cum au fost pregătiti părinții, cm li s-a explicat ce urmează să se întâmple, cm au avut persoană de sprijin care lucra cu ei și îi însoțea în fiecare etapă, cm au învățat să relaționeze cu copilul și să îl susțină în dezvoltarea lui.
Când am primit diagnosticul lui la o săptămână după naștere, eram încă în spital, el fiind născut prematur, mi s-a spus în exact 1 minut așa: nu vede, nu va vedea și trebuie să mă obișnuiesc cu asta. Din acel moment nimeni nu a mai venit niciodată să ... nimic... Doar mai primesc aplauze de la asistența socială atunci când mergem la evaluare despre ce frumos ne ocupăm de copil.
Așa că de atunci, suntem singuri în asta și am învățat asta rapid și eficient și ne-am adaptat.
Așa că după ce m-am adunat atunci de la șoc, am încercat să înțeleg ce avem de făcut mai departe și care ar fi opțiunile cele mai potrivite pentru noi. Inclusiv discutate cu Carol.
Așa că am decis să îl înscriu la o școală internațională online din UK, am ales regimul selfpace learning și aia a fost. Carol are persoana lui de suflet și de sprijin care este acolo să îl susțină în procesul lui de învățare. Pentru că un copil care nu poate citi și scrie, în sistemul clasic educational, este un copil care pur si simplu nu poate face nimic, chiar dacă mintea lui este brici, așa cm este cazul nostru, el fiind un copil gifted.
Și de atunci împreună cu platforma și cu Tea ne îndreptăm spre obiectivul lui, la moment: o facultate de filozofie în străinătate. Vom vedea dacă se va menține așa până la final :))
Acum 2 săptămâni el a avut primele lui examene din aceasta viata, asa organizate, in-afara de cel de la Logiscool. Ele au fost cea mai buna oportunitate pentru noi sa vedem cm arata aceste examene, sa identificăm care sunt nevoile lui reale si ce putem face sa il susținem. Sa vedem ce resurse tehnologie putem folosi, cm ne ajuta AI si tot ce oferă el ca posibilitati pentru deficientele de vedere. Si sa vedem cm face fata examenelor, având in vedere ca el nici note nu a primit pana acum. Va trebui sa va povestesc despre procesul de școlarizarea a lui Carol si cm se simte pentru mine ca părinte.
Ceea ce vream sa va spun este ca aceste copil a luat 89% la mate, făcând geometrie si calcule matematice in cap. Pentru ca nu vede sa le scrie si sa urmărească calculele.
Si inca nu am gasit o soluție tehnica pentru asta.
Dar rezultatele lui sunt foarte bune având in vedere efortul depus :)) care pentru noi parintii crescuti cu stres, teme peste teme si ore interminabile, arata ca o vacanta continua in care nu face absolut nimic :))) si e greu sa lupți cu aceasta percepție.
Ca niste părinți milenials veritabili am ras despre ce rezultate ar fi avut daca ar fi învățat:)))
Procesul educațional este responsabilitatea noastra in continuare si soluțiile pe care le găsim sunt efortul nostru comun. Si deja pentru noi este mod de viață.
Va voi povesti in alta postare despre cm AI practic il ajuta pe Carol sa aiba posibilitatea sa învețe, sa studieze si sa dea examene chiar daca dizabilitatea lui de vedere este foarte serioasa.
Cam asta facem la moment🙂 sper ca ati ajuns pana la finalul acestui roman foileton.

Sunt câțiva ani de cand boicotez interior aceasta zi cu care nu am rezonat niciodată. Modul in care este marcata m-a deranjat dintotdeauna.
Pentru ca nu suport disonanta.
Ce se întâmplă de 8 martie este exact scenariul relațiilor abuzive. Unde orice agresivitate se rezolva cu un buchet de flori si câteva cuvinte goale.
De 8 martie primim o multime de eologii despre sacrificiul nostru si cm bărbații sunt nimic fără noi....
Stiu ca suna romantic. Ca asa am invatat de mici. De cand eram trase de par si ne spuneau ca asa isi arata baietii interesul. Cu cat eram mai agresate, cica eram mai placute de ei.
De-a dreptul trebuia sa ne simtim flatate.
Dar as vrea ca bărbații sa stie sa fie fara noi și sa își asume propriile vieti. Pentru ca relațiile sunt parteneriate nu cârje pentru neputința.
Nu am suportat niciodată dulcegariile curgătoare trimise pe banda rulanta.
Nu sunt nici gingașa, nici fragila, nici plapanda, nici sexul slab, nici floarea vieții si nici cea care aduce bucuria in familie.
Nu sunt nici puternica, nici îngăduitoare, nici rezistenta, nici eroina.
Sunt un om care își traieste viata cu tot ce aduce ea. Si nu este responsabilitatea mea sa am grija de calitatea vieților celor din jur.
Nu este treaba mea sa ma fac plăcută, sa stiu cat sa zâmbesc, cat ma enervez, sa vorbesc exact atat cat trebuie si sa fiu invizibila in timp ce aștept sa fiu aleasa.
Ceilalți nu sunt produsul comportamentului meu.... sunt produsul alegerilor personale pe care le fac in functie de experienta lor de viata.
Si nu este treaba mea sa corespund etichetelor de mai sus.
Aceasta zi care ar fi trebuit sa fie despre echitate sociala, sanse egale și respect minim macar față de femeie ca om si individ, s-a transformat intr-o siroposeala continua mai ales in spatiile in care violenta asupra femeilor este mod de viață internalizat si normalizat.
Asa ca nu pot sa rezonez cu ceea ce se întâmplă.
In schimb sunt suta la suta sigura ca modul in care ma simt azi de datorează femeilor din viata mea.
Acelor femei care au fost acolo cand am avut nevoie, care au suportat sute de ore cred de lamentare despre viata si au fost parte din viata mea zilnic.
Cred cu tărie ca orice femeie are nevoie de alte femei cu care sa rada, cu care sa plângă, cu care sa împărtășească, cu care sa se distreze si cu care sa poata fi exact asa cm este ea.
As dori sa incetam sa le spunem femeilor cm trebuie sa fie, sa definim feminitatea si datoria de femeie.
As vrea sa vorbim in schimb ca e ok sa fim obosite, este ok sa nu mai putem, ca e ok sa ne oprim. Ca nu este treaba noastra sa ii mulțumim pe toți, sa ne sacrificam pentru ceilalți si avem dreptul sa avem grija de noi si atunci cand devenim mame. Pentru ca femeia nu încetează sa existe atunci cand devine mama.
As vrea sa nu mai normalizam violenta si misoginia. Inclusiv între noi femeile.
Suntem diverse, avem viziuni diferite, avem vieti diverse si temperamente diverse.
Si as vrea sa nu mai trebuiască sa ne scuzam pentru cine suntem, pentru ce credem si pentru cm ne trăim viața si ce alegeri facem.
Pentru ca nu am venit in aceasta viata sa ii acomodam pe ceilalți.
Dar am venit in aceasta viata pentru noi. Pentru sufletul nostru.