Oana Pocan - Studio Impro

!!!! POSTARE LUNGĂ. Sunt seri care nu se lasă povestite în trei paragrafe. Iar seara de de ieri a fost una dintre ele.

Ieri am fost la seara lunară de psihodramă , un proiect de lăudat al lui si al din Cluj-Napoca.

Mi-a fost dor de grup — și, ca de fiecare dată, am plecat de acolo cu mai multe întrebări decât am venit. Exact genul de întrebări care mă provoacă să mă înțeleg mai bine și să-mi văd mai clar parcursul.

Unul dintre exerciții a fost o plimbare psihodramatică legată de un loc preferat din Cluj și o dorință din trecut. Initial, mintea m-a dus în zona Cazinoului din Parcul Central, foișorul/fântână. Când ni s-a cerut însă, să ne gândim la o dorință din trecut (împlinită sau nu), imaginea care a devenit clară s-a legat de dealul unde azi este cartierul Bună Ziua. Mi-am amintit perioada admiterii la facultate. Iulie 1995 si cât de arzătoare era dorința mea de a intra la . Ajunsesem acolo, pe deal, cu câțiva colegi înscriși la admitere; cântăm, râdeam si speram să reușim la .

Apoi a trebuit să alegem un simbol pt acea dorință si un card Dixit pentru ea. M-am gândit la o scenă, la o cortină, la Masca simbol a Teatrului.... Nu aveam ochelarii la mine, așa că am ales fără să văd bine detaliile cardului care-mi atrăsese atenția. Am văzut doar zonele de roșu, pe care le-am "citit" instant ca pe o cortină. Abia când am ajuns la scaun și mi-am pus ochelarii am văzut tot restul: nu era nicio cortină! Ci o pădure, mai multe turnuri de piatră ridicate pe spinarea unei creaturi verzi, ciudate, aproape copilărești. Iar jos, în zona luminată, aurie, am văzut niște puncte care mi s-au părut, pentru o clipă, pietre de mormânt.
M-am gândit imediat că poate exact asta are nevoie exercițiul ăsta de la mine acum: să renunț la ceva. Să accept niște pierderi. Dar nici măcar nu știu încă la ce ar trebui să renunț. Și poate că nu trebuie să știu.
Pentru că, privind mai atent, mi-am dat seama că tocmai asta făcusem cu imaginea: văzusem ceva incomplet și îl completasem cu ceea ce aveam deja în mine. Am crezut că e ceva și,de fapt...era cu totul altceva...(Pfuaiii...cât de des facem asta?!) Prima dată, roșul devenise o cortină.
A doua oară, niște puncte luminoase deveniseră pietre de mormânt.

Și atunci m-am întrebat: ce cred că "văd" eu într-o imagine, înainte să pot vedea imaginea efectiv?

Poate că și în 1995 a fost ceva asemănător. Dorința „vreau să intru la Teatru” poate că nu era, de fapt, doar despre o facultate sau despre o profesie. Poate că era despre o trecere. Despre dorința de a intra într-o lume care mă chema, chiar dacă încă nu o vedeam limpede. O lume unde speram să fiu văzută, auzită, validată și iubită...unde să mi folosesc imaginația, creativitatea si să pot să mă exprim fără teamă.

Cortina deschide și, totodată, separă. În spatele ei nu era doar Teatrul așa cm îl visam atunci. Era o lume întreagă, cu pădurea ei, cu drumuri, cu turnuri, cu lumină și întuneric, pe care abia acum, cu ochelarii puși, o pot privi altfel.

Ce credeam că este Teatrul în 1995 și ce am descoperit, de fapt, că este?!

Eu n-am ajuns doar „la Teatru”. Am construit în jurul lui o parte esențială din cine sunt — profesional și personal.

Turnurile din card nu sunt un singur castel unitar, ci mai multe structuri separate, ridicate, de piatră, trainice — toate așezate pe spinarea aceleiași creaturi vii.
Și cred că exact așa arată și parcursul meu: nu un singur turn, ci mai multe- distincte, ridicate în timp — scena, predatul, cercetarea, , iar acum psihodrama. Fiecare cu propria soliditate. Dar toate sprijinite pe aceeași bază: ceva viu, care se mișcă, care duce totul mai departe chiar și atunci când turnurile par fixe, si(n)gure, permanente.
Piatra rămâne, dar cea care o duce e mereu în mișcare.

Am ajuns să ridic aceste turnuri: am intrat la teatru si am devenit actriță, am jucat pe scenă, apoi am devenit profesor de teatru, am făcut doctorat in Teatru, am creat Studio Impro unde fac educatie prin teatru..... Dorinta din '95 s-a împlinit, concret.

Și totuși simt că am crescut dincolo de prima lui formă. Nu pentru că aș fi ales greșit, ci pentru că mă interesează acum o altă întrebare: nu doar „ce pot să fac bine?”, ci „ce vreau eu, de fapt?”... Hmmmm....apar mai multe intrebari: mai există un turn în care încă vreau să intru? Sau să ridic? Ce e nevoie să las în urmă? Că o fi puternică creatura care le poartă, dar uită-te și la piciorusele ei..,
Sau poate întrebarea nu este încă ce trebuie să las în urmă. Poate că, înainte de asta, am nevoie să mă uit mai bine la imaginea asta....

Creatura verde de sub turnuri mi se pare partea cea mai importantă din imagine. Poate că e copilul, jocul, imaginația care au susținut dintotdeauna toată structura asta solidă construită deasupra. Poate că este partea mea vie, care a continuat să se miște în timp ce eu construiam lucruri, zic eu- trainice. Și simt că în ultima vreme cobor din nou spre ea. De acolo vine, cred, interesul meu tot mai puternic pentru psihodramă și art- terapie. Ca și cum, după ce am construit atâtea lucruri, mă întorc să văd ce anume le-a susținut de la început.

Când mă uit acum la întreaga cromatică a cardului, văd un peisaj destul de închis, destul de întunecat — pădurea aceea deasă, roșul care apasă, punctele acelea de jos care, la prima vedere, mi s-au părut pietre de mormânt. Dar în el sunt și spații de lumină.
Jos, un drum traversează imaginea. Exact ca parcursul meu: loc, dorință, drum, teatru, tot ce am devenit. Și, chiar acolo unde am crezut că văd un cimitir, este, de fapt, o zonă aurie, unde lumina cade pe pământ.
Poate că nici aici nu trebuie să mă grăbesc să aleg un sens. Nu știu dacă lumina este destinația sau doar drumul luminat pentru o clipă.
Dacă e destinație, povestea mea e despre a ajunge undeva.
Dacă e drumul, povestea e despre proces — despre a continua să merg, chiar și printr-un peisaj care, la prima vedere, pare mai degrabă despre pierdere decât despre împlinire.
Și poate că asta este una dintre temele mele acum: să nu mă grăbesc să numesc pierdere/renunțare ceea ce încă nu înțeleg.
Pentru că am făcut-o deja de două ori cu această imagine. Am văzut o cortină unde era o pădure. Am văzut pietre de mormânt unde era lumină. Poate că uneori nu am nevoie de un răspuns. Poate am nevoie doar să mă uit mai bine.

Turnurile din card sunt închise. Nu se văd oameni, nu se vede o scenă, nu știu ce e înăuntrul fiecăruia. Și mă întreb: dacă aș intra acum într-unul dintre ele, ce aș găsi?
Nu cred că mai vreau un teatru în care urc eu pe scenă.
Cred că vreau un teatru în care creez spațiul în care alții pot intra în propriile lor lumi.

Și mă mai întreb un lucru: dacă în 1995 cortina s-ar fi deschis și aș fi văzut exact imaginea asta — pădurea, punctele acelea care mi s-au părut pietre de mormânt, turnurile, creatura, drumul, lumina — tot aș mai fi vrut să intru?
Cred că da.
Pentru că, de fapt, Teatrul a fost dintotdeauna CALEA prin care am ajuns la MINE.

Și dacă mă întreb unde sunt eu, de fapt, în imaginea asta — sunt creatura sau sunt cea care privește din exterior? Răspunsul cinstit este: ambele.Sunt ceea ce duce toată structura în spate și, în același timp, sunt cea care s-a dat un pas înapoi ca să se poată privi, reflecta..... Nu cred că trebuie să aleg. Poate că nici nu există un singur răspuns. Și poate că asta este, de fapt, una dintre cele mai importante descoperiri ale serii: nu fiecare întrebare cere un răspuns închis. Unele sunt menite să rămână deschise, să te însoțească.

În spatele cortinei — și al scenei — nu e un singur lucru de găsit, ci multe procese deodată: perspective, lumi, personaje care așteaptă să fie aduse la lumină. Părți din noi ascunse. Umbre care ne însoțesc în devenire, nu ca să fie eliminate, ci ca să fie recunoscute, purtate, poate chiar iubite.
Și cred că exact asta caut de fiecare dată când intru într-o sală de psihodramă:
nu un răspuns final, ci curajul de a sta, pentru o vreme, cu toate întrebările deodată.

Mulțumesc, Sergiu Maxim si Andreea Pop pt spatiul creat si șansa de a fi, din nou, mai în contact cu mine!

Curs de Improvizație pentru Adulți ( nivel Începători )

Te invit într-un spațiu cald și primitor, unde râsul, spontaneitatea și creativitatea se întâlnesc cu învățarea prin experiență și explorarea de sine. Fie că vrei să te relaxezi, să ieși din rutină, să comunici mai bine sau să te descoperi pe tine, acest curs e pentru tine.

De ce improvizație? Pentru că prin joc teatral dezvoltăm:

încrederea în sine și în ceilalți

capacitatea de a asculta și de a răspunde prezent

creativitatea și flexibilitatea mentală

abilități de comunicare și colaborare

Improvizația nu e doar distracție – e și o formă de educație nonformală și o cale spre tine. Prin exerciții ludice și scenarii spontane, învățăm despre noi, despre emoții, despre cm funcționăm în grup și cm putem transforma ideile în acțiune. Descoperi ce te motivează, cm reacționezi sub presiune, ce te blochează și ce te eliberează.

Nu ai nevoie de experiență. Doar de chef de joacă și curiozitate.

Incepem in 7 sept.2026, orele 19.00.
Info/Inscrieri: [email protected]

Grupa: min 8 pers - max 14 pers.
Durata: 4 luni, o ședință/săptămână (2 ore)
Mod de plată: abonament lunar sau plata integrala 4 luni

Ce se întâmplă când un personaj începe să vorbească despre tine?

În acest Atelier de actorie, participanții nu au căutat să construiască personaje, ci să descopere întâlnirea dintre ele și propriul lor univers interior.

Fiecare scenă este rezultatul unei explorări în care emoții, întrebări, contradicții și fragilități personale și-au găsit expresia prin personajele lui Cehov.

"Casting – Personajele care ne locuiesc" este invitația de a asista la această întâlnire: acolo unde teatrul nu ascunde cine suntem, ci ne oferă un limbaj prin care putem fi văzuți și auziți.

Personajul nu este o mască, ci un mijloc prin care actorul dezvăluie ceva autentic despre sine.

Foto credit: Mihai Pocan

CASTING – "Personajele care ne locuiesc" este finalul unui laborator de explorare teatrală, inspirat din universul lui Cehov.

Absolvenții Atelierului de Actorie, marca Studio Impro, pășesc în fața publicului, testându-și astfel curajul și disponibilitatea de a se lăsa văzuți dincolo de rol. Fiecare personaj devine o oglindă, o posibilitate de a da glas unor emoții, nevoi și conflicte interioare pe care, de multe ori, le ținem ascunse.

La întâlnirea dintre teatru și psihologie se naște un spațiu de laborator, în care actoria nu înseamnă doar interpretare, ci și descoperire de sine.

În acest atelier, personajele nu au fost doar roluri de construit, ci oglinzi prin care am privit spre propriile noastre lumini, umbre, contradicții și resurse. Uneori, ceea ce nu îndrăznim să exprimăm în viața de zi cu zi găsește voce prin cuvintele unui personaj.

La granița dintre estetic, psihologie și procesul artistic, teatrul devine un spațiu sigur de cercetare. Un loc în care imaginația, corpul și emoția se întâlnesc pentru a descoperi perspective noi asupra sinelui.

Acest eveniment nu este doar o prezentare de final, ci o invitație de a pătrunde într-un laborator viu, unde Cehov ne oferă limbajul, iar actorii ne dezvăluie că fiecare personaj ascunde ceva profund omenesc din noi înșine.

Sunt momente care îți aduc multă bucurie. Săptămâna trecută am filmat alături de o fostă studentă de-a mea, intr un proiect al unei studente la regie film. Îmi place sentimentul că, la un moment dat, oamenii pe care i-ai întâlnit în sala de curs devin parteneri de proiect, iar generațiile tinere vin cu energie, curaj și idei noi. Așa se construiește, mai departe

Applied Improvisation pentru oameni reali în situații reale.
Astăzi: pentru profesori.

La un moment dat, într-un workshop, cineva mi-a spusn„Clasa mea nu participă. Eu vorbesc… ei tac.”

Am făcut un exercițiu simplu de improvizație. După 5 minute: toată lumea vorbea... toată lumea râdea...toată lumea era acolo.

Problema nu e conținutul. Este implicarea.

Improvizația schimbă rolurile din „predau – asculți”, în „construim împreună”. Și acolo apare magia sau, mai corect spus, învățarea reală.

Tu când ai simțit ultima dată că elevii tăi sunt cu adevărat prezenți?

Feed back...