Predicare biblica

Evanghelia are putere de mântuire pentru cel ce crede!

Cel mai rapid mod de a scrie pe un laptop sau PC cu Windows 👌🏼

Când un geniu e în coborâre devine deosebit de sfătos.
(Inspirat din „Tratatul despre sublim”, 7, 9)

Prima calitate a stilului este claritatea
(Aristotel, Retorica, III, 2)

Un semn pe frunte (Ezl 9, 4)

Pentru că scrierea lui Ezechiel face parte din literatura apocaliptică, limbajul este unul pe măsură. Avem imaginea unui om cu haină albă și unelte de scris, slava Domnului, heruvimi, roți concentrice, făpturi vii, și altele.
Profetul Domnului, numit aici „Fiul omului”, se află în Babilon, de vorbă cu bătrânii iudei, când are parte de o răpire (probabil răpire sufletească) și este dus în Duhul la Ierusalim, ca să vadă apogeul păcatului în care trăiau cei rămași în țară. O parte dintre iudei erau duși în robie, în primele două etape, primii cu Ioiachim și alții cu Ioiachin. Dar Zedechia încă nu era dus în robie, și închinarea la Templu nu era înlăturată. Era al șaselea an al domniei lui Zedechia, și a mai domnit cinci ani după aceste vedenii ale lui Ezechiel. Profetul vorbește în primul capitol, despre al cincilea an al robiei lui Ioiachin, respectiv al șaselea an (în cap. 8), iar anii robiei lui Ioiachin se suprapun peste anii domniei lui Zedechia. Dacă profetul Ieremia se referea la anii de domnie ai lui Zedechia (caci Ieremia era în Ierusalim, unde domnea Zedechia), Ezechiel vorbește despre anii de captivitate babilonică ai lui Ioiachin, căci Ezechiel era în Babilon. Deci „al șaselea an” din cap 8 este al doilea an de când Ezechiel are chemarea profetică.
Ridicarea slavei Domnului de pe Heruvim și îndreptarea spre pargul ușii, apoi ieșirea afară, ridicarea și plecarea slavei Domnului, era o comunicare, prin imagini, că Domnul își retrage protecția din poporul iudeu, slava Domnului (Shekina) plecând din Templu, pe muntele de la Est de Ierusalim. Aceasta se va întâmpla, deci, peste cinci ani, când Zedechia va fi și el dus în robie, iar Templul va fi călcat de haldei (2 Cron 36, 17-19).
În vedenia în care este dus, Ezechiel vede păcatele diverse ale iudeilor rămași în țară, nu doar ale iudeilor din popor, ci și ale slujitorilor altarelor: idolatrie – chipuri de animale care reprezentau anumiți zei, inclusiv închinarea la soare. Zeul soare era unul dintre zeii venerați mai ales de egipteni. Ezechiel vede oameni cu spatele spre Templul Domnului, închinându-se soarelui. Femeile îl adorau pe Tamuz/Dumuz, un zeu sumerian, socotit amantul zeiței fertilității (Iștar/Astarteea). În afară de idolatrie, violența era un alt păcat grav, căci, zice profetul, „au umplut țara de silnicie”. Aceasta înseamnă că cei care aveau autoritate îi înjoseau și îi asupreau pe semenii lor. Cât de violenți erau? „Țara este plină cu omoruri, și cetatea este plină de nedreptate” (Ezl 9, 9).
Nu toți iudeii se complăceau în astfel de păcate. Era în țară o rămășiță de oameni credincioși. Întrebarea lui Avram pusă Domnului: „vei ucide pe cel bun împreună cu cel rău?” capătă răspuns și în vedeniile lui Ezechiel: „fă un semn pe fruntea oamenilor, care suspină și gem din pricina tuturor urâciunilor, care se săvârșesc acolo” (Ezl 9, 4). Semnul pe frunte îl găsim și în Apocalipsa lui Ioan. Este semnul apartenenței. Cei ce sunt ai Domnului au semnul Domnului, în contrast cu cei din Apocalipsa care au semnul fiarei și aparțin fiarei. Fiecare primește semnul celui căruia îi aparține. Cei însemnați de Domnul au parte de protecția Domnului. Aceasta spune cuvântul profetic: „nu vă atingeți de nici unul din cei ce au semnul pe frunte” (Ezl 9, 7). La fel era și în Apocalipsa, o intervenție cu valențe cosmice: „nu vătămați pământul, nici marea, până vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru”.
Uneori se caută explicarea fatidicului 666 (semnul fiarei) prin tot felul de conspirații, că cineva ar putea, fără să-și dea seama, să primească semnul fiarei, și să fie pierdut pe veci. Nu! Dacă Dumnezeu oprește cataclismele cosmice, până îi pecetluiește pe ai Săi, nu va îngădui nici o confuzie. Cine este al Domnului va avea semnul Domnului, nu semnul fiarei. Căci semnul fiarei va fi acceptat de cei care acceptă compromisul cu păcatul, care păcătuiesc mereu ignorând sau chiar respingând voia Domnului. De aceea, grija mare a credinciosului nu este semnul, ci aparteneța. Dacă îi aparținem Domnului, El va zice: „nu vă atingeți de unșii mei”. În mod simbolic, veșmintele marelui preot cuprindeau o plachetă pusă pe frunte, pe care scria „sfânt Domnului”. Petru le spune credincioșilor: „voi sunteți... o preoție împărătească”. Iar orice credincios are această căutare: nu să scrie pe o plachetă: „sfânt Domnului”, ci să aibă mintea curată, după cm zice apostolul: „încingeți-vă coapsele minții voastre, fiți treji, și puneți-vă toată nădejdea în harul care va fi adus la arătarea lui Isus Hristos” (1 Pet 1, 13).

Predicarea este o poruncă sau o dorință?

Când ți se vor împlini semnele...”

Saul, este ales de Dumnezeu ca primul monarh al lui Israel; este uns de Samuel, profetul, apoi primește semne doveditoare că gestul ungerii era din partea Domnului. Răspunsul lui Saul la întrebarea retorică a profetului Samuel: „Și pentru cine este păstrat tot ce este mai de preț în Israel?” este un act al smereniei. „Oare nu sunt eu Beniamit, din una din cele mai mici seminții ale lui Israel?” Într-adevăr, seminția lui Beniamin era cea mai mică (ca număr). Erau mai puțini decât cel mai mic dintre cele două triburi care i-au urmat lui Iosif. Căci Beniamin număra, la ieșirea din Egipt, 30.400 bărbați peste 20 de ani. Numărul și proporția s-a cam păstrat, până în perioada numită „vremea judecătorilor”. Pe lângă acest aspect, în perioada „judecătorilor” seminția lui Beniamin a fost decimată (Jud 20:19-48). Au pierit 25 mii dintre beniamiți, așa că israeliții căutau modalități de a multiplica acest trib. Deci, cuvintele spuse de Saul nu sunt ale unei false modestii, ci chiar așa era. Că smerenia adevărată nu înseamnă să spui unui grup de oameni: „eu sunt cel mai needucat dintre voi”, când ai cea mai multă școală, nici să spui: „eu mă rog cel mai puțin”, când poate te rogi cel mai mult, ci smerenie înseamnă să-ți cunoști limitele, dar și să fii conțient că ceilalți sunt în fața Domnului la fel de valoroși ca tine. Că mândria caută să vadă care-i „cel mai mare”, în timp ce sperenia caută folosul celorlalți.
După gestul consacrării tainice, Saul primește cuvânt asigurator din partea lui Dumnezeu. Profetul îi spune:
- astăzi după ce mă vei părăsi, vei găsi doi oameni la mormântul Rahelei... care îți vor spune...
- apoi la stejarul Tabor vei fi întâmpinat de trei oameni...care merg spre Betel: unul cu trei iezi, altul cu trei turte și unul cu un burduf de vin... te vor saluta și-ți vor da două pâini, pe care le vei primi...
- apoi, langă garnizoana filistenilor, la Ghibeea Beniamin vei întâlni o ceată de prooroci, proorocind. Duhul Domnului va veni peste tine și vei prooroci împreună cu ei, fiind transformat în alt om.
Acestea erau semnele a căror împlinire trebuia s-o urmărească Saul. Nimic confuz în vorbirea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu, atunci când vorbește, vrea să clarifice, nu să încurce omul, nu să stârnească confuzie. Toate aceste semne s-au împlinit întocmai. Aceasta l-a făcut mai apoi pe Saul să fie convins că Dumnezeu i-a dat chemare monarhică. Deși pe moment și-a văzut de trebuirile lui, în momentul amenințării lui Nahaș amonitul, pe când poporul era descurajat, Saul a înțeles că este momentul să acționeze în virtutea chemării lui Dumnezeu.
Așa trebuie să aștepte omul vorbirea inspirată din partea lui Dumnezeu, nu doar o zicere cu caracter general, din care nu se poate alege și primi mare lucru. Vorbirea lui Dumnezeu nu este dată să gâdile egoul, sau să ne liniștească în indiferență, ci să provoace, să cheme la acțiune, să responsabilizeze.
Când oamenii așteaptă în felul acesta vorbirea lui Dumnezeu, atunci proorocii Domnului vor vorbi, iar proorocii falși nu vor avea îndrăzneala să-și ridice glasul. Căci ideea proorociei nu este ca proorocul să se împăuneze cu acest dar duhovnicesc, ci pentru ca cei mulți să aibă folos. Căci „cine proorocește vorbește oamenilor spre zidire, sfătuire, mângaiere” (1 Cor 14:3), așa cm aripile unei păsări nu-i sunt date cu precădere pentru podoabă, ci ca să zboare cu ele. Reținem adverbul folosid de proorocul Samuel: nu zice „dacă se vor împlini...”, nu exista îndoială; zice „când se vor împlini...”.
Când se vor împlini „fă ce vei găsi de făcut, căci Dumnezeu este cu tine” (1 Sam 10:7). Cum ne explicăm că la destul de puțin timp Dumnezeu nu-i mai răspunde lui Saul în nici un fel? Oare nu este promisiune înșelătoare? Nicidecum. Dumnezeu îi spune: „fă ce vei găsi de făcut”, altfel spus, „fă ce trebuie”, căci Domnul va fi cu tine. Nu i-a spus, „fă ce vrei, căci Domnul va fi cu tine”! De asta n-a mai fost Domnul cu El, pentru că n-a mai făcut ce trebuie. Când făcuse ce trebuie, Domnul l-a însoțit. Cronicarul spune: „După ce a luat Saul domnia peste Israel, a făcut război în toate părțile cu toți vrăjmașii lui: cu Moab, cu copiii lui Amon, cu Edom, cu împărații din Țoba, și cu filistenii; și ori încotro se întorcea, era biruitor” (1 Sam 14:47). Oare nu este aceasta o dovadă că Domnul s-a ținut de promisiune? Doar neascultarea lui L-a depărtat pe Domnul, doar faptul că a făcut ce nu trebuie. Regula este aceasta: când Dumnezeu vorbește de bine despre cineva, și-i face promisiuni, cuvântul se aplică negreșit atât timp cât acea persoană se ține de Domnul. Dar vorbirea bună a lui Dumnezeu nu validează trăirea cuiva în păcat, ci vorbirea bună a lui Dumnezeu este dovada bunătății Lui; vorbirea bună înseamnă că Domnul dă șansă. Iar lecția lui Saul este o provocare pentru fiecare credincios: ce face cu șansa primită de la Dumnezeu? Acest mod de a lucra, al lui Dumnezeu este spus răspicat de profetul Azaria, fiul lui Obed: „Domnul este cu voi când sunteţi cu El; dacă-L căutaţi, Îl veţi găsi; iar dacă-L părăsiţi, şi El vă va părăsi” (2 Cron 15:2).

Cetățile de scăpare

Poporul Israel e gata să intre în țara promisă. Țara va fi împărțită între triburile lui Israel. Pentru că urmașii tribului lui Levi au primit slujirea spirituală, ei nu au primit o zonă anume din țară, ci în toate zonele au primit cetăți unde să locuiască. Șase dintre cele patru zeci și opt de cetăți date leviților au fost socotite cetăți de scăpare. În cetățile de scăpare puteau să fugă, să găsească protecție cei care din intâmplare, involuntar, cauzau moartea cuiva. Cel vinovat de uciderea din neatenție își scăpa viața fugind în cea mai apropiată cetate de scăpare.
De ce erau nevoiți să fugă? Pentru că în acel timp nu era organizat ca acum sistemul penitenciar. Fără nici o lege, răufăcătorii s-ar fi înmulțit. Așa că dacă cineva cu bună știință, sau chiar cu premeditare ar fi ucis pe cineva, era vinovat de crimă și pasibil de pedeapsa capitală. Nu era admisă cauțiunea. Ucigașul trebuia ucis. De ce se întâmpla așa? Pe de-o parte era o paritate. Era Legea talionului: „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Acest dicton se aplica extins: vânătaie pentru vânătaie și viață pentru viață. Pe lângă faptul că se făcea oarecum dreptate, mai vorbim de rolul edifiant al pedepsei capitale. Astfel se stopa extinderea răului. Nimeni, oricât era de supărat pe cineva, nu lua în calcul să-l ucidă, pentru că știa că și pe el îl așteaptă moartea. Era un fel de limitare a răului. Isus l-a avertizat pe Petru, care scosese , că „cel ce scoate sabia (ideea era „cel ce va ucide”), de sabie va pieri”.
Dacă cineva ucidea fără intenție, dar ucidea, răzbunătorul sângelui îl putea urmări să-l pedepsească, dar dacă se adăpostea în una din cetățile de scăpare, răzbunătorul nu mai avea voie să-i facă vreun rău. Acea cetate de scăpare devenea un fel de domiciliu forțat. Dacă ar fi ieșit de acolo, și răzbunătorul sângelui îl găsea în altă parte, îl putea omorî, fără să se facă vinovat. Nu am reușit să-mi dau seama de ce erau câte trei cetăți de scăpare de o parte și de alta a Iordanului. Mai ales că la răsărit de Iordan erau doar două triburi și jumătate, iar la apus nouă triburi și jumătate. De ce s-au împărțit egal, și nu proporțional, cetățile de scăpare?
Mai este o mențiune care nu poate trece neobservată: cel ce fugea în cetatea de scăpare (erau mai multe formalități și era judecat de tribunalul popular – dacă uciderea era sau nu cu intenție; nu ne ocupăm acum de acest aspect), deci cel ce se adăpostea trebuia să rămână în cetatea de scăpare până la moartea Marelui Preot. Dacă Marele Preot era bătrân sau bolnav, scăpa mai repede. După moartea arhiereului se putea întoarce în cetatea sa, fără ca răzbunătorul să îi mai poată face vreun rău. Ideea este că era rânduit un timp când era absolvit de vină.
Se scot în evidență două aspecte: dreptatea și îngăduința. Dreptate pentru păcatele cu voia, și îngăduință pentru cele fără voie. Termenul de prescripție „la moartea Marelui Preot” ne duce cu gândul la faptul că la moartea lui Isus, Marele Preot în veac, s-au prescris păcatele fără voie: „Dumnezeu nu ține seama de vremea de neștiință, ci poruncește acum tuturor oamenilor să se pocăiască” (FAp 17:30). Ioan zice în epistola sa: „Vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl pe Isus Hristos cel neprihănit...”(1 Ioan 2:2).
Așadar, dacă cineva din neatenție a greșit, iertarea lui Isus solicitată grabnic aduce eliberarea. Dar, viața trebuie trăită curat! Dacă raiul ar fi plin de oameni care se feresc de păcat si trăiesc curat atât cât eu caut să trăiesc curat: aș vrea să fiu într-un asemenea rai?

„Vulpile au vizuini, și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde-și odihni capul”. (Matei 8, 20)

Prin ce crează disconfort statutul de peregrin al creștinului?
1. Prin instabilitate
2. Prin lipsa minimului necesar
3. Prin jocul alternant: popularitate - singurătate.

Un proverb de actualitate:

Puține cuvinte și ispravă mai multă!

Semnalarea unui articol de interes pentru predicatori: Tudorel Constantin Rusu, ”Idea de patos în discursul pastoral”, în Cercetare și dialog teologic astăzi, Doxologia, 2017, pp. 95-105. Autorul articolului abordează tripticul aristotelian ethos-pathos-logos, cu accent pe patos, aspect care vizează „mișcarea inimii” audienței.