Georgiana Maier- Consiliere pentru Dezvoltare Personala

Uneori mă gândesc că profesia mea înseamnă să stau la granița dintre lumi.

În aceeași zi pot să mă bucur de zâmbetul unui bebeluș prematur, să negociez cu un copil care refuză să scrie încă un rând, să ascult o durere veche de ani de zile și să sărbătoresc împreună cu cineva o limită pusă pentru prima dată.

Am adunat toate aceste fragmente într-un articol nou, „Între lumi”.

Despre oameni. Despre poveștile pe care le aduc cu ei. Despre ceea ce rămâne după ce pleacă ultimul client.
Link articol https://open.substack.com/pub/georgianamaier/p/intre-lumi?r=4p984o&utm_campaign=post&utm_medium=web&showWelcomeOnShare=true

M-am gândit de multe ori la un lucru...
Cum ar fi dacă pentru o singură zi am putea ieși din mintea noastră și am putea locui în privirea celor care ne iubesc?
Nu în privirea celor care ne-au respins, ci în privirea celor ce au rămas.
Să vedem toate detaliile ce noi le omitem dar apar în memoria oamenilor care ne iubesc.
Și poate că, dacă am putea vedea pentru câteva clipe prin ochii lor, am descoperi că suntem mult mai mult decât suma lucrurilor pe care încercăm mereu să le reparăm la noi.

Link-ul complet in comentarii.

M-am uitat mult la colajul ăsta și mi-am dat seama că nu văd doar copii.

Văd începuturi.

Văd toate formele în care viața își face curaj să apară pe lume.

Văd mâini mici care se întind spre cineva fără să știe dacă vor fi prinse.

Văd ochi care încă nu au învățat să se ascundă.
Văd râsete care nu au devenit încă politețe.

Văd oameni care încă nu au învățat să se rușineze de cine sunt.

Și undeva printre ei o văd și pe Georgiana…

Fetița care scria.
Fetița care visa.
Fetița care își imagina lumi întregi și care doar voia să fie văzută.
Fetița care uneori aștepta mai mult decât primea.
Fetița care, fără să știe, avea să crească și să devină omul care ține astăzi spațiu pentru poveștile altora.

Poate de asta îmi plac atât de mult copiii.
Pentru că atunci când mă uit la ei îmi amintesc ceva ce uităm pe drum.

Că înainte să fim puternici, am fost fragili și înainte să fim funcționali, am fost curioși.
Înainte să învățăm să demonstrăm ceva, am știut pur și simplu să existăm.

În colajul ăsta sunt copiii prietenelor mele.
Sunt nepoții mei.
Sunt copii cu care lucrez.
Sunt eu și sora mea.
Sunt copii care poate nici nu vor ști vreodată cât de mult au luminat o zi doar prin faptul că au existat în ea.

Și sunt recunoscătoare că viața mi-a permis să întâlnesc atât de multe începuturi.

Astăzi, de Ziua Copilului, mă gândesc la toți copiii.
La cei care construiesc castele din perne.
La cei care pun o mie de întrebări.
La cei care visează fără să știe încă ce înseamnă imposibil.

Dar mă gândesc și la copiii din noi.

La cei care încă așteaptă.
La cei care încă speră.
La cei care încă se uită spre lume cu genunchii juliți și inima deschisă.

Și sper să nu îi mai abandonăm…

Pentru că, uneori, cel mai important copil pe care îl avem de crescut este cel care e în interiorul nostru.💛

Ani la rând am crezut că îmi lipsește o casă...

Mai mult spațiu. Mai multă stabilitate. Un loc al meu.

Abia mai târziu am înțeles că ceea ce căutam nu erau pereți, ci sentimentul că pot exista într-un loc exact așa cm sunt: cu zile bune și cu zile grele, cu bucurie, dar și cu tristețe fără să mă explic și fără să mă apăr.

Am scris despre case, despre locuri, despre imagini pe care le construim și uneori le pierdem, dar mai ales despre diferența dintre a avea un spațiu și a ți se face loc în el.

Articolul nou este pe Substack.

Link în comentarii. 🤍

Cred că unul dintre cele mai triste lucruri pe care le-am învățat ca oameni este să continuăm să funcționăm mult timp după ce în interior am obosit deja...

Să spunem „mai rezist puțin”.
Să împingem încă o săptămână.
Încă un proiect.
Încă o responsabilitate.
Încă o perioadă grea.

Până când corpul începe să vorbească în locul nostru.
Prin nopți în care nu mai dormim bine.
Prin tensiunea care nu mai pleacă.
Prin senzația că nu ne mai simțim acasă nici în propria viață.

Workshopul acesta s-a născut din multe lucruri pe care le-am văzut în oamenii cu care lucrez, dar și din lucruri pe care le-am trăit eu însămi. Din perioade în care am continuat să țin totul în brațe chiar și atunci când în interior simțeam că ceva începe să cedeze.

Nu va fi un atelier despre „cum să fii mai productiv” și nici despre pozitivitate forțată.

Va fi un spațiu sincer despre suprasolicitare, corp, limite și despre ce se întâmplă cu noi când ducem prea mult prea mult timp.

Dacă simți că rezonezi cu asta, te aștept cu drag.

„Când corpul spune stop”
🗓 13 iunie | Cluj-Napoca

Detalii și înscriere:
https://www.sparkinspire.ro/pagina-8

https://fb.me/e/5IHU90zF2

Cunoști oare acele zile când te simți ca o casă în care cineva a uitat lumina aprinsă?
Din stradă pare locuită, ferestrele sunt curate și se mai aude câte un zgomot din interior. Ușa se deschide și dacă intri preț de câteva minute, probabil nici nu îți dai seama. Doar că înăuntru camerele sunt reci și proprietarii nu sunt prezenți.
Am început să mă gândesc la asta în ultimele zile, când m-am trezit dimineața și primul lucru pe care l-am simțit nu a fost tristețea, ci greutatea. Acea greutate interioară ca și cm cineva mi-ar fi turnat nisip în vene peste noapte.
Și e ciudat cât de repede apare frica atunci…
Frica aia veche, pe care cred că o știu mulți oameni care au trecut prin depresie, anxietate sau perioade în care au trebuit să învețe din nou cm să stea în propria viață fără să fugă din ea.
Te simți puțin mai bine o vreme, începi să respiri mai normal și te surprinzi râzând fără să fie forțat. Chiar mănânci fără nodul acela permanent în stomac și exact când începi să lași garda jos, vine o zi de genul acesta: o zi în care corpul tău pare că nu mai vrea să colaboreze cu tine.

Continuarea articolului în link-ul din comentarii.

Mult timp am privit corpul meu ca pe ceva care mă încurcă.
Ca pe ceva care mă oprește exact când aș avea nevoie să pot mai mult.

Durerea cronică nu îți schimbă doar corpul. Îți schimbă ritmul, încrederea, relația cu tine. Și uneori începi să îți vorbești mai dur decât ai vorbi vreodată cu cineva drag.

Din tot ce am trăit și integrat în perioada asta s-a născut un material pe care mi-ar fi plăcut să îl am și eu în momentele grele.

„Când corpul spune stop”
Un workbook de 23 de pagini și o meditație ghidată „Locul în care corpul se poate lăsa”, create pentru oamenii care trăiesc cu durere persistentă și oboseala emoțională care vine odată cu ea.

Nu este despre perfecțiune sau vindecare rapidă.
Este despre a învăța să locuiești în tine cu mai puțină luptă și mai multă compasiune.

Las linkul în comentarii.

Și dacă simți că ar putea ajunge exact la cineva care are nevoie de asta acum, dă-l mai departe.

Unele zile încep cu „azi nu pot mai mult...”

Nu se simt dramatic, nu sunt cu uși trântite, ci vin cu felul acela tăcut în care te trezești deja obosit, faci ce ai de făcut, răspunzi la mesaje, bifezi lucruri, dar pe dinăuntru parcă stai cu respirația mică sau tăiată.

Și mai sunt și zile în care, tocmai pentru că e prea mult, încerci să controlezi tot.

Să știi dinainte, să nu te ia nimic prin surprindere tocmai ca mintea ta să se simtă în siguranță.
Și atunci ții strâns de planuri, de oameni, de detalii și de tine.

Cel mai adesea, controlul nu vine din rigiditate ci din frică.
Iar epuizarea nu vine din lipsă de voință, vine din prea mult dus singur, prea mult timp.

Am creat pachetul *Control & Energie* pentru aceste două locuri din noi:

„Zilele în care nu pot mai mult” — pentru momentele în care energia e jos și ai nevoie să te apropii de tine fără vinovăție.

„Când simt că trebuie să controlez tot” — pentru momentele în care anxietatea se ascunde sub nevoia de a ține totul în mâini.

Sunt două mini-workbook-uri PDF, cu exerciții ghidate, reflecții simple și concepte explicate pe înțeles, ca să poți lucra cu tine mai blând, mai realist, mai aproape de ce se întâmplă de fapt înăuntru.

Nu sunt despre a te repara.
Sunt despre a nu te mai lăsa singur exact când îți e greu.

Pachetul este disponibil la un preț promoțional aici:

Pachet promoțional mini-workbook-uri- Control & Energie Două mini-workbook-uri pentru momentele în care te simți copleșit sau încordat. Un spațiu ghidat care te ajută să înțelegi ce se întâmplă în tine și să revii mai blând la tine. CE PRIMEȘTI – 2 mini-workbook-uri PDF – exerciții ghidate și reflecții aplicabile imediat – conc...

Mă gândesc de multe ori cm vindecarea seamănă mai puțin cu alergatul și mai mult cu melcul acesta din poză.

Melcul își poartă casa în spate nu pentru că îi este ușor, ci pentru că asta e tot ce are. Merge încet, atât de încet încât aproape că nici nu observi că s-a mișcat și totuși, ajunge.

Trăim într-o lume care ne întreabă constant: „de ce nu ai trecut peste încă?”, „de ce durează atât?”, „de ce ești încă sensibil la asta?”.

Dar unele răni nu se vindecă în viteză, unele au nevoie de pași mici, de pauze lungi, de zile în care singura victorie e că nu te-ai abandonat pe tine.

Mi se pare că oamenii obosiți emoțional seamănă uneori cu melcii după ploaie. Par fragili la prima vedere, dar cu o forță tăcută în felul în care continuă să înainteze purtându-și întreaga lume cu ei.

Cred că maturizarea nu arată mereu ca o transformare spectaculoasă, uneori arată exact așa: să mergi încet fără să te mai urăști pentru ritmul tău.

Sunt momente în care maturizarea emoțională nu arată ca o concluzie clară, ci ca abilitatea de a ține două adevăruri în același timp fără să te rupi între ele.
Să poți spune:
„M-a durut enorm.”
și totuși
„Nu regret că am trăit asta.”
Am scris despre paradoxuri, despre ambivalență, despre felul în care psihicul nostru încearcă mereu să simplifice ceea ce în realitate este profund nuanțat. Despre cm uneori vindecarea nu înseamnă să alegi între emoții, ci să înveți să le lași să existe împreună.
Găsești link-ul articolului în comentarii.