Georgiana Maier- Consiliere pentru Dezvoltare Personala

Am scris un text despre una dintre activitățile mele preferate: să încerc să rezolv lucruri care încă nu au un răspuns încă 😅
Despre perioada asta în care încă sunt între investigații, rezultate și multe „mai vedem” — expresie pe care, după cm se poate intui, sistemul meu nervos o adoră maxim.
Despre cât de bine am învățat să mă descurc, să caut soluții, să fac planuri și planuri pentru planuri… și cât de puțin știu de fapt să stau în locurile în care nu am nimic de făcut decât să aștept.
Și mai ales despre găleata imaginară pe care am cărat-o mult timp după mine, pregătită să sting următorul incendiu.
Nu am aruncat-o, încă am nevoie de ea dar încerc să învăț că, atunci când nu văd fum, poate nu trebuie să mă duc eu să-l caut. 😅
Textul acesta e scris chiar din mijlocul lui „nu știu încă”.
Nu după ce s-au rezolvat lucrurile.
Nu de la capătul celălalt.
De aici...
Cu întrebări, cu niște tăntici foarte vocale în capul meu, cu găleata lângă ușă și cu încercarea de a nu-mi mai pune viața pe pauză până când totul va fi bine, pentru că aparent și zilele dintre două rezultate se pun la viață.
„Cu găleata încă în mână” — noul text de pe Substack, linkul este în primul comentariu.

Nu am mai scris de ceva vreme...

Adevărul este că m-am simțit copleșită.
De viață.
De întrebări.
De problemele medicale.
Și uneori pur și simplu nu am mai avut cuvinte.

Așa că astăzi m-am întors exact în locul în care sunt.

În ultimele zile am încercat să înțeleg mai bine ce se întâmplă în corpul meu și în timp ce citeam despre anemie, măduvă osoasă și fier, mi-am dat seama că biologia spune uneori povești despre noi mai frumos decât o face psihologia.

Așa s-a născut acest text.

Nu este doar despre analize sau despre hemoglobină.
Este despre felul în care organismul încearcă să meargă mai departe chiar și atunci când nu mai are din ce.

Și despre cât de ușor confundăm adaptarea cu faptul că suntem bine...

Dacă l-ai citit, mi-ar plăcea să-mi spui ce parte a rămas cu tine. ❤️

Articolul complet: https://georgianamaier.substack.com/p/atelierul-interior?r=4p984o&utm_campaign=post&utm_medium=web&showWelcomeOnShare=true

Uneori mă gândesc că inima nu se vindecă devenind din nou întreagă.
Se vindecă învățând să țină laolaltă toate cioburile din care este făcută.
Fiecare om pe care l-am iubit.
Fiecare despărțire.
Fiecare animal care m-a învățat iubirea fără condiții.
Fiecare carte, fiecare melodie, fiecare apus, fiecare ceașcă de cafea băută în liniște.
Toate au rămas în mine.
Nu ca răni, ci ca bucăți din mozaicul inimii mele.
Articolul este despre oamenii care au plecat, despre cei care au rămas și despre felul în care fiecare a lăsat o culoare în mine.
Pentru că maturitatea nu înseamnă să alegi ce rămâne în mozaicul tău, înseamnă doar să nu te mai lupți cu cioburile din care este făcut.
💛 Dacă ai putea să-ți privești inima, din ce bucăți ar fi alcătuită?
Articolul complet este pe Substack. Link în bio.

Sunt scrisori pe care nu le trimitem niciodată.

Rămân în noi ani întregi, până când într-o zi simțim că nu mai putem merge mai departe fără să le scriem.

„Scrisori pentru Tanta” este despre iubirea care rămâne chiar și după pierdere, despre lucrurile nespuse și despre felul în care un om continuă să trăiască în gesturile, amintirile și tăcerile noastre.

Dacă ai pierdut vreodată pe cineva drag sau ai rămas cu un „aș mai fi vrut să-ți spun ceva”, poate vei găsi o parte din tine în aceste rânduri.

Lectură cu blândețe. 🤍

https://open.substack.com/pub/georgianamaier/p/scrisori-pentru-tanta?r=4p984o&utm_medium=ios

Zilele trecute în tramvai am văzut o scenă atât de simplă dar care m-a făcut să nu-mi pot lua ochii de la ea.

Un domn călătorea cu un câine mare, genul acela care îți atrage atenția imediat. Avea botniță, era în lesă și stătea liniștit lângă stăpânul lui. Pe umărul bărbatului era însă un pui de pisică.

Era ceva aproape comic și tandru în imaginea asta. Puterea și fragilitatea mergând împreună printr-un tramvai aglomerat.

După câteva stații, omul s-a așezat pe un scaun și pisica a coborât de pe umăr.

Atunci s-a întâmplat ceva care m-a făcut să rămân cu privirea lipită de ei.

Citește tot articolul aici:
https://open.substack.com/pub/georgianamaier/p/cand-corpul-stie-ca-e-in-siguranta?r=4p984o&utm_campaign=post&utm_medium=web&showWelcomeOnShare=true

Uneori mă gândesc că profesia mea înseamnă să stau la granița dintre lumi.

În aceeași zi pot să mă bucur de zâmbetul unui bebeluș prematur, să negociez cu un copil care refuză să scrie încă un rând, să ascult o durere veche de ani de zile și să sărbătoresc împreună cu cineva o limită pusă pentru prima dată.

Am adunat toate aceste fragmente într-un articol nou, „Între lumi”.

Despre oameni. Despre poveștile pe care le aduc cu ei. Despre ceea ce rămâne după ce pleacă ultimul client.
Link articol https://open.substack.com/pub/georgianamaier/p/intre-lumi?r=4p984o&utm_campaign=post&utm_medium=web&showWelcomeOnShare=true

M-am gândit de multe ori la un lucru...
Cum ar fi dacă pentru o singură zi am putea ieși din mintea noastră și am putea locui în privirea celor care ne iubesc?
Nu în privirea celor care ne-au respins, ci în privirea celor ce au rămas.
Să vedem toate detaliile ce noi le omitem dar apar în memoria oamenilor care ne iubesc.
Și poate că, dacă am putea vedea pentru câteva clipe prin ochii lor, am descoperi că suntem mult mai mult decât suma lucrurilor pe care încercăm mereu să le reparăm la noi.

Link-ul complet in comentarii.

M-am uitat mult la colajul ăsta și mi-am dat seama că nu văd doar copii.

Văd începuturi.

Văd toate formele în care viața își face curaj să apară pe lume.

Văd mâini mici care se întind spre cineva fără să știe dacă vor fi prinse.

Văd ochi care încă nu au învățat să se ascundă.
Văd râsete care nu au devenit încă politețe.

Văd oameni care încă nu au învățat să se rușineze de cine sunt.

Și undeva printre ei o văd și pe Georgiana…

Fetița care scria.
Fetița care visa.
Fetița care își imagina lumi întregi și care doar voia să fie văzută.
Fetița care uneori aștepta mai mult decât primea.
Fetița care, fără să știe, avea să crească și să devină omul care ține astăzi spațiu pentru poveștile altora.

Poate de asta îmi plac atât de mult copiii.
Pentru că atunci când mă uit la ei îmi amintesc ceva ce uităm pe drum.

Că înainte să fim puternici, am fost fragili și înainte să fim funcționali, am fost curioși.
Înainte să învățăm să demonstrăm ceva, am știut pur și simplu să existăm.

În colajul ăsta sunt copiii prietenelor mele.
Sunt nepoții mei.
Sunt copii cu care lucrez.
Sunt eu și sora mea.
Sunt copii care poate nici nu vor ști vreodată cât de mult au luminat o zi doar prin faptul că au existat în ea.

Și sunt recunoscătoare că viața mi-a permis să întâlnesc atât de multe începuturi.

Astăzi, de Ziua Copilului, mă gândesc la toți copiii.
La cei care construiesc castele din perne.
La cei care pun o mie de întrebări.
La cei care visează fără să știe încă ce înseamnă imposibil.

Dar mă gândesc și la copiii din noi.

La cei care încă așteaptă.
La cei care încă speră.
La cei care încă se uită spre lume cu genunchii juliți și inima deschisă.

Și sper să nu îi mai abandonăm…

Pentru că, uneori, cel mai important copil pe care îl avem de crescut este cel care e în interiorul nostru.💛

Ani la rând am crezut că îmi lipsește o casă...

Mai mult spațiu. Mai multă stabilitate. Un loc al meu.

Abia mai târziu am înțeles că ceea ce căutam nu erau pereți, ci sentimentul că pot exista într-un loc exact așa cm sunt: cu zile bune și cu zile grele, cu bucurie, dar și cu tristețe fără să mă explic și fără să mă apăr.

Am scris despre case, despre locuri, despre imagini pe care le construim și uneori le pierdem, dar mai ales despre diferența dintre a avea un spațiu și a ți se face loc în el.

Articolul nou este pe Substack.

Link în comentarii. 🤍

Cred că unul dintre cele mai triste lucruri pe care le-am învățat ca oameni este să continuăm să funcționăm mult timp după ce în interior am obosit deja...

Să spunem „mai rezist puțin”.
Să împingem încă o săptămână.
Încă un proiect.
Încă o responsabilitate.
Încă o perioadă grea.

Până când corpul începe să vorbească în locul nostru.
Prin nopți în care nu mai dormim bine.
Prin tensiunea care nu mai pleacă.
Prin senzația că nu ne mai simțim acasă nici în propria viață.

Workshopul acesta s-a născut din multe lucruri pe care le-am văzut în oamenii cu care lucrez, dar și din lucruri pe care le-am trăit eu însămi. Din perioade în care am continuat să țin totul în brațe chiar și atunci când în interior simțeam că ceva începe să cedeze.

Nu va fi un atelier despre „cum să fii mai productiv” și nici despre pozitivitate forțată.

Va fi un spațiu sincer despre suprasolicitare, corp, limite și despre ce se întâmplă cu noi când ducem prea mult prea mult timp.

Dacă simți că rezonezi cu asta, te aștept cu drag.

„Când corpul spune stop”
🗓 13 iunie | Cluj-Napoca

Detalii și înscriere:
https://www.sparkinspire.ro/pagina-8

https://fb.me/e/5IHU90zF2