EducateYourself - Mind, Body & Soul

Un cuplu sanatos, care isi traieste viata cu afectiune, apreciere, intelegere si pasiune, este cel mai bun dar pe care i-l puteti oferi copilului vostru.

Relatia dvs. de cuplu este primul model de relatie de iubire pentru copil. Copilul dvs. se va familiariza cu „iubirea“ pe care o traiti dvs. in cuplu si va avea „chimie“ pentru un partener care va seamana. Va fi iubit si va iubi asa cm primiti iubirea partenerului si asa cm iubiti voi.

Parenting: de ce este esential sa fiti si parteneri, nu doar parinti Un cuplu sanatos, iubitor, atent la propria relatie, este un mediu confortabil, incurajator si stimulativ pentru un copil. Dincolo de toate regulile de parenting, relatia armonioasa dintre parinti este cel mai frumos dar pe care il puteti face copilului vostru.

Parintele iubeste neconditionat, educa, ingrijeste si ii ofera siguranta copilului. Insa anumite situatii duc la o inversare de roluri, cand cel mic isi asuma, fara sa vrea, rolul de protector al adultului.

Parintele redevine copil din cauza unor rani nevindecate, din copilarie, si cauta, inconstient, sa primeasca un fel de pansament peste acea rana de la copilul sau.

Pe de alta parte, copilul se naste cu instinctul de a indeplini nevoile parintelui, atunci cand acesta i-o cere, chiar si nonverbal.
In alte cazuri, cand parintii se separa sau unul dintre ei moare, mama, pentru ca se simte izolata, coplesita de durere si nu are niciun sprijin, fara sa-si dea seama, isi priveste copilul ca pe un salvator.

De la cea mai mica varsta, creierul limbic are grija de indeplinirea nevoilor noastre emotionale pentru a supravietui pericolelor fizice si pentru a avea o viata emotionala implinita, care sa ne ajute sa evoluam si sa fim fericiti.

Partea cea mai noua a creierului, neocortexul, gazduieste functiile inalte ale gandirii umane: planificarea, anticiparea consecintelor, controlul impulsurilor etc.

Revenind la acest proces de inversare a rolurilor, nenatural pentru relatia parinte-copil, mecanismul este urmatorul: creierul limbic al parintelui il indruma pe acesta sa isi gaseasca vindecarea emotionala a ranilor vechi.

Initial, creierul limbic al adultului „cauta“ partenerul de viata care sa il ajute sa vindece aceste dureri. Daca el nu este disponibil si parintele simte deschidere emotionala la copil, sistemul limbic se va orienta catre cel mic si va cauta vindecarea la el.
Parintele se simte confortabil in acest rol, daca nu devine constient de proces, fiindca sistemul sau limbic a gasit solutia: copilul ii ofera elementele de care propriii parinti l-au privat in copilarie: intelegere, tandrete, ascultare, salvare emotionala.

Copilul se simte impovarat de acest rol, insa, din dragoste pentru parinte, si-l va asuma imediat – initial, „inconstient“ – si se va comporta cu parintele ca un adevarat… parinte: il va proteja de vestile neplacute, va rezolva singur situatii care, in mod normal, au nevoie de implicarea adultului, va „tine casa“, va face gesturi excesive de afectiune etc.

Copilul, de cele mai multe ori, isi pierde inocenta si bucuria de a exista pentru sine, fiindca va trai nu pentru a se dezvolta si pentru a descoperi frumusetea vietii, ci pentru a-si salva si proteja parintele.
Acesta, intrat in rolul de copil, se simte protejat, se agata si depinde tot mai mult de copilul sau, in tot mai multe aspecte ale vietii.

Ori de cate ori copilul incearca sa traiasca si pentru el insusi, parintele devine gelos, considera ca este neglijat si va face tot felul de lucruri pentru a capta din nou atentia copilului.

In ceea ce priveste respectul, nu stiu daca parintele pierde neaparat respectul copilului, desi am vazut acest lucru intamplandu-se de foarte multe ori.

Insa ii pierde increderea ca il poate ajuta la greu. Cand cel mic va avea nevoie de sprijin emotional, creierul sau limbic va cauta acest sprijin fie la alti oameni (copii sau adulti), fie va incerca sa rezolve singur problemele care il macina.

Copilul, protectorul parintelui Parintele iubeste neconditionat, educa, ingrijeste si ii ofera siguranta copilului. Insa anumite situatii duc la o inversare de roluri, cand cel mic isi asuma, fara sa vrea, rolul de protector al adultului. O dinamica cu efecte serioase, de ambele parti.

"Vorbim despre prapastie intre generatii atunci cand ne sar in ochi extremele si atitudinile rigide: parintii se ataseaza in mod excesiv, rigid, de anumite idei despre cm este sau cm ar trebui sa fie lumea, ignorand toate acele aspecte ale realitatii care le semnaleaza ca harta lor mentala asupra lumii are nevoie disperata de o actualizare; tinerii dezvolta o filosofie extremista si simplista conform careia „tot ceea ce e nou, e bun, tot ceea ce e vechi, este rau“.

La un nivel mai profund, la nivel emotional, conflictul intre generatii este trait asemenea unui conflict de putere. Parintele este autoritatea care dicteaza („eu te-am facut, eu te omor“, „cat timp traiesti in casa mea, trebuie sa faci cm spun eu“), copilul este persoana dependenta, care se supune.

Inevitabil, la un moment dat, de obicei in perioada adolescentei, apare rebeliunea copilului, razboiul lui pentru independenta. Si, astfel, ajungem la un alt nivel de profunzime: conflictul intre generatii este expresia unor dificultati de separare, atat ale parintilor, cat si ale copiilor.

Parintilor le este greu sa se desparta de copii si atunci cedeaza tentatiei de a-i infantiliza, astfel incat acestia sa para ca au in continuare nevoie de ei.

Copiilor le este greu sa se desparta de parinti si atunci, pentru a putea face totusi acest lucru posibil, folosesc strategia de a se focaliza pe partile negative ale acestora.

Intr-un fel, conflictul intre generatii este conflictul dintre doi copii. Mai exact, dintre un copil care plange furios pentru ca se simte respins, eventual abandonat, si un altul care vrea sa simta ca este suficient de puternic pentru a abandona si a-si urma calea proprie, imbratisand increzator viitorul.

Copilul care plange furios pentru ca se simte abandonat este parintele, iar lucrul acesta nu trebuie sa ne mire, am acceptat deja cu totii (sper, psihologia a demonstrat asta din plin) ca orice adult ascunde in interiorul sau un copil.

Cand spun „doi copii“, spun asta pentru a sublinia faptul ca amandoi – atat copilul, cat si parintele – au nevoie de crestere in plan emotional, psihologic."

Ce e prapastia dintre generatii Vorbim despre prapastia dintre generatii, dar nu stim prea bine ce desemneaza aceasta metafora. De ce nu se inteleg copiii cu parintii lor? Cateva clarificari si rezultate, in urma unei experiente psihoterapeutice vaste, de la Virgil Ricu.

May 2024 be a magical one✨✨✨

Copiii sunt martorii tacuti ai suferintelor adultilor.

Tot ce isi doresc este ca parintii lor sa fie multumiti si fericiti, dar rar se intampla… E dureros pentru ca in incercarea noastra de a-i proteja, ii indepartam tot mai mult, atat fizic cat si emotional.

Imbratiseaza-ti copilul si petrece timp cu el. Este ceea ce conteaza la finalul zilei!

Kieferpix/ Getty Images

Tu ii impui limite copilului tau? De ce?

„Mi-e teama sa-i impun limite“

Cu conditia sa nu fie prea arbitrare si prea rigide, limitele sunt vitale pentru adolescent. Ele il asigura, dovedindu-i si ca nu este lasat de capul lui, abandonat. In acelasi timp, atentie la coerenta: nu vei mai fi credibil, daca il admonestezi pentru comportamentul lui periculos pe bicicleta, atata timp cat nici tu nu respecti limita de viteza. Daca nu ii impui limite, il impingi pe copilul tau adolescent sa supraliciteze pana ce intalneste o opozitie, ceea ce poate avea conse­cinte grave (accidente, infractiuni etc.). Daca adolesecentul devine violent si iti este deja teama de el, apleaza la un ajutor exterior competent, cm ar fi un terapeut familial.

Parinti – adolescenti: cheile comunicarii Cu adolescentii zgarciti la vorba si prompti in a reactiona la cea mai mica remarca, comunicarea nu este usoara. Iata cateva decriptari ale unor mesaje aparent simple...