02/10/2026
Speranța este locul în care ne ascundem de realitatea care ne doare.
Sperăm că omul de lângă noi se va schimba. Că ne vom însănătoși. Că vom reuși să trecem peste. Că vom primi înțelegerea, iubirea și respectul pe care le așteptăm.
Și, în timp ce sperăm, continuăm să trăim ceea ce ne doare.
Simțim durerea, dar ne spunem că nu este atât de grav. Simțim că o limită a fost încălcată, dar ne cerem răbdare. Simțim că nu mai putem, dar ne cerem să mai rezistăm.
Ca să păstrăm speranța într-un viitor dorit, negăm ceea ce simțim în prezent. Ne negăm suferința, nevoile și părțile din noi care cer să fie ascultate și protejate.
Ne agățăm de o promisiune, de un gest frumos, de câteva zile de liniște. Le transformăm în dovezi despre viitor, chiar dacă prezentul ne arată același tipar.
Așa ne sabotăm prin speranță: ne oferă suficientă alinare cât să amânăm întâlnirea cu adevărul.
Doare mai puțin să ne imaginăm ce ar putea fi decât să recunoaștem ceea ce este.
Dar problema rămâne. Nevoile rămân neîmplinite. Limitele rămân încălcate. Iar noi mai lăsăm să treacă o zi, o lună, un an.
Speranța în care ne refugiem ne îndepărtează și de noi, și de propriile noastre resurse.
Ne mutăm atenția de la „Ce simt? De ce am nevoie? Ce pot decide pentru mine?” la „Când se va schimba celălalt? Când se va schimba situația?”.
Ne condiționăm liniștea de o schimbare pe care nu o putem face în locul altcuiva.
Speranța nu ne susține.
Credința, da — atunci când are alături realitatea, faptele și acțiunea. Speranța devine refugiu atunci când trebuie să ignorăm ceea ce trăim.
Să recunoști că te doare nu te obligă să ai astăzi toate răspunsurile. Îți dă însă un punct de plecare: adevărul tău.
Și începi să asculți partea din tine pe care ai redus-o la tăcere în timp ce așteptai schimbarea celuilalt.
Cu iubire, 💜
Romina