Cuvinte și sensuri maramureșene

23/07/2026

î din î


Una din cele mai acceptate reguli etimologice privitoare la limba română este aceea că toate cuvintele care conțin Î și au origine latină provin din cuvinte care au A sau I în loc de Î.

Conform acestei reguli, A-ul sau I-ul ar fi evoluat în Î, cm se întâmplă nu doar în interiorul cuvintelor (manus > mână, canes > câine, panis > pâine etc.), ci și în poziție inițială: in > în (și toate verbele construite în latină cu in-, de exemplu: incipere > a începe), ipsa > însă.

Ba chiar și U-ul latinesc ar fi avut aceeași soartă, cm e cazul în unquam > încă.

Este inutil să spunem cât de important este acest sunet în fonetica limbii române, mai ales că este prezent în conjugarea verbului fundamental a fi și chiar în poziție inițială: îs (în pronunția populară eu îs, ei îs).

Dar abaterea/transformarea sistematică a lui A, I (și uneori U) în Î este mai puțin credibilă și probabilă ca evoluție naturală decât ca abatere și transformare inițială.

Mult mai probabil, sunetul sau fonemul Î exista ÎNAINTE (apropo și înainte ar fi avut aceeași evoluție: in ab ante > înainte), ca latina să ajungă pe aceste meleaguri.

În primul rând, sunetele/fonemele unei limbi sunt unele din cele mai conservatoare elemente ale unei limbi, la fel de conservatoare dacă nu chiar mai conservatoare decât sintaxa. Pronunția se schimbă doar în condiții extreme, cm ar fi îndepărtarea și izolarea de spațiul de pronunție originar sau presiunea unor alte limbi cu care se află în contact.

De exemplu, și în ziua de azi, cm probabil a fost dintotdeauna, arabii nu pronunță (nu pot pronunța) sunetul P, ci pronunță B.

Cât despre Î-ul românesc, el nu ar fi putut proveni din nici o presiune lingvistică externă, întrucât nici o limbă vecină nu-l folosește atât de extensiv ca noi și cu o asemenea valoare fonologică. Era absent – evident – în limba latină, și așa a rămas până în ziua de azi în toate limbile romanice. Este prezent în limbile slave, însă doar după consoanele tari și, mai ales, nu este prezent NICIODATĂ în poziție inițială.

De asemenea, merită menționat că această vocală nu este prezentă nici în limba albaneză, despre care unii susțin că ar fi adevărata moștenitoare a limbii dacilor.

În al doilea rând, este imposibil de imaginat că vorbitorii dinainte de cucerirea romană n-au avut un echivalent pentru fundamentala prepoziție “în” (lăsând la o parte alte cuvinte cm ar fi cele menționate mai sus) și au trebuit să aștepte cucerirea romană pentru a o împrumuta și folosi.

Luând toate acestea în considerare, ipoteza cea mai credibilă și probabilă este că această vocală (cam primitivă având în vedere pronunția propriu-zisă) pre-datează cucerirea romană și toate împrumuturile din latină sau din alte limbi câte au fost (necesar) să fie, au fost turnate în acest tipar fonetic, adică s-au mulat pe ea, acolo unde a fost cazul.

Așa că, chiar dacă nu cunoaștem mai nimic despre limba celor care trăiau pe aceste meleaguri înainte de cucerirea romană, este aproape cert nu doar că foloseau în mod obișnuit vocala Î, dar și că folosirea ei le era proprie.

11/07/2026

clinci

Dicționarele îl dau mai degrabă ca neologism, iar singura mențiune ca fiind arhaism îi face o superficială etimologie, prin cuvântul clincer, ajungând la un bulgăresc klince (cui de potcoavă).

Eu însă l-am auzit folosit în sensul de “dispută” cel puțin verbală și chiar “încleștare” de oameni care n-au urmărit niciodată un meci de box și nici n-au cunoscut jargonul specific acestui sport. Nu de puține ori l-am auzit în expresii de genul “(cutare) e în clinci cu (cutare)”, pentru a descrie situația în care persoanele respective erau “încleștate”, “agățate” una de alta într-un conflict personal (din te miri ce motiv, dar de cele mai multe ori unul destul de serios).

Dar și în clincerul consemnat de dicționar se poate cu ușurință sesiza același sens originar, de agățare: el este de fapt o agățătoare pentru fânul pus la uscat.

Clinch-ul englezesc este derivat din cling, “a ține/strânge (ferm) laolaltă”, ale cărui forme sunt larg răspândite în limbile germanice vechi, cu sensuri apropiate.

Iar rădăcina lor proto-indo-europeană ar putea fi “kleik-” (a apăsa, a srânge) sau “kleng-, klenk-” (a îndoi), ele însele nu foarte depărtate ca semnificație.

Așa că, desigur, și cuiul de potcoavă poate fi folosit ca agățătoare (mai puțin pentru cal, totuși), însă nu cred că vechii țărani de pe la noi au așteptat apariția potcoavelor în Bulgaria pentru a-și usca fânul sau a fi în clinciuri, câteodată.

09/07/2026

heredie

Îl știu cu ambele sensuri consemnate în dicționare: “treabă” și “agitație” dar și cu cel de “grabă”, ca în “De heredie, am uitat mâncarea pe foc”.

Etimologii noștri au fost însă destul de superficiali cu privire la originea cuvântului, ce-i drept fiind influențați de primul sens al lui.

Probabil pentru că cei care l-au consemnat n-au reușit să sesizeze în “treabă”, “ocupație” și “muncă” febrilitatea asociată cu ele în cazul herediei. Și că atunci când cineva are “heredie” cu altcineva, heredia are un sens de dispută, de conflict chiar.

În sprijinul acestei ipoteze stă englezescul “hurry” (grabă), el însuși apropiat de “harry” (a se război, a face ravagii) regăsit în limbile germanice vechi cu același sens de a face un raid armat.

etymonline.com identifică rădăcina proto-indo-europeană a lui “harry” în “korio-“ (război), dar poate pentru Heredia noastră mai potrivită ar fi rădăcina “reus-” (cu indo-europeanul “er-”), care înseamnă chiar “a (se) grăbi”.

09/06/2026

Fușteiul englezesc

18/02/2026

petre

Îl știu ca prepoziție cu sens local “în dreptul”, de exemplu “petre lelea Linca” (în dreptul casei unde locuiește lelea Linca), sau “petre biserică”. Nu ești “spre” sau “înspre” un loc, nici “după” sau “dincolo”, ci “în dreptul”: “petre”.
Așa că puteai să fii și petre badea Petre, da’ amu’ nu mai poți, că nu se mai vorbește cu “petre” și nici măcar nu e pomenit în dicționare. 😄

08/12/2025

Ițele încurcate ale cuvintelor

Mai aveam o mică (și ultimă) reținere că între Iza maramureșeană și ița din țesătură există o legătură.

Problema nu era lipsa literei „L” din numele bine-cunoscutului râu sau diferența z-ț.

Alunecarea sau transformarea s-z-ț e comună și în alte limbi, nu doar în română.

În ce privește „L”-ul, pierderea lui din poziție inițială a fost iarăși un lucru obișnuit în evoluția limbilor. Exemplul cel mai cunoscut e cel al (l)iubirii.

Cât despre „ița” de care e vorba, dicționarele îl dau ca provenind din latinescul „licia”, pluralul lui „licium”, din care au provenit și italianul „liccio”, provensalul „lissa”, francezul „lice/lisse”, spaniolul „lizo” și portughezul „liço”.

Dacă ne oprim un pic asupra italianului „liccio” = fir (subțire), dicționarul Italian menționează forma antică „licio” și confirmă proveniența din latinescul „licium”, creditând o etimologie conjecturală a ultimului prin ligare (cfr. Isidor).

Dar poate că există o legătură, mai puțin conjecturală, a lui „lìcio” cu rădăcina care a dat actualul „lìscio” (în vechime lìxio), neted, fără neregularități și „lisciare” (în vechime lissare, lissiare), a netezi.

„Lìscio” se spune nu doar despre apă: „lipsită de valuri și încrețituri, calmă, liniștită (despre un ochi de apă, mare etc)”, dar și despre cer (fără nori), adică limpede, curat.

În treacăt fie spus, s-ar putea ca și neteda lipitoare „leech” să provină dintr-o rădăcină proto-indo-europeană comună, poate *lerg-, uniform, neted, lunecos.

Așadar, problema nu era netezimea, atât a iței cât și apei, a Izei, cât precedența: cei vechi asemănau ița cu Iza sau Iza cu ița?... și o făceau doar în virtutea netezimii?

Apoi, brusc, mi-am adus aminte de o expresie curentă, care s-ar putea să fie și mai lămuritoare. Naturalețea, firescul cu care asociem firul de apă și vorbim despre „firul apei” cred că este ultimul argument în favoarea legăturii dintre Iza și iță: poate nu atât „netezimea”, cât „firitatea” (întinderea și subțirimea) – alcătuirea sau forma comună râului și, evident, firului.



Iar dacă „Iza” chiar asta va fi fost însemnat pentru cei care i-au pus acest nume: „firul (liniștit al) apei”, atunci, ca să speculez, poate că cei care l-au folosit așa l-au folosit și în construcția altor denumiri, despre care astăzi se spune că au origine slavă (Bistr-ița, Dâmb-ov-ița, Ialom-ița etc.). Și poate chiar așezările romane de la Por-ol-issum și Pota-issa nu sunt decât latinizarea unor fire de apă sau a locurilor din preajma lor.

05/12/2025

Ion + Mărie = *leubh
(În contra prezumției de muțenie)

În etimologiile propuse de dicționarele noastre – dacă nu și în general, în filologia și lingvistica românească – transpare o prezumție de muțenie a strămoșilor noștri, oricare ar fi (fost) ei. Ca și cm nu doar că n-au avut o scriere proprie, dar nici măcar de vorbit n-ar fi fost în stare, ci au trebuit să împrumute totul, toate cuvintele, ba de la (toate spițele de) slavi, ba de la (toate spițele de) latini (care, așa cm accentuează răutăcios Dan Alexe au colonizat Dacia venind din tot imperiul roman, lăsând să se înțeleagă nu doar că au venit din toate cotloanele imperiului, dar și că au umplut Dacia până la refuz), ba de la albanezii de o singură spiță.

Pe scurt, nu doar că am tăcut o mie de ani, dar am fost și muți cu multă vreme înainte de a tăcea sau de a avea posibilitatea să tăcem.

Nu zic că limba strămoșilor noștri a fost buricul pământului, dar nici nu pot crede că fără slavi n-au putut să spună că (l)iubesc, nu doar să aibă sentimentul ăsta. Nici că au putut trece o apă printr-un vad, dar au trebuit să-i aștepte pe latini ca să-și spună între ei că au trecut-o și pe unde.
Ca și cm până și englezii au putut să se folosească de vechea rădăcină proto-indo-europeană *leubh, ca să ajungă la celebrul „love” (prin proto-germanicul *lubo), numai strămoșii noștri – nu. Ca și cm tot ei au putut să împărtășească rădăcina *wadh cu latinii (vadere), numai muții noștri – nu.
E adevărat că încă din vremurile străvechi popoarele mai civilizate ne considerau barbari, de o cruntă sălbăticie – asta și pentru că vorbeam o limbă barbară –, dar tocmai de aia cu siguranță n-am fost și muți.

LE. Amu’ o fi fost unii și muți, da’ nu hăpt tățî.

04/12/2025

a (se) vâjí/vují, a (se) destilindí, détilindi


Pe toate trei le știu cu sensurile principale din dicționar:
a (se) vâji = a (se) potrivi

a (se) destilindí = a (se) separa, a (se) descăța, a scăpa (de ceva, de cineva)

détilindi = separat (de)

E frumos și expresiv textul citat de Tache Papahagi în lucrarea lui despre Maramureș în care apar două dintre ele: „Nu se văjesc laolaltă, fără detilin”.

Etimologic, a (se) vâji/văji/vuji e dat de dicționare ca provenind din slavul, ucraineanul važiti = „a echivala cu”).

Asemănarea e evidentă, dar aș menționa rădăcina proto-indo-europeană din care provin poate amândouă *uedh-, cu sensul de „a lega (împreună, laolaltă), a atașa”. Pe de altă parte, sensul cuvântului ucrainean este redat de o rădăcină asemănătoare: *ueik-, „a se întâmpla” „a deveni egal”, „a (se) potrivi/a merge împreună”, care foarte probabil a dat și latinescul „aequalis” prin „aequus” ( = uniform, la fel de, tot atât de).

Cât despre a (se) destilindí și détilindi menționate în dicționar cu formele „a de(s)tiliná” și „détilin/ déchilin”, e limpede că unul derivă din celălalt și înclin să cred în etimologia propusă de dicționar: „Probabil din des- + (în)tilina, (îm)ptilina ‘a lega’, cf. a împila”.

E surprinzător însă că tocmai cuvântul la care face trimitere dicționarul – „a împila” – este trecut ca având etimologie necunoscută.

Poate filologii și lingviștii noștri au fost prea orbiți de etimologia românescului „piuă” din latinescul „pi(l)la” ( = recipient din piatră), ca să mai vadă și celălalt sens al său, destul de diferit, dar poate nu chiar atât de neașteptat, al lui „pila”: stâlp (de piatră).

Așadar, fie prin sensul de „piuă”, fie prin cel de „stâlp”, am putea avea sensurile românești binecunoscute proprii și figurate, a lovi, a zdrobi (în piuă), a lega (de stâlp), a împiedica (să se miște sau să crească, să se dezvolte).

30/11/2025

a mere, Mara, mierîu

Sunt unele lucruri care mă fac să cred că e nevoie de o (re)împrospătare a științei despre limba noastră.
Șuturile primite din partea unui lingvist ca Dan Alexe sunt binevenite pentru ieșirea din lâncezeala și inerția în care ne aflăm, dar nu cred că sunt suficiente pentru o re-evaluare filologică și/sau lingvistică constructivă.
E limpede că e nevoie de o nouă abordare, mai îndrăzneață, mai isteață, care să rezolve, fără prejudecăți și complexe, situații năucitoare cm e aceasta:
Verbul românesc “a merge” – un verb de maximă importanță în/pentru toate limbile – este dat în toate dicționarele românești ca având etimologia în latinescul “mergere”, cu toate că înțelesul cuvântului latin este “a (se) scufunda”! Doar în virtutea asemănării fonetice, ce-i drept, perfecte, filologii noștri de ieri și de azi au sacrificat semantica, logica și bunul simț, care ne spun că e greu – fără să cazi în absurd și ridicol – să explici cm s-a ajuns de la înțelesul lui “a (se) scufunda” la înțelesul lui “a merge”.
Poate că dacă ar fi dat mai mare importanță variantei populare și probabil mai vechi “a mere” și diferitelor forme regionale și/sau arhaice, cm este cel consemnat în Atlasul Lingvistic Român: “Îmi place cm miege calu ăsta”, n-ar fi ajuns să forțeze până la scrâșnire etimologia.
Căci există cel puțin două piste etimologice mult mai rezonabile, ambele din indo-europeană:
1. Prima este rădăcina *meue- din care provine chiar binecunoscutul – și mult mai apropiatul de sens – “movere” (și care a dat inclusiv englezescul “move”).
2. A doua este rădăcina *mereg- care ar fi dat francezul “marcher”, italianul „marciare” sau „march”-ul englezesc prin latinescul „marcare”, care cel mai probabil însemna „a merge (la pas)” și de aici „a măsura cu pasul”, „a marca”.
Dar nu! – filologii și lingviștii noștri s-au înfundat în „mergere”, a cărui rădăcină indo-europeană e *mezg-.
Din aceste simple observații cred că e destul de clar care ar trebui să fie metodologia unei noi sau proaspete priviri asupra limbii române:
1. O cercetare mai atentă a ABATERILOR de la norma limbii pe care o vorbim noi astăzi, adică a regionalismelor și arhaismelor.
2. Încercarea de a merge direct la o sursă indo-europeană, chiar atunci când etimologia pare evidentă (cum a fost cazul de mai sus).
Pentru că eu nu prea înțeleg de ce trebuie ca un cuvânt românesc să fie explicat etimologic, de exemplu, printr-un cuvânt albanez sau chiar latin... Ca și cm proto-românii – oricine vor fi fost ei – n-ar fi putut avea o limbă a lor – chiar dacă nescrisă – , dar (doar) înrudită cu albaneza, în baza unui fond comun mai vechi.

27/11/2025

Am scris cu ceva vreme în urmă despre regionalismul “a didui” = a omorî, a nimici (o ființă vie), cu etimologie necunoscută. Însă abia acum mi-am dat seama că ar putea să aibă legătură cu englezescul “dead”, având, așadar, aceeași rădăcină proto-indo-europeană: *dheu-
Conform etymonline.com, prin proto-germanicul *dawjan, a dat în vechea norvegiană “deyja” = a muri sau în frizona veche “deja” = a omorî. De asemenea, este dat ca sursă pentru cuvântul din irlandeza veche “dith” = moarte și cel din slavona veche “daviti” și rusescul “davit” = a (se) sufoca, a suferi.

The online etymology dictionary (etymonline) is the internet's go-to source for quick and reliable accounts of the origin and history of English words, phrases, and idioms.