Balletology • Ballet Fitness

Îmi tot propun de ceva vreme să vă fac cunoștință cu femeile minunate din lumea Balletology. Și a venit momentul să fac asta.

Ea este Laura, și de 10 ani de zile, de două ori pe săptămână, ne începem ziua împreună.
Ea vine cu cafeaua și cu energia aceea de “ce faină va fi ziua de azi”, iar eu pun la bătaie pliè uri, jetè uri și totate bunătățile din cămara Balletology, pentru a ne ține mușchii activați, articulațiile puternice, și mintea prezentă.

La prima vedere Laura este doar energie și bucurie. Este omul acela care te face să crezi că nu are nici o grijă pe lumea asta, și asta nu pentru că nu ar avea, ci pentru că nu lasă să se vadă acest lucru niciodată.

Însă dincolo de toate acestea, este Dr. Laura Ianculescu, și poartă zilnic pe umeri responsabilitatea imensă a unui medic radiolog, o profesie unde precizia este totul. Un medic foarte dedicat și apreciat.
Când intră în studio însă, lasă titlurile la ușă și devine “eleva” aceea care soarbe fiecare cuvânt, mișcare și explicație, cu o curiozitate și o atenție extraordinare.
Rar a fost nevoie să îi explic sau să îi arăt de două ori un exercițiu sau o mișcare.

În 10 ani de zile a lipsit doar de câteva ori, și atunci din motive întemeiate.
Nu știm când trece ora, nu realizăm cât de intens am lucrat, pentru că în același timp, dezbatem la fel de intens si aproape fără oprire, de la subiectele cele mai banale, până la cele mai profunde și pline de “aha moments” posibile.
Mușchii sunt cei care “țipă” la noi a doua zi, și ne fac să realizăm că iar am “rupt” podeaua studioului.

Ce am învățat de la Laura este atât lecție cât și confirmare, și anume că nu este greșit să fii vulnerabil, și că forța și reziliența se ascund de foarte multe ori într-un corp delicat și un chip copilăros.

Lecții prețioase.

Am fost învățați, printr-un soi de programare colectivă, că ziua de luni este un fel de pedeapsă care pune capăt libertății de weekend.
Am creat un personaj negativ dintr-o simplă rotație a pământului care nu are nicio vină pentru felul în care ne gestionam noi energia.
Este o frecvență neutră, un spațiu gol pe care noi îl umplem cu povestea noastră.

A urî o zi e ca și cm am declara o bucată din propria viață ca fiind…pierdută sau indezirabilă.

Eu am ales să nu mai fac asta de ceva vreme, și este ca o libertate recâștigată. Nu mai trăiesc pe pauză, așteptând ca bucuria să aibă o anumită dată în calendar.
Am declarat pace tuturor zilelor.
Viața nu se întâmplă doar sâmbăta; se întâmplă în fiecare secundă pe care alegem să o locuim cu adevărat.

Ce-ar fi dacă am lăsa lunea să fie pur și simplu... începutul a ceva? Ceva cm alegem noi să fie.

V-ați prins deja că pe aici postările au fost mereu despre energie și stări reale, neregizate, fără ‘machiaj’ aplicat pe emoții.
Filmările de la clase dau tonul de mult timp: sunt ‘raw’, făcute cu telefonul, exact cm se transpiră natural, fără regie și fără duble de dragul perfecțiunii.
Așa că am zis...de ce să nu fac pasul acesta până la capăt și cu pozele mele? Și subliniez: poze. Lăsăm fotografiile simetrice și studiate pentru fotografi profesioniști.
Alberto Bolocan • Portfolio se va bucura de această pauză. I-am tocat nervii suficient cu nesiguranțele mele și momentele de “nu-mi place cm a ieșit asta! Nu arăt bine aici!”…

Așadar, veți vedea tot mai multe poze ‘la cald’. Din alea : “Hei, uite ce lumină frumoasă! Fă-mi două trei poze aici!”

E un fel de manifest pentru firesc, dacă vreți. Sincer, mi se pare obositor să cauți unghiul ăla ‘matematic’ și lumina potrivită, care te și desprind complet de de momentul real.
Filtre, lumini, cadre perfecte, retușuri?
Cine mă cunoaște știe exact cm arăt la lumina zilei, deci de ce aș vrea să vând gogoși digitale?

Fața asta e a mea, cu micile ‘semne de bună purtare’ —well, unele nu atât de mici, dar hei, sunt ale mele, deci sunt organic patentate.

Pregătiți-vă deci pentru și mai multă realitate ‘neprelucrată’.
Ha! “Realitate neprelucrată” sună puțin ciudat, nu?
Cum e ea realitate, dacă este prelucrată?

P.S.
Fotografiile profi nu dispar complet.
Doar susținem arta, deci păstrăm în continuare loc si petru ea.

Put your jeans on and go straight to the pointe.

Azi perfecțiunea e tratată ca un obiect pe care trebuie să-l ai, dar mai ales, să-l expui în cel mai ostentativ mod.
E ca și cm ai putea să o cumperi din supermarket, raftul trei, de lângă laptele vegetal, sau de Black Friday.
Este acel ceva care ni se prezintă ca fiind sursa fericirii sau realizarea supremă. Nu ești perfect, n-ai ce căuta în societatea aceasta, atât de greu de mulțumit, și cu “standarde” atât de greu de atins (ghilimelele nu sunt acolo din greșeală).

Și, în timp ce alergăm după idealul acesta invizibil, ajungem să ne transformăm și să ne mutilăm: suflete, principii, valori.
Ne transformăm în versiuni “optimizate”, “curate”, „aprobate social”, și atât de lustruite, încât cei din jur ne pot folosi ca oglinzi.
Problema este însă, că ajungem să nu ne mai recunoaștem reflecsia. Este o societate cu chipuri trase la indigo. Nici nu mai știm cm și cine suntem. Dar hei, suntem “în rând cu ceilalți “, iar asta este de pus acolo, la realizări, nu-i așa?

Și atunci apare ÎNCREDEREA -adevărata divă a poveștii. Nu cea care vine doar când arătăm bine, avem succes sau avem o zi bună. Ci cea purtată la vedere, cu aroganța aceea sănătoasă a cuiva care spune: „Da, ăsta sunt eu: Imperfect, plin de defecte, dar îmi sunt, și sunt fabulos.”
Pentru că atunci când ai încredere în tine, devii brusc mult mai interesant, chiar și pentru tine. Ai umor, (poți să te iei la mișto singur, ajută fantastic) ai personalitate, ai viață în tine.
Începi să te vezi, să te placi, și nici nu-ți mai pasă dacă ești acceptat. Te accepți tu, iar asta este puterea ta supremă, într-o societate care te vrea năuc și desprins de tine.
Iar oamenii reali…să repetăm, oamenii reali, sunt atrași de asta, nu de varianta ta editată până la dispariție.

În concluzie: fii tu, ca tine, cu tine. Poartă-ți încrederea ca pe un accesoriu statement. lar perfecțiunea? Las-o să fie a altora.
Tu poartă varianta ta de perfecțiune.
Tu poartă-te!

Ne dorim atât de mult să fim înțeleși și văzuți cu aceeași claritate cu care ne prezentăm, încât uneori nu realizăm că avem aceste așteptări de la oameni care se privesc în oglinzi aburite.

Dar, pe măsură ce înveți cine ești, observi ceva liniștitor: nu trebuie să te potrivești peste tot. Nu trebuie să fii înțeles de oricine.

Când ajungi să ai o idee limpede despre tine — cu tot cu nuanțe, cu rezerve, cu luminile și umbrele tale — lumea devine un spațiu de selecție naturală.
Oamenii care rezonează cu tine vin firesc, fără să-i chemi, fără să te explici. Nu pentru că ar fi perfecți, ci pentru că și-au făcut și ei ordine în interior, și pentru că se văd în oglinzi, clare, curate.

Și atunci se întâmplă ceva frumos: nu mai alergi după priviri care doar pare că te văd.
Începi să observi prezențele care se așază lângă tine pentru că vă mișcați în același fel, chiar dacă veniți din locuri diferite. Conversațiile capătă profunzime, liniștea devine confortabilă, iar apropierea nu mai pare un examen pe care trebuie să-l treci.

E un sentiment aparte să întâlnești oameni care se cunosc suficient cât să te vadă și pe tine fără distorsiuni.
Și nu te ridică pe un piedestal, nu încearcă să te micșoreze, ci te întâlnesc la nivelul real — acolo unde nu e nevoie să demonstrezi nimic.

Pentru că până la urma, oamenii potriviți nu trebuie căutați, ci recunoscuți. Iar pentru asta nu ai nevoie de aprobări, ci doar de claritatea cu care te vezi tu.