17/09/2026
Când m-am angajat ca terapeut ABA nu venisem să stau. Îmi trebuiau niște bani. Venisem să scriu o poveste, să mă documentez și să plec. Habar nu aveam ce înseamnă să fii cu o echipă. Îmi plăcea să fac totul singură. Mereu mi-a plăcut. Păstram relațiile la minima rezistență, rămâneam politicoasă și cam atât. Venisem să stau puțin și să plec. Nu aveam de gând să mă leg cu nimic.
Prima oară au fost copiii cei care m-au întors la mine într-un fel în care nu mă cunoscusem. Apoi a început să mă intrige tot mai mult cm sunt gândite intervențiile. Voiam să înțeleg. Încercam lucruri fără să știu exact ce fac, dar aveam o intuiție bună.
Ce m-a făcut însă să-mi schimb toate planurile au fost oamenii pe care i-am cunoscut pe parcurs în Centrul pentru Autism „Horia Moțoi”, din a cărui echipă fac parte de atunci. Când am început să lucrez cu alți colegi nou-veniți ca să le transmit ce învățam eu și mi se părea valoros din rolul de trainer, mi-a fost limpede că ăsta e drumul pentru mine. Pentru că, sub pretextul unui training, ai parte de o întâlnire care e mult mai importantă, întâlnirea cu cineva diferit, cu un necunoscut.
E o profesie care îți pune în mișcare și corpul, și mintea și emoția. Eu văd ceva în acești oameni ce ei nu văd și rolul meu e doar să creez condiții cât mai bune pentru ca ce au ei să ajungă să depășească cu mult orice am încercat eu să aduc în experiență. Eu sunt dedicată altor generații. Simt că fac parte din fiecare.
Sunt aici și nu am de gând să plec nicăieri. Am treabă. Exersez un anumit tip de atenție pentru mine și pentru celălalt. Iar asta ocupă tot timpul.
P.S.: Desenele astea sunt de la ultimul training de grup în care fiecare din noi a trebuit să reprezinte printr-un desen un coleg de echipă, așa cm îl vede el.
P.P.S.: Dacă ești terapeut ABA, crezi că pot ajuta și ai o întrebare pentru mine, îmi poți lăsa un mesaj în privat.
