Oglinzi și Ecouri

Oglinzi și Ecouri Istoria, cultura și politica se reflectă mereu unele în altele. În această secțiune privim trecutul ca într-o oglindă și ascultăm ecourile lui în prezent.

ALBA-NEAGRA CU GRUPUL SAFE Cine a ales, de fapt, furnizorii de armament ai României?Fostul Guvern Bolojan pare să fi făc...
20/05/2026

ALBA-NEAGRA CU GRUPUL SAFE

Cine a ales, de fapt, furnizorii de armament ai României?
Fostul Guvern Bolojan pare să fi făcut, în numai câteva luni, o adevărată specializare în invenții juridice ambalate drept soluții de urgență.

Unele par inteligente la prima vedere, mai ales dacă sunt explicate apăsat, cu aerul acela de om care a coborât din munți cu ordinea administrativă scrisă pe table. Doar că, odată desfăcute, mecanismele lor încep să lase la vedere breșe serioase, competențe împrăștiate, răspunderi diluate, structuri fără coerență juridică limpede și decizii cu miză uriașă împinse prin culoare greu de urmărit.

Programul SAFE este un astfel de caz.
După apariția publică a ministrului Apărării, Radu Miruță, întrebat cine a negociat, cine a propus și cine a împins către CSAT opțiunile din programul SAFE, inclusiv proiectele de miliarde despre care se discută acum public, parcă ițele se încurcă și mai mult. Răspunsurile sale au fost, pe alocuri, neverosimile. A spus că nu îi știe pe toți cei care apar în fotografia întâlnirilor, a precizat că „scriptic, hârtia a plecat de la Cancelaria Prim-Ministrului”, iar atunci când a fost întrebat dacă Mihai Jurca a decis, a dat o explicație care merită păstrată în manualele de evitare a răspunderii: „Nu este corect să spun că domnul Jurca a decis… nu neapărat el.” În loc să lămurească lanțul decizional, ministrul a preferat să mute discuția spre o provocare inutilă adresată jurnalistei: „Arătați-mi o ofertă care este mai avantajoasă decât cele care sunt astăzi.”

Numai că întrebarea nu era dacă jurnalista are în poșetă o ofertă mai bună de blindate, rachete sau sisteme antiaeriene. Întrebarea pusă de jurnalistă era cu totul alta și mult mai gravă: cine a construit traseul prin care un anumit operator economic ajunge în fața statului român pentru proiecte militare de miliarde și în ce cadru legal a fost făcută această alegere?
La 20 noiembrie 2025, Guvernul Bolojan a adoptat OUG nr. 62/2025, ordonanța prin care a pus în aplicare, la nivel național, Instrumentul SAFE. Actul a intrat imediat în vigoare, înaintea oricărei dezbateri parlamentare. A doua zi, la 21 noiembrie 2025, Ilie Bolojan a emis Decizia nr. 524/2025, prin care a stabilit atribuțiile, funcționarea și componența nominală a Grupului de lucru interinstituțional SAFE.

Parlamentul a intervenit abia ulterior, când cadrul fusese deja creat și pus în mișcare. Așadar, mecanismul nu s-a născut în Parlament, în urma unei dezbateri despre cm trebuie pregătite achizițiile militare de miliarde, ci prin ordonanță de urgență și prin decizie a prim-ministrului.
Guvernul a invocat, desigur, urgența. Regulamentul european impunea transmiterea planului de investiții până la 30 noiembrie 2025, iar contextul geopolitic este, fără îndoială, grav.

Numai că urgența explică viteza. Nu justifică automat orice construcție instituțională introdusă în text.
Regulamentul SAFE spune ceva precis. Articolul 19 permite statelor membre să utilizeze, pentru achizițiile sprijinite prin acest instrument, procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare, fiind prezumată urgența rezultată din situația de criză. Directiva 2009/81/CE, la care regulamentul trimite, vorbește despre această procedură excepțională ca instrument aflat la dispoziția autorităților sau entităților contractante.
Regulamentul SAFE a permis accelerarea procedurii de achiziție. Nu instituie însă, nu cere și nu explică un filtru național preprocedural prin care un grup politico-administrativ să propună operatorul economic cu care statul va intra în negociere.
Aici începe abaterea românească de la simplitatea regulii europene.

SAFE a permis negocierea fără anunț. Guvernul Bolojan a adăugat un mecanism propriu: Grupul SAFE.
Acest Grup este definit prin Decizia nr. 524/2025 ca „organism fără personalitate juridică”, condus de șeful Cancelariei Prim-Ministrului, Mihai Jurca. În componența sa intră reprezentanți ai Cancelariei, ai Administrației Prezidențiale, ai MApN, MAI, Ministerului Economiei, MAE, Finanțelor și SRI, iar membrii nominali sunt stabiliți prin decizie a premierului. Ședințele nu sunt publice, documentele nu sunt publice, iar dacă nu există consens, decizia aparține șefului Cancelariei Prim-Ministrului.

Mai mult, dacă la prima convocare nu este întrunit cvorumul, ședința se reprogramează, inclusiv în aceeași zi, și poate avea loc indiferent de numărul celor prezenți.
Nu discutăm, așadar, despre o comisie tehnică obișnuită, cu atribuții strict consultative și un rol periferic. Discutăm despre un organism fără personalitate juridică, numit nominal de premier, condus de omul din Cancelaria premierului, care lucrează netransparent și care, în lipsa consensului, ajunge să fie tranșat de același șef al Cancelariei. Iar acest organism apare exact în punctul cel mai sensibil al programului, între analiza tehnică a furnizorilor și propunerea operatorului economic care merge mai departe.

În arhitectura normativă aflată astăzi în vigoare, mecanismul funcționează astfel.
Ordonanța spune că MApN, prin Direcția Generală pentru Armamente, respectiv celelalte autorități publice implicate, transmit cerințele operaționale aferente fiecărui proiect și lista cu potențialii furnizori. Tot MApN și celelalte autorități trimit solicitări de informații către acești furnizori, verifică îndeplinirea cerințelor operaționale și de cooperare, transmit răspunsurile primite, întocmesc un document de analiză preliminară și, dacă există mai mulți furnizori care îndeplinesc cerințele, trimit Cancelariei inclusiv o propunere privind clasamentul descrescător.

Cu alte cuvinte, Ministerul Apărării face ceea ce, într-un sistem coerent, ai aștepta să facă ministerul competent: identifică potențialii furnizori, stabilește nevoia operațională, solicită informații, compară răspunsuri și propune un clasament.

Și atunci este firesc să ne întrebăm ce mai face Grupul SAFE.
Ordonanța spune că, după aceste etape, șeful Cancelariei convoacă Grupul pentru elaborarea unui document de analiză prin care „se propune operatorul economic cu care se va derula procedura de atribuire”, iar în ipoteza existenței mai multor furnizori eligibili, Grupul întocmește clasamentul descrescător prin aplicarea a două ponderi: 40% termenul de livrare și 60% prețul achiziției.

Documentul este avizat de prim-ministru și înaintat spre aprobare CSAT.
Așadar, dacă MApN a identificat furnizorii, a analizat îndeplinirea cerințelor și a trimis deja o propunere de clasament, ce adaugă Grupul? Dacă doar preia rezultatul tehnic și îl împachetează într-un document care merge spre premier și CSAT, Grupul este redundant. Dacă, dimpotrivă, poate modifica, răsturna ori reconfigura concluzia transmisă de MApN, atunci problema este mult mai gravă: în baza cărei competențe, după ce regulă și cu ce legitimitate tehnică?
OUG-ul nu spune că Grupul este obligat să propună operatorul aflat pe primul loc în clasament. Nu explică ce se întâmplă dacă propunerea MApN și opțiunea Grupului nu coincid. Nu clarifică dacă Grupul doar confirmă calculul sau poate produce o selecție proprie. Iar dacă ecuația este, așa cm spune legea, 60% preț și 40% termen, atunci care este, concret, ecuația separată prin care Grupul ajunge la alt rezultat decât cel transmis de MApN?
Aici ceața nu este accidentală. Ea este produsă chiar de construcția normativă.

Grupul SAFE este fie inutil, fie periculos.
Dacă se limitează la a confirma ceea ce au făcut specialiștii MApN, reprezintă doar o verigă birocratică suplimentară, interpusă fără rost între analiza tehnică și aprobarea politică. Dacă are libertatea de a schimba ori de a devia concluzia tehnică, atunci avem un organism care nu este autoritate contractantă, nu este comisie de evaluare în sensul obișnuit al achizițiilor și nici structură militară de specialitate, dar care ajunge să influențeze decisiv cine intră în negociere pentru contracte de miliarde.
Iar la conducerea acestui mecanism se află Mihai Jurca, șeful Cancelariei Prim-Ministrului. Biografia sa publică îl prezintă ca expert în administrație publică și dezvoltare locală, fost city manager al Oradiei, cu studii în relații internaționale, comunicare politică și administrație publică. Un profil potrivit, poate, pentru proiecte urbane, coordonare instituțională, trafic local, parcări, ape pluviale și discuții despre cm se fluidizează intrarea într-un oraș. Mai puțin pentru alegerea traseului către furnizori de armament, sisteme militare și contracte de miliarde.

Desigur, miracolele profesionale există. Poate că, între reorganizarea transportului public și strategiile de dezvoltare urbană, Mihai Jurca a dobândit și competențe solide în filtrarea furnizorilor pentru achiziții militare de mare complexitate. Din datele publice nu rezultă însă nimic de felul acesta. Și tocmai aici este ridicolul acestei situații: Guvernul a așezat în centrul unui mecanism de preselecție pentru achiziții militare de miliarde un om care, după profilul său cunoscut, nu are expertiză specifică în industria de apărare, iar apoi ni se cere să tratăm această arhitectură ca pe o normalitate administrativă impecabilă.
Iar dacă cineva încearcă să ne explice că Mihai Jurca funcționează acolo într-o autonomie desăvârșită, ruptă de premier, asemenea povești pot fi păstrate pentru grădinițe. Grupul este creat prin ordonanța Guvernului Bolojan, componența sa este stabilită prin decizia lui Bolojan, șeful Grupului este șeful Cancelariei lui Bolojan, documentul Grupului este avizat de Bolojan, iar apoi același document pleacă spre CSAT. În această succesiune, a pretinde că premierul nu are legătură cu mecanismul înseamnă să testezi inutil răbdarea publicului.

Și mai există o întrebare, poate cea mai practică dintre toate, pe care nimeni nu o spune mai apăsat:
Dacă un operator economic se consideră vătămat, pe cine contestă?
Pe Grupul SAFE? Greu, fiindcă Grupul nu are personalitate juridică. Pe CSAT? CSAT aprobă, dar nu derulează procedura de atribuire. Pe Cancelarie? Cancelaria coordonează și împinge documentele mai departe, dar nu este autoritate contractantă. Pe MApN? MApN derulează procedura și trimite invitațiile, însă operatorii ajung acolo după un lanț prealabil de filtrare și aprobare în care Grupul și CSAT au avut deja un rol decisiv. În practică, contestația s-ar îndrepta împotriva actelor autorității contractante, dar viciul real poate apărea mult mai devreme, în lista inițială a furnizorilor, în analiza preliminară, în clasament, în documentul Grupului sau în validarea politică a traseului.
Așadar, nu putem vorbi despre claritate instituțională, ci despre o răspundere împărțită până când nu mai răspunde nimeni limpede.
În plan politic, există voci ridicate și cam atât. PSD a cerut verificarea unui posibil conflict juridic de natură constituțională în legătură cu OUG nr. 38/2026, act normativ care privește inclusiv cadrul de derulare a programului SAFE, iar Comisia pentru constituționalitate a Senatului a constatat existența acestui conflict și a apreciat că președintele Senatului trebuie să sesizeze Curtea Constituțională. Dar, dincolo de schimbul de acuzații și de obișnuita bălăceală de partid, miezul juridic al problemei rămâne insuficient atacat: ce a permis, de fapt, Europa și ce a adăugat Guvernul Bolojan din proprie imaginație legislativă?

Dacă Guvernul a putut invoca urgența ca să creeze într-un ritm amețitor un mecanism care împinge furnizori către achiziții militare de miliarde, atunci Parlamentul, partidele și instituțiile de control pot invoca aceeași urgență pentru a verifica imediat cm a fost construit acest mecanism. Nu după ce se semnează contractele, nu după ce ne trezim că procedurile au devenit ireversibile, ci acum. Să fie urgență și la control, nu doar la improvizație.

Pentru că nimeni nu a explicat convingător de când acceptă Europa următoarea invenție autohtonă: o structură fără personalitate juridică, plasată în Cancelaria premierului, care intervine înaintea procedurii de atribuire și propune operatorul economic cu care statul va negocia contracte de miliarde. Regulamentul SAFE a permis negocierea fără publicarea prealabilă a unui anunț, în considerarea urgenței. Nu a spus că urgența permite și un culoar discret, intern, prin care statul își pregătește dinainte interlocutorul economic, îl duce la CSAT și abia apoi numește totul „procedură”.
Cine este, până la urmă, operatorul ales? De ce tocmai el? Cine a decis că este mai bun decât ceilalți? Nu există alți producători, alte oferte, alte tehnologii, alte condiții industriale, alte prețuri, alte termene? Sau, odată ce un nume a intrat în circuitul Grupului SAFE și a ieșit cu bine din ședințele nepublice, trebuie să acceptăm că a fost identificat providențial drept soluția optimă pentru statul român?

Nu cerem să stăm la masa negocierilor pentru blindate și sisteme de apărare. Cerem ceva cu mult mai modest și perfect legitim: să ni se spună cine a ales, după ce reguli și de ce exact acei operatori, nu alții. În schimb, primim declarații de tipul „nu îi știu pe toți”, „scriptic, hârtia a plecat de la Cancelarie” și „nu neapărat el”, livrate de un ministru care pare să fi aflat din mers cât de încâlcit este mecanismul pe care propriul Guvern îl apără.

În materie de achiziții militare de miliarde, publicul are dreptul să știe cine a identificat furnizorii, cine i-a comparat, cine a propus clasamentul, cine a propus operatorul final, dacă Grupul a urmat analiza MApN sau a intervenit asupra ei și în baza cărei competențe reale. Nu este suficient să ni se spună că „procedura este legală” ori că „s-a ales cea mai avantajoasă ofertă”. Asta trebuie demonstrat, nu recitat.

În acest moment, imaginea este clară: Guvernul Bolojan a construit, prin ordonanță de urgență, un culoar opac între expertiza tehnică a MApN și selecția politico-administrativă a furnizorilor SAFE, iar acum oamenii care l-au creat par mirați că publicul întreabă cine decide, cine răspunde și în numele cărei competențe.

Iar peste toate plutește sperietoarea urgenței. De câte ori apare o întrebare serioasă despre legalitatea mecanismului, despre rolul Grupului SAFE ori despre traseul prin care au fost împinși anumiți operatori către contracte militare de miliarde, răspunsul vine aproape reflex: dacă mai scotociți, pierdem banii.
Este o tactică foarte comodă, pentru că nimeni nu vrea să fie pus în postura celui care „blochează” finanțarea, așa că urgența ajunge să împingă discuția despre legalitate în derizoriu. Nu mai contează ce a făcut Guvernul, cât de limpede sau cât de opac este mecanismul, cine a ales, cine a propus și cine răspunde. Important este să nu întrebe nimeni prea apăsat, fiindcă întrebarea însăși este prezentată ca primejdie națională.

Aici este cinismul întregii construcții: mai întâi inventezi, în numele urgenței, un mecanism juridic cu breșe serioase; apoi folosești aceeași urgență ca să blochezi orice verificare serioasă a mecanismului.
Dacă Grupul SAFE doar reambalează ceea ce stabilesc specialiștii MApN, atunci este o piesă inutilă, introdusă artificial într-un sistem care putea fi gestionat de instituțiile competente. Dacă însă Grupul are puterea reală de a influența alegerea operatorului, atunci este o piesă decisivă, ale cărei competențe sunt lăsate într-o ceață convenabilă, cu răspunderi suficient de împărțite încât nimeni să nu fie prins cu mâna pe buton.
În ambele variante, cineva își bate joc de inteligența publicului. Iar acum ni se cere și să nu privim prea atent, ca nu cumva simpla verificare să fie declarată vinovată pentru pierderea banilor.

GEOMETRIA UNUI BLESTEMIubirea care n-a ajuns niciodată în Macondo.Macondo nu a dispărut în clipa în care uraganul l-a șt...
17/05/2026

GEOMETRIA UNUI BLESTEM

Iubirea care n-a ajuns niciodată în Macondo.
Macondo nu a dispărut în clipa în care uraganul l-a șters de pe fața pământului.

Atunci doar s-a văzut ceea ce fusese adevărat de multă vreme, lumea aceea se pierduse dinăuntru, încet, odată cu oamenii care au locuit-o fără să reușească, aproape niciodată, să se atingă și să se cunoască cu adevărat unii pe ceilalți.

În casa Buendía era mereu mișcare: cineva pleca, altcineva se întorcea, se năștea un copil, se pregătea o nuntă, un bărbat se închidea într-un atelier, o femeie aștepta prea mult, altcineva iubea greșit și își transforma iubirea într-o durere pe care nu mai voia s-o vindece. Familia a crescut, casa s-a lărgit, satul s-a schimbat, iar peste toate plutea o singurătate care nu ținea de absența oamenilor, ci de felul în care fiecare a rămas încuiat în sine, chiar și atunci când viața celorlalți se petrecea la câțiva pași.

De aceea, copilul cu coadă de porc nu este adevăratul blestem al neamului Buendía. El este doar forma ultimă, aproape brutală, a unui rău care începuse cu mult înainte și care nu avea legătură numai cu sângele întors asupra lui însuși. Familia aceasta s-a stins fiindcă iubirea nu a ajuns la ea întreagă. A fost mereu amestecată cu teamă, cu mândrie, cu dorință oarbă, cu nevoia de a poseda sau de a fugi. Oamenii din Macondo ard, tânjesc, se caută, se pierd, dar aproape niciodată nu știu să facă din iubire un loc în care celălalt să poată respira.

Márquez a înțeles că frumusețea lumii, oricât de stranie și de mare, nu salvează nimic atunci când oamenii rămân singuri în mijlocul ei. Una dintre cele mai tulburătoare imagini ale romanului nu este, poate, o minune spectaculoasă, ci sângele lui José Arcadio care iese din camera morții, traversează străzile satului și ajunge până la Úrsula, ca și cm legătura dintre mamă și fiu ar continua să știe drumul chiar și atunci când viața a încetat. Într-o carte în care realitatea se rupe deseori de regulile ei firești, acest fir de sânge care își caută mama spune ceva sfâșietor: uneori, iubirea găsește drumul abia când omul nu-l mai poate străbate.

Macondo s-a născut din fugă și din teamă. José Arcadio Buendía și Úrsula Iguarán pleacă din locul lor după crima care le tulbură începutul și după spaima că apropierea dintre ei, fiind rude, ar putea aduce pe lume un copil monstruos. Întemeiază un sat nou, într-un ținut atât de proaspăt încât lumea pare încă nedespărțită de primul ei nume. Dar ceea ce lasă în urmă nu a rămas cu adevărat niciodată în urmă: teama și vinovăția au mers împreună cu ei. Iar felul lor încordat de a trăi iubirea, ca și cm ea ar trebui mereu păzită de o nenorocire, a intrat odată cu ei în Macondo.

José Arcadio Buendía are forța celor care pot deschide o lume, dar nu și liniștea de a rămâne cu adevărat în ea. Se lasă cucerit de tot ce nu cunoaște, de magnet, de gheață, de alchimie, de ideea că pământul are o formă pe care ceilalți nu o pot încă înțelege. La început, febra cunoașterii îl face extraordinar, dar apoi începe să-l îndepărteze de tot ce este în jur. Casa rămâne în jurul lui, Úrsula rămâne lângă el, copiii cresc, însă mintea lui pleacă tot mai departe, până când oamenii cei mai apropiați ajung să trăiască la marginea visurilor sale.

Înainte ca trupul lui să fie legat de castan, José Arcadio Buendía fusese deja prins într-o altă captivitate, mult mai tăcută, aceea a omului care vrea să înțeleagă universul și nu mai vede, la timp, singurătatea pe care o lasă în propria casă.

Úrsula rămâne singura care încearcă să țină casa întreagă. Trăiește într-o ordine fragilă pe care nimeni altcineva nu pare s-o înțeleagă cu adevărat. Când orbește, vede mai limpede decât toți că timpul nu merge înainte în familia Buendía, ci se întoarce asupra lui însuși, aducând din nou aceleași porniri, aceleași rătăciri, aceleași iubiri închise înainte de a deveni iubire. În luciditatea ei târzie se adună toată durerea unei mame care a fost prezentă pentru toți și care descoperă, la capătul unei vieți aproape imposibil de lungi, că prezența ei nu a fost de ajuns.

Repetarea numelor în familia Buendía nu ține de tradiție, ci de felul în care un destin poate reveni sub alte chipuri. José Arcadio și Aureliano apar iar și iar, însă nu ca simple amintiri de familie, ci ca două căi diferite spre aceeași însingurare. Unii intră în viață cu forță, cu poftă, cu trupul înaintea gândului, ceilalți se retrag în tăcere, observă, înțeleg, țin totul într-o luciditate care, în loc să-i apropie de ceilalți, îi face și mai inaccesibili. În această reluare se simte ceva apăsător, de parcă fiecare nou copil ar primi, odată cu numele, o rană deja pregătită pentru el, ca și cm acela ar fi fost singurul drum.

Colonelul Aureliano Buendía trăiește una dintre cele mai cumplite forme ale singurătății din roman, tocmai fiindcă el pare, pentru o vreme, menit să aibă o viață altfel decât a celorlalți. A comandat armate, a făcut revolte, a înfruntat guverne, a devenit simbol și legendă, însă nimic din toate acestea nu a reușit să îi deschidă inima. Dimpotrivă, fiecare război îl scoate și mai mult din viața omenească obișnuită, până când nici victoria, nici înfrângerea nu mai contează, iar lupta devine doar o mișcare pe care o repetă fiindcă a uitat cm se trăiește altfel.
Are șaptesprezece fii cu șaptesprezece femei și totuși nu aparține nimănui. În urma lui rămân nume, sânge, istorie, dar aproape niciun fir de iubire. Când se întoarce în atelier și începe să facă peștișorii de aur pe care apoi îi topește pentru a-i reface, înțelegi atunci că nu este ocupat cu un meșteșug, ci prins într-un cerc din care nu mai încearcă să iasă. Nu lucrează pentru frumusețea obiectului și nici pentru vreun scop, lucrează ca să lase timpul să treacă fără să-l mai oblige să simtă. În acei peștișori de aur refăcuți la nesfârșit stă toată tragedia lui, o viață care s-a strâns, la sfârșit, într-un gest mic, perfect și inutil.

Amaranta poartă singurătatea într-o formă mai aspră, mai omenească și, poate, din acest motiv, mai greu de iertat. Este iubită, dorită, însă păstrează în ea încăpățânarea nevoii de a transforma refuzul într-o superioritate morală. Nu a rămas singură fiindcă nimeni nu ar fi ales-o, ci fiindcă nu a suportat gândul de a nu putea controla iubirea. Își apără durerea până când durerea devine singurul lucru care îi mai aparține cu adevărat. Când își coase giulgiul, nu pare să se pregătească pentru moarte, ci să își închidă cu propriile mâini povestea înainte ca viața să o mai poată surprinde.

Macondo este plin de ființe care doresc, de iubiri care izbucnesc cu forță, de chemări cărora nimeni nu le poate rămâne complet străin. Dar dorința, oricât de intensă, nu ține loc de iubire, trupul poate umple o viață de febră, iar sufletul să rămână totuși în urmă, neatins. În familia Buendía, iubirea se pierde adesea în trecerea ratată de la pasiune la grijă, de la nevoie la dăruire, de la chemarea clipei la rămânerea lângă celălalt atunci când farmecul s-a așezat și începe cu adevărat iubirea.

De aceea, singurătatea din Un veac de singurătate nu înseamnă doar izolare, absență sau abandon, înseamnă să stai la aceeași masă și să nu știi ce se frânge în omul de lângă tine. Înseamnă să îți crești copiii fără să ajungi până la partea lor fragilă, înseamnă să fii iubit și să rămâi totuși departe, pentru că ai făcut din propria durere un zid. Înseamnă să locuiești într-o casă plină și să simți, dincolo de uși și de pași, că fiecare își trăiește sfârșitul în tăcere.
Timpul din Macondo începe să se învârtă tocmai fiindcă nimeni nu încearcă să schimbe răul pe care îl primește mai departe.

Fiecare generație vine cu speranța că va fi alta și, fără să-și dea seama, intră pe urmele celei dinainte. Nu lipsesc semnele, Úrsula le vede. Uneori par să le vadă și ceilalți, însă conștiința lor ajunge mereu cu o clipă prea târziu, după ce orgoliul a ales deja, după ce războiul a luat locul iubirii, după ce tăcerea a devenit fel de a exista. Așa se formează geometria blestemului, din repetarea unor gesturi care, lăsate neschimbate, ajung să capete greutatea destinului.

Pergamentele lui Melquíades nu aduc nici ele o soluție, aduc doar momentul în care totul se vede limpede și nu mai poate fi îndreptat. Ultimul Aureliano le descifrează în timp ce viața lui se suprapune peste ceea ce citește, iar înțelegerea vine cu o precizie rece, aproape insuportabilă. Iubirea lui cu Amaranta Úrsula, nașterea copilului purtând semnul vechii temeri, sfârșitul casei și al Macondoului se adună într-o singură revelație, totul fusese scris, însă nimeni nu trăise destul de lucid încât să rupă la timp cercul.

Copilul lăsat pradă furnicilor nu este doar capătul unei povești de familie, ci imaginea finală a unei lumi care a produs viață fără să învețe să o ocrotească prin iubire. În el se strâng toate întârzierile, toate iubirile ajunse prea târziu, toată apropierea ratată, toate felurile în care oamenii dinaintea lui au confundat intensitatea cu mântuirea. El poartă semnul biologic al incestului, însă moștenirea cu adevărat tragică este singurătatea dusă până la ultimul ei rod.

Macondo se stinge pentru că, vreme de un veac, prea mulți oameni au fost credincioși propriilor închisori. Unii le-au numit demnitate, alții cunoaștere, alții război, alții iubire, însă dincolo de toate aceste nume a rămas aceeași incapacitate de a ieși din sine la timp. Și tocmai de aceea romanul lui Márquez tulbură atât de adânc, fiindcă ne arată că singurătatea nu începe întotdeauna atunci când nu ai oameni în jur, ci uneori chiar atunci când oamenii sunt lângă tine, iar tu nu mai știi cm să ajungi la ei și nici cm să-i lași să ajungă la tine.

Macondo continuă să existe oriunde o familie se strânge laolaltă fără să se mai întâlnească, oriunde iubirea este mereu amânată până după orgoliu, oriunde oamenii își poartă rănile ca pe o moștenire nobilă și le dau mai departe, cu grijă, celor care vin după ei. Există în casele unde toți se aud, dar prea puțini se ascultă cu adevărat, în iubiri care se sfârșesc din prea multă mândrie, în vieți care aleg durerea cunoscută fiindcă riscul tandreții pare mai greu de purtat.

Dacă Un veac de singurătate mai lasă o ieșire din acest cerc, ea nu vine din miracole, din profeții sau din încercarea de a negocia cu timpul, ci din acel gest simplu și aproape eroic pe care Buendíi l-au ratat iar și iar: să deschizi ușa înainte ca tăcerea să o zidească, să iubești fără să transformi iubirea în posesie, în fugă sau în orgoliu și să nu lași niciun om să rămână singur lângă tine atunci când încă mai poți ajunge la
el.





RECUNOȘTINȚĂ DE STATIlie Bolojan are ori un curaj neverosimil, ori o părere foarte proastă despre inteligența celor care...
16/05/2026

RECUNOȘTINȚĂ DE STAT

Ilie Bolojan are ori un curaj neverosimil, ori o părere foarte proastă despre inteligența celor care îl ascultă.

Pus în fața unui episod de la care orice om politic cu un minim reflex de decență morală s-ar fi delimitat imediat, a ales să îl spele public, senin, aproape protector:
„Nu consider că doamna Gheorghiu a făcut ceva ilegal sau imoral.”
Asta a spus Bolojan despre „mailurile exploratorii” trimise de Oana Gheorghiu către instituții ale statului, după întâlniri guvernamentale cu reprezentanții grupului german Schwarz.

Mai mult, premierul a explicat că nu vede nimic nelalocul lui în faptul că vicepremierul s-a întâlnit cu „o conpanie foarte importantă” și a comunicat apoi cu instituții care „puteau fi interesate” de ceea ce oferă aceasta.
Cu alte cuvinte, dacă înțelegem bine lumina care vine de la dl Bolojan, este perfect firesc ca un membru al Guvernului să identifice singur o companie privată, să decidă că ea merită atenția statului și să trimită apoi e-mailuri către instituții publice pentru a afla dacă le-ar interesa produsele sau serviciile sale.

Dl Bolojan ar fi putut spune măcar atât: conduita unui demnitar trebuie să fie mai presus de orice aparență de favorizare, iar instituțiile statului nu pot fi transformate în anticamera comercială a unei firme private.

A ales, în schimb, să emită certificat de moralitate, probabil fiindcă, de când se crede întruchiparea administrativă a lui Moise coborând de pe munte cu tablele austerității sub braț, i se pare firesc să stabilească și ce este păcat și ce este virtute în viața publică.

La sfârșitul lunii ianuarie 2026, la nivel guvernamental au avut loc întâlniri cu reprezentanții grupului Schwarz, prin divizia sa digitală, Schwarz Digits. La scurt timp, pe 12 februarie 2026, Oana Gheorghiu, din poziția de vicepremier și folosind adresa oficială a Guvernului, a transmis e-mailuri către Autoritatea pentru Digitalizarea României și către STS, întrebând dacă, în urma acelor întâlniri, au fost identificate:
„potențiale soluții, servicii sau capacități de interes” oferite de Schwarz Digits.
Răspunsurile urmau să fie centralizate „în vederea pregătirii unei informări consolidate către domnul prim-ministru”, pentru posibile decizii ulterioare.

Oana Gheorghiu susține că a fost doar „un schimb instituțional de informații”, fără presiuni și fără solicitarea încheierii vreunui contract. Guvernul a completat apărarea spunând că întâlnirile au fost trecute în RUTI.

Numai că RUTI face transparentă existența unei întâlniri, nu spală ce urmează după ea. Poți declara o discuție cu o companie privată și, totuși, să greșești grav atunci când folosești apoi funcția publică pentru a-i plimba numele prin instituțiile statului.
RUTI explică doar întâlnirea, nu justifică e-mailurile.
Iar apărarea cu „nu s-a cerut expres un contract” este la fel de fragilă. Favorizarea nu începe întotdeauna de la semnătură. Poate începe în clipa în care deschizi preferențial ușa.

Aici, ușa deschisă de doamna Gheorghiu nu a fost deschisă într-un cadru public, neutru și concurențial, pentru toți operatorii relevanți din piață. A fost deschisă pentru Schwarz Digits, companie anume, indicată nominal de un vicepremier, după întâlniri la Guvern cu reprezentanții aceluiași grup.
Și atunci apare întrebarea simplă:
De ce Schwarz?
Cine a stabilit că această companie merită să fie împinsă spre ADR, STS și, potrivit investigației publicate de Gândul, și spre alte instituții ale statului?
Oana Gheorghiu?
În baza cărei expertize tehnice?
În urma cărei analize comparative a pieței?
După ce a verificat ce alte companii oferă servicii similare, poate mai bune, poate mai potrivite pentru nevoile instituțiilor publice românești?

România nu duce lipsă de firme din zona digitalizării, securității cibernetice, cloudului și infrastructurii IT. Dacă statul avea nevoie de o consultare a pieței, putea construi un cadru transparent, deschis tuturor operatorilor relevanți. Dacă Guvernul dorea o discuție strategică despre soluții digitale, putea cere o analiză instituțională. Nu avea nevoie ca un vicepremier să selecteze personal o firmă și să o trimită, cu antet guvernamental, în atenția instituțiilor statului.
Funcția de vicepremier nu transformă preferința personală într-o certificare de excelență economică. Oana Gheorghiu nu are rolul de filtru privat al pieței de tehnologie și nici dreptul de a decide, după propria judecată, cine merită prioritate instituțională.
Iar povestea devine și mai grea printr-un detaliu pe care doamna Gheorghiu ar prefera, probabil, să îl lase în plan secund.

Schwarz nu este un nume apărut întâmplător într-o agendă de Guvern. Kaufland România, companie din grupul Schwarz, a donat în 2021 suma de 250.000 de euro pentru construirea Spitalului Modular ATI de la Piatra-Neamț, proiect al Asociației Dăruiește Viață, cofondată de Oana Gheorghiu.

Asta nu dovedește, prin ea însăși, existența unei infracțiuni, dar produce o problemă serioasă de integritate publică, pe care Bolojan nu avea niciun motiv să o albească în grabă.
Pentru că aici discuția nu se reduce la imaginea grosolană a șpăgii personale, luate într-un plic. Folosul poate exista și sub forma sprijinului acordat unui proiect care îți aparține profesional, simbolic, public, iar recompensa poate lua forma facilitării ulterioare, dintr-o funcție publică, a accesului donatorului la instituțiile statului.

Când un grup economic finanțează generos proiectul care ți-a construit notorietatea publică, iar tu, ajunsă vicepremier, folosești aparatul Guvernului pentru a întreba instituțiile statului dacă sunt interesate de serviciile aceluiași grup, despre ce vorbim?
Despre recunoștință?
Despre obligație morală?
Despre o coincidență atât de binevoitoare încât a îmbrăcat-o pe doamna Gheorghiu în funcție publică și a început să trimită e-mailuri oficiale?

Bolojan spune că nu vede nimic imoral.
Atunci, sincer, ce mai este imoral în România?
Să deschizi uși de la Guvern pentru un grup care a sprijinit, în trecut, cauza cu care ești public identificată — e moral.
Să selectezi tu, ca vicepremier, o companie privată pe care o trimiți în atenția instituțiilor — e firesc.
Să ceri răspunsuri pentru informarea premierului — e doar „exploratoriu”.
Să existe această succesiune perfectă între donația de ieri și interesul guvernamental de azi — probabil e doar o frumoasă armonie a destinului.

Orice om cu bun-simț vede problema, numai Bolojan se preface că nu există.
Dacă exact același lucru îl făcea un ministru PSD, cu o firmă care finanțase anterior o fundație apropiată lui, câți dintre moraliștii de serviciu ar mai fi vorbit astăzi despre „schimb instituțional de informații”? Câte texte despre prezumția de bună-credință ar fi apărut? Câți ar fi spus: „stați, să nu ne grăbim, poate omul doar explora”?
Știm răspunsul.
Ar fi curs acuzațiile de trafic de influență, ar fi apărut cereri de demisie la fiecare oră fixă.
S-ar fi explicat, pe toate tonurile, că influența începe din clipa în care puterea publică este folosită pentru a așeza un operator privat într-o poziție privilegiată.

Doar că aici este Oana Gheorghiu.Iar Oana Gheorghiu face parte din galeria celor investiți cu prezumție absolută de puritate. Când acționează ei, fapta își schimbă numele, intervenția devine preocupare strategică, recunoștința devine profesionalism, favorizarea devine deschidere către inovație.
Iar când toate acestea riscă să se vadă prea clar, vine Bolojan și ne explică de sus că nu este nimic nici ilegal, nici imoral.
Ba este.
Moral, este extrem de grav.
Juridic, faptele pot și trebuie verificate de cei competenți. Politic și etic, lucrurile sunt deja suficient de limpezi: un vicepremier nu folosește autoritatea Guvernului pentru a netezi accesul unui fost binefăcător către instituțiile statului. Un om politic nu normalizează o asemenea conduită, iar o putere care pretinde că a venit să curețe statul nu își poate începe lecția despre integritate explicându-ne că recunoștința de stat este o formă acceptabilă de guvernare.

Bolojan s-a grăbit să o apere pe Oana Gheorghiu, de fapt, a apărat ceva mult mai mare și mult mai urât: dreptul celor considerați „buni” de a face liniștiți lucruri care, la ceilalți, ar fi fost prezentate drept dovada supremă a putreziciunii sistemului.

Address

Bucharest

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Oglinzi și Ecouri posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Share

Category