Centrul pentru Autism „Horia Moțoi”

"Procesarea corporală, care o include și pe cea afectivă, mi-a arătat că sunt diferit de colegii mei din clasele primare, că sunt exclus pentru că sunt diferit/greșit într-un anumit fel, că sunt atipic. Nu a fost nevoie ca cineva să îmi spună “bolnavule, autistule” pentru a mă simți inadecvat. Înainte de a afla, de la părinții mei, că sunt autist (ei mi-au zis că “am autism”), nu pricepusem că sunt o persoană încadrabilă într-un diagnostic. Cu toate acestea, mă simțeam inadecvat și ajunsesem la convingerea că ceva din mine mă face incapabil să fiu apreciat de ceilalți copii. Acestei auto-blamări i-a fost ușor să crească întrucât nu îmi puteam explica bullying-ul și dificultățile trăite. Dacă aș fi înțeles că nu sunt intrinsec greșit, ci doar diferit într-un anumit fel x și că, pentru cineva ca mine, validarea socială se obține într-un alt fel y, atunci impactul traumatic s-ar fi diminuat mult.

Nu la multă vreme după ce am aflat că sunt autist, la câteva luni cred, datorită explicațiilor ajutătoare date de părinți, am reușit să mă raportez la acesta ca la ceva pe care am reușit să îi fac față, nu ca la ceva care m-a învins. Din acest motiv, priceperea propriului diagnostic a jucat doar un rol pozitiv și mi-a crescut încrederea în sine. Aceasta a crescut, cel mai mult, de la liceu în colo. În primul an de liceu am reușit să îmi fac primele prietenii durabile. La liceu imaginea pozitivă de sine a început să capete suficient contur pentru a deveni, treptat, o parte din mine. Iar de la facultate încolo am reușit, tot mai mult, să mă raportez la mine ca la o persoană neurodivergentă și independentă. Din acest motiv, mă bucur să împărtășesc din ceea ce propria experiență și filosofia m-au învățat"

Memoria corporală, autism și imaginea de sine — Radu Nedescu Procesarea corporală, care o include și pe cea afectivă, mi-a arătat că sunt diferit de colegii mei din clasele primare, că sunt exclus pentru că sunt diferit/greșit într-un anumit fel, că sunt atipic. Nu a fost nevoie ca cineva să îmi spună “bolnavule, autistule” pentru a mă simț...

"Vocea despre care vorbesc, vocea neurodivergentului, precum vocea oricărei persoane, indiferent de neurotip, este una care se schimbă, se ramifică, se transformă, în conformitate cu propriile intenții, iar aceste intenții se construiesc și se schimbă la rândul lor. Nu există o voce, indiferent de neurotip, care să fi venit gata formată. Astfel, există o perioadă în care vocea este volatilă, încă în stare incipientă.

Într-o astfel de stare, experiențe care pot părea, prin prisma celor care cred că ți-ai definit deja vocea, o alterare a propriei voci sunt tocmai acele experiențe prin care vocea ți se formează. Vocea nu este neapărat lingvistică și nu trebuie să corespundă cu modalitatea de dialogare internă, e.g., gândire verbală, prin imagini, și tot așa. Prin voce am în vedere acele acțiuni și stări care aparțin modului prin care exclusiv modul tău de a fi își exprimă nevoile. Nu există o voce deja formată, adică, nimeni nu își începe existența prin a exista în maniera unui sistem al cărei autonomie să fie pre-stabilită. Este important să subliniez acest fapt întrucât, prin a arăta că vocea cuiva nu își are trăsăturile redate tot timpul redate într-o manieră evidentă, voi arăta că a lua în observa modul în care cineva se exprimă nu este suficient pentru a determina dacă acest mod în care se exprimă este o exprimare a propriei voci sau a altceva."

O discuție valoroasă despre vocea fiecăruia dintre noi. Citește tot articolul lui Radu Nedescu pe blogul lui (link în comentarii)

Radu Nedescu: "Să exiști într-o manieră autistă, să fii ceea ce ești însă altfel, este o provocare. Tu ai de suferit atunci când te afli într-o lume editată pentru a îi ajuta pe cei care sunt ceea ce sunt într-un mod diferit de al tău. Da, am făcut masking—nu mi-am dat seama de asta până acum. Nu am făcut masking pentru a face față la un ceva anume, în mod voluntar. Societatea și propriul inconștient m-au înfășurat într-o mască, iar astfel, metaforic vorbind, m-am dedublat prin a adăuga deasupra sinelui meu real un sine care se mișcă și se supune obiceiurilor tradiționale și contemporane.

Pentru a face masking, am executat în mod inconștient următorul script: dacă o persoană zice ceva, aștept pentru identificarea indiciilor corporale, afective și contextuale prin intermediul cărora pot extrage o interpretare a intențiilor sale. Îndată ce am extras interpretarea, pentru a o putea procesa, trebuie să o transcriu într-un mod în care o pot converti într-o serie de acțiuni care respectă atât normele de interacțiune tacită, specific neurotipică, cât și direcția intențiilor mele. În loc să stabilesc limitele unei conversații și să specific ce mi-ar face plăcere să vorbim în mod direct, practica neurotipică implică un procedeu tacit de a te folosi de context pentru a direcționa atenția și interesul celuilalt către ceea ce te interesează. Această manieră tacită de exprimare nu îmi va putea devenii cu adevărat second nature întrucât nu pot, în mod nativ, să mă raportez la celălalt prin prisma unei hărți ambigue și îmbogățite cu cu reguli aproximative.

Al doilea mod în care fac masking este cel în care mă străduiesc să fiu suficient de maleabil in fața un orar imprevizibil sau alterat de contexte neobișnuite. Nu am numit asta masking până acum însă, de fapt, este. Mă pot adapta la un context neprevăzut, fără să mă supăr, însă nu o pot face fără a trebui să consum destul de mult carburant. Acest fel de masking pare foarte asemănător cu trăirea neurotipică de a fi constrâns să te tot conformezi la așteptări aspre, însă diferența constă în faptul că, fiind autist, consum mai multă energie pentru a face față la situații noi.

Tot ce am zis mai sus nu șterge cu buretele avantajele adaptabilității într-o interacțiune cu cineva care există într-un mod diferit decât al tău. Nu este nimic de criticat în dorința de a te adapta la un fel diferit de a socializa. Existența masking-ului arată existența unei nedreptăți doar atunci când nevoia de a te adapta la un mediu editat pentru un alt neurotip decât al tău este constantă și provine din lipsa resurselor necesare unei interacțiuni în care toate neurotipurile aflate într-un dialog pot face apel la resorturile idiosincractice propriului neurotip. În spatele masking-ului sunt eu și prin masking mă exprim tot eu, iar acest eu care nu este o mască se află într-un flux perpetuu. Astfel, însăși întrebarea “care eu?” este în mișcare și nu își poate satisface tânjirea după un răspunsă definitiv."

Masking și eul. Care eu? — Radu Nedescu Să exiști într-o manieră autistă, să fii ceea ce ești însă altfel, este o provocare. Tu ai de suferit atunci când te afli într-o lume editată pentru a îi ajuta pe cei care sunt ceea ce sunt într-un mod diferit de al tău. Da, am făcut masking—nu mi-am dat seama de asta până acum. ...

Cum ne pot ajuta cunoștințele despre masking (mai ales cm apare el în cazul fetelor diagnosticate cu TSA) în rolul de coordonator?
Discuția începută ieri de Radu Nedescu despre masking mi-a adus aminte de cazul unei fetițe pe care am evaluat-o prima dată când avea 5 ani. La prima vedere, părea că nu are deloc comportamente de stimming (sau autostimulare). Era foarte în contact cu mine, implicată activ în activități și dispusă să accepte propuneri. Apoi am observat cm introducea în toate jocurile ei un moment în care să apese mereu pe același buton de la o jucărie: fie apăsa ea, fie își punea personajele să apese pe rând pe buton, fie se prefăcea că jucăria e un telefon pe care caută să apese. Mi-am dat seama că masca nevoia de stimming, o nevoie reală de autoreglare, pentru că știa că un astfel de comportament repetitiv este, de cele mai multe ori, corectat. După ce am început să lucrez cu ea, i-am oferit spațiul să se autoregleze, să se stimuleze, fără frica de corectură, fără a căuta moduri de a-și masca nevoile. Dar dacă nu aș fi știut despre masking și, mai ales, despre cât de prevalent este el în fetele autiste, nevoile ei autentice ar fi rămas neadresate.
Află mai multe despre masking în articolul lui Radu 👇👇

De ce cred în continuare că maskingul există? — Radu Nedescu Acest articol este o critică a aserțiunilor recente ale Utei Frifth depre masking, hipersensitivitate autistă și diagnosticarea autistmului la femei. Critica aceasta este realizată prin analiza modului în care aserțiunile ei sunt șlefuite de idealul obiectivității științifice îndată ce...

Radu Nedescu: "În acest articol voi critica aserțiunile Utei Frith despre: masking, ajustarea mediului având în vedere hipersensitivitatea autistă și numărul de femei diagnosticate cu autism. Critica va fi realizată prin analiza modului în care aserțiunile ei sunt șlefuite de idealul obiectivității științifice îndată ce acesta este cuplat cu adoptarea paradigmei patologizării." Vezi în comentarii poziția lui Radu 👇👇