Istoria veche a limbii române

ATENȚIE
Începem anul prin a semnala în mod negativ această nouă pagină de succes, harnică, făcută cu AI într-o măsură mai mare sau mai mică și periculoasă tocmai pentru că servește jumătăți de adevăr – pe teme nevralgice pentru societatea românească.

Fără a fi scopul direct al proiectului nostru, ortografia românei moderne e un subiect controversat, în care se minte mult și se scrie neavizat. A curs foarte multă cerneală despre vocala românească î ; tocmai legat de ea vom confrunta „sursa” de pe Facebook cu ce scrie un text de specialitate :
• „era o epocă în care a spune «sunt» în loc de «sînt» putea fi interpretat ca un act de sabotaj politic”
• „(la 1904 – n.n.) scrierea fonetică se impune, cu două excepții notabile : folosirea a două grafeme (ca în alfabetul chirilic) pentru redarea fonemului /î/, în funcție de poziția în cuvînt, și păstrarea formelor pseudo-etimologice de
indicativ prezent ale verbului «a fi»” (Acozmei, pag. 6)

Între 1881 și 1904 vocalele ă și î au fost notate etimologizant, sub influența filierei latiniste, de exemplu : „mĕ duc la fôntână”, citit, desigur „mă duc la fîntînă”. Regulile foarte stufoase (practic trebuia să mănînci latină pe pîine) au fost treptat simplificate, ajungîndu-se în interbelic la situația folosită și azi, o struțocămilă care nici etimologizantă nu este, nici fonetică. Un simplu exemplu, cuvîntul „înger” ar trebui scris „ânger” pentru a se respecta originea latină. Bine că o face engleza, o limbă nici măcar neolatină. Halal...

Dar, revenind la anii 1881–1904, fragmentul citat mai sus arată limpede că formele (conform grafiei de atunci) „eu sûnt” și „ei/ele sûnt” caută să imite pe „sum” și „sunt” din latină. Dar, așa cm ĕ se citea ă, û se citea î și – adevărul este – NICIO GENERAȚIE ANTE-1993 NU A ROSTIT „EU SUNT”, CI NUMAI ȘI NUMAI „EU SÎNT”. Așa cm interbelicul scria „ertare” și pronunța „iertare”, iar azi scriem „era” și rostim „iera”, așa și pronunția „eu/ei/ele sînt” a fost o excepție de la principiul preponderent fonetic al limbii. Lucrurile nu mai sînt valabile de la generația Z încoace, căreia nu a mai avut cine ce să-i explice la școală și azi rostește ca în latină. Nu este vina celor tineri, desigur, dar, avînd în vedere că sînt practic expuși la o grafie de secol XIX în context contemporan, acest „eu sunt” rostit ca atare e la fel de caraghios ca fanfaronii care spun „Bucuresci” fără să știe că la 1890 limba se inspirase din ortografia italiană într-o mai mare măsură decît o face azi (cînd au rămas doar ce ci che chi ge gi ghe ghi) și, deci, rostea ca tot omul „București”.

Ar mai fi de comentat și restul textului, dar îi lăsăm și pe alții. În orice caz, afirmația subliniată și demantelată mai sus este un abuz discursiv grav, făcut fie din prostie, fie cu niște interese politice obscure pe care mărturisim că nu le înțelegem sau – mai degrabă – preferăm nici să nu încercăm a le înțelege.

SURSĂ PRINCIPALĂ : Acozmei (coord.), 2018

Ne reîntîlnim după aproape un an, timp în care am survolat mai multe zone de studiu (centrate nu doar pe româna veche, ci și fonologia limbii dace) – pe acestea urmează să le prezentăm pe rînd. Pentru azi, însă, o observație legată de un caz de mici dimensiuni, însă relativ dificil : verbul a schimba.

Este unul din cuvintele care preiau prefixul s- (scris uneori z-, de ex. a zbura), foarte vechi, comun între italiană și protoromână, atestat din cca. sec. VI, de multe ori însoțind radicali de origine germanică. Prefixul se trage din latinescul ex-. Româna a păstrat particularitatea unor asemenea prefixe redundante în comparație cu limbile din vest : a zbura–volare–voler, schimba–cambiare–changer, dar și agăța/acăța–cacciare etc.

Verbul latin cambiō este atestat cu infinitivul cambire încă din secolul II, iar cambiare în secolul V, termen de origine gală preluat întrucît obiceiul trocului (semnificația inițială) era neobișnuit printre romani, dar înfloritor în rîndul galilor. În latină excambiō este foarte puțin atestat (forma excambire), dar în limbile moderne este frecvent, în primul rînd prin engl. exchange. Româna îl atestă de la începuturile limbii scrise (sec. XVI), o dată totuși tîrzie pentru a mai putea observa dinamici la nivelul semantic – așadar înfățișarea cuvîntului este tot ce avem la dispoziție pentru a-i reconstitui istoria.

Nu am găsit nici în izvoare vechi, nici consemnat de lingviști un verb *a chimba. Traseele etimologice posibile sînt două, fie direct schimba < scambiare, fie prin *chimba < cambiare. În general termenul e considerat vechi, obținut prin metateza -mbi- > -imb-, aprox. *scăimba (Ciorănescu propune *scîimba < *scîmbia). Dar există și teorii mai noi, cărora totuși nu le putem da aprobarea noastră totală.

Andrei Avram (1997) preferă tot *scăimba ; observă mecanica delicată a vocalelor pe drumul lor din latină spre română, mai precis *excambịare > *scămbiịa > *scăịimba, cu i notat aparte acolo unde este vocală scurtă (cf. verbul a sănia > săina). Îl contrazice pe Ciorănescu în argumentul că vocala i din metateză este scurtă doar pentru că în cuvîntul latin tot i scurt este. Prin urmare, respinge rezultatul *scăịmba > scîmba, argumentînd că singura situație în care s-a atestat forma scîmba (1682) este doar o transliterare nefericită.

Dan Ungureanu (2024) pleacă de la forma veche a verbului latin, cambire, probabil pentru a merge în paralel cu excambire, singurul atestat (*excambiare nu este cunoscut). Pe verbul excambire, notează autorul, „îl întîlnim doar în Normandia și latina dusă de normanzi în Anglia – excambire > *scambi > schimba”. Probabil din acest motiv geografic conchide : „nu e exclus să fie un împrumut tîrziu, din sec. XIV”, o afirmație desigur explozivă.

În ciuda avantajului de a avea o formă latinească atestată, abordarea lui Ungureanu complică semnificativ procesul. Unde Wartburg indică pentru cambiare secolul V (în general mai potrivit ca practică lingvistică cu prefixul ex- decît secolul II), tindem să credem că termenul preluat de protoromână era mai degrabă transferat din aria latinei peninsulare tîrzii, anume *excambiare și nu excambire.

Cît privește observația lui Avram, există cel puțin un document de limbă veche care îl contrazice – sau ar putea să-l contrazică. Conform uzanțelor de transliterare chirilică, în Codicele voronețean (nedatat, cel tîrziu sec. XVI) substantivul schimbare este prezent de două ori sub forma schiîmbare, cu slova ꙟ pentru grupul -îm-. În acest punct vedem două scenarii posibile : a) slova reprezintă, așa cm am mai propus în trecut, o consoană nazală intermediară între n și m, ceea ce ar da cuvîntului o alură cvasimodernă și nu ar ataca poziția lui Avram ; b) în raport cu alte grafii din Codice, poate fi de așteptat ca substantivul să se fi rostit scîmbare. Pentru un moment ne vom apleca asupra acestei ipoteze.

Dacă în Codicele voronețean am avea, într-adevăr, cea mai arhaică variantă atestată a termenului, atunci verbul obținut ar fi probabil *schịîmba > *schịîmbịa/*schịămbịa, așadar i scurt din cambiare ar fi rămas scurt și apoi ar fi dispărut prin contragere, a din prima silabă ar fi devenit o vocală de sprijin, iar grupul -chị- ar fi putut semnifica un simplu /c/, adică un c palatalizat (între timp ieșit din limbă). Oricum ar fi, în acest scenariu metateza dispare complet. Cu riscul de a contrazice parțial propria noastră cercetare cu privire la consoanele nazale din româna veche, vom alege acest scenariu ca ipoteză de lucru.

În imagine, detaliu din fila 57 verso a Codicelui voronețean. Rîndul 7 începe exact cu termenul studiat.

Bibliografie selectivă : Ciorănescu (1966), Costinescu (1981), Vasilescu/Boiangiu (1982), Avram (1997), Wartburg (2003), Ungureanu (2024)

Revedem cel mai vechi text în aromână, numit (convențional) Inscripția lui Nectarie Tîrpu, din 1731. A fost identificat în 1950 pe o icoană de la mînăstirea Ardenița, în Albania ; este o foarte scurtă rugăciune către Fecioara Maria, scrisă cu litere grecești (citat din Bucură-te, Marie corupt cu Salve Regina) și pusă alături de alte rugăciuni similare în albaneză, greacă și latină. Din textul aromânesc, „ōră tre noi pechitoșloi” e aproape leit Ave Maria : „ora pro nobis peccatoribus” (notă : vocalele aromânești sînt stricate, dat fiind că necesitățile fonologice pe care le acoperă literele grecești sînt cu totul altele).

Inscripția completă s-ar traduce astfel : Fecioară, Mumă-a lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoșii. (Tot asta spune și textul albanez.) Am păstrat „mumă” din original fiindcă românii încă îl recunosc ca formă regională, dar iată că și „fecioară” se putea spune mai aproape de aromână – vergură, arhaism pe care publicul larg îl mai aude azi numai în colindele lui Hrușcă 🙂 Despre Dumnezeu, în afară de faptul că Fecioara și Muma sînt în ambele limbi cu majusculă, dar nu și Cel-de-sus, se remarcă folosirea lui t unde ne-am aștepta la d (arom. Tumneḑă, alb. Perenti). Explicația e simplă : neogreaca duce lipsa sunetului d și atunci autorul a pus și el ce i s-a părut mai asemănător.

Merită spus că „ōră tre noi” (roagă-te pentru noi) din aromână este scris în albaneză „urō prë ne”, așa, să se bucure și Dan Alexe ! Dar tot aici încep dificultățile, întrucît mesajul nu poate fi descifrat în întregime. Pe lîngă frenetica imaginație a caligrafiei grecești de a inventa ligaturi fel și fel, ieromonahul Tîrpu pare să născocească, de-a dreptul, litere pentru sunetele lipsă (mai ciudat e că amintesc de corespondentele lor glagolitice, dar asta deja sună a teoria conspirației) : cu un fel de ȣ întors se reprezintă ḑ (=dz), apoi acel semn de la capătul rîndului doi pare a fi un ă deschis, iar pe ultimul rînd nu poate să fie decît ș. Pluralul „pechitoșloi” ar fi trebuit să fie cel mult *pecîtoșľi, cu un l muiat ; varianta scrisă pare mai mult contaminată de un plural grecesc. Sigur că ne putem pune și întrebarea cît de bine stăpînea ieromonahul (pe numele real Terpos) aromâna și albaneza.

Textele liturgice din care se citează țin de lumea catolică, dar poate mai fascinant este lexicul pur latin nu doar în cazul aromânei, ci și în albaneză. Verbul aromânesc oru înseamnă „a ura” la noi, dar are și sensurile „a ruga, a se ruga”. În același timp, familia lexicală a lui „păcat” nu mai apare, după știința noastră, în alte izvoare aromânești de secol XVIII. Teodor Cavalioti, care tipărește în 1770 un glosar grec-aromân-albanez, pare să fi deprins aromâna la Kavala (Grecia), iar albaneza, în Moscopole. Astfel că, în aromână, la păcat spune hamartie, a păcătui – stipsescu, dar în albaneză apare exact același lexem ca în rugăciune (faj). Hamartia și stipsescu sînt cuvinte grecești, faj este de origine latină.

Ce relevanță au localitățile și etimologiile ? La începutul secolului XX se năștea conceptul numit linia Jireček, o graniță imaginară ce taie peninsula Balcanică, despărțind influența lingvistică latină de cea greacă : la nord – latinofoni, la sud – greci. Desigur, conceptul e o regulă de principiu și comportă excepții, dar în povestea noastră funcționează perfect. Ardenița se află chiar lîngă „granița” Jireček, în vreme ce Kavala este pămînt grecesc.*) Aromânii din Albania și cei din Grecia sînt foarte diferiți, inclusiv la nivel lexical. Deosebirea de limbă dintre icoana lui Nectarie Tîrpu și glosarul Cavalioti, deși aparent nesemnificativă, este doar una din multele pagini ale istoriei balcanice pe care le vom parcurge împreună.

Surse (selectiv) : Kahl/Prifti (2016), Zamfirescu (2020), Caragiu Marioțeanu (1997), Thunmann apud Cavalioti (1774)
____
*) Pericle Papahagi era convins că Teodor Cavalioti nu s-a născut la Kavala, ci Moscopole. În orice caz, și această localitate se afla mai degrabă în zona de influență culturală greacă.

Revenim după o lună de pauză, timp în care am aprofundat un subiect mai vast despre care vom discuta în curînd. Ce putem spune acum e că latina medievală de sec. VII (dată aproximativă), inspirîndu-se din francă sau alte vechi limbi germanice, a transmis prin prestigiul ei aceste împrumuturi în limbile neolatine (dar nu în proporții egale). Măsura în care asemenea schimbări de lexic au afectat protoromâna este un subiect destul de puțin investigat ; spre știința noastră d-l Dan Ungureanu s-a ocupat recent de el și continuă să o facă.

Din francă provine, de exemplul, cuvîntul *blād, ce a dat în latină blada și exbladare, apoi biada în italiană, blé în franceză etc. – termeni agricoli. Un caz similar este protogermanicul *blāu, care a stabilit într-o porțiune însemnată din Europa cuvîntul pentru culoarea albastră (bleu, biavo/blu, blue, blau...). Tocmai prin raportare la limba noastră ne-am întrebat ce soluții au adoptat româna veche și aromâna pentru a denumi această culoare.

Nu putem da un răspuns exhaustiv – veți vedea imediat de ce. Neacșu de la Cîmpulung nu a vorbit despre nimic albastru, drept care am mers la următoarele texte ca vechime, adică primele traduceri din Biblie. Conform Bibliaortodoxa.ro, cuvîntul „albastru” nu figurează decît în Vechiul Testament, iar la nivel de secol XVI sîntem nevoiți să ne limităm la apariția lui din Ieșirea 28:28, de găsit în Palia de la Orăștie (1582). Dar unde textul modern zice „să prinzi verigile hoşenului de verigile efodului cu un şnur de mătase albastră”, Palia se abate în altă direcție : „leagă hozenul cu belciugurele sale de belciugurele efodului cu şinor de mătase galbină” :) În paranteză fie spus, joaca de-a culorile în texte antice, trecute prin șiruri de traduceri și traduceri ale altor traduceri, este ceea ce Lewis Carroll numea „down the rabbit hole”, un demers fără cap și fără coadă. La cîteva versete mai sus de șnurul colorat se face un lung pomelnic de pietre prețioase și semiprețioase, ocazie de a urmări mai curînd puterile fiecărui traducător decît altceva. Et cætera. Revenind la șnur, pare o situație în care s-a mers după Vulgata, a cărei „vitta hyacinthina” poate fi citită drept culoarea safirului ori a florii de iris,... numai că unii iriși sînt galbeni.

Termenul propriu-zis „albastru” există cel puțin de cînd avem română scrisă – sec. XVI : în Catastihul averii de la mînăstirea Galata (1588) se pomenește de diverse țesături albastre. Surpriza este că în același text apare o „cergă vănată de la Dragomir”, iar despre cuvîntul „vînăt” avem surse din sec. XVII încoace care arată că era vorba de albastrul de Veneția, o nuanță deschisă, iar termenul exista ca atare și în italiană. Aromâna din zilele noastre are „vińit” (pentru claritate vom evita grafia Cunia în cele ce urmează), cu sensul actual din română, de vinețiu, albastru-violet.

Dar mai avem un caz de relatat, încă mai interesant decît celelalte. În română spunem „mirare” unde aromânii au „ńirari”, prin urmare „ńirlu” (alt cuvînt pentru albastru) ar fi „mir” la noi. Dincolo de uleiul sfințit, termenul românesc desemnează persoana pe cale să se căsătorească și, regional sau arhaic, arbustul numit mirt. Ei bine, toate aceste semnificații se leagă între ele. Nunta la biserică se cheamă cununie, iar mireasa poartă în mod tradițional o cunună de flori albe. Mirtul are flori mici și albe. Cea mai veche atestare a plantei în cauză, dacă e să dăm crezare Micului dicționar academic, ediția a II-a, este la Amfilohie Hotiniul (nu am putut verifica informația), care l-ar scrie la plural drept „miri”. Ce am putut verifica este că are într-adevăr un fel de Catehism (o traducere cel puțin parțial) în care vorbește de taina cununiei. Pînă aici legăturile sînt plauzibile, dar ce e albastru în toată afacerea ? Fructele mirtului, care sînt comestibile și o bună sursă de minerale.

Surse (selectiv) : Wartburg (2003), Gafton (2007), Hasdeu (1878), Florio (1611), Thunmann (1774)

FILIP MOLDOVEANUL (II)
O primă particularitate ce ne-a atras atenția la Evanghelia după Marcu (1553) este regimul vocalei ă, poate mai vast decît la orice alt text românesc de secol XVI. Astfel, pe lîngă semnele întrebuințate în mod obișnuit pentru a o reprezenta, de asemeni pe lîngă moldovenescul a în loc de ă, avem un „ă din e” (de ex. cuvîntul „să” este scris fără excepție „se”, „a grei” în loc de „grăi”), dar și „ă din o”, întîlnit în diverse situații, cu rezultate cel puțin originale : „flomînd”, „vopaei” (=văpăii), „duceți-vo” etc.

Servindu-ne de indicele lexical oferit în ediția 1971 a textului (Ed. Academiei), am alcătuit o listă a acestor „ă din o”, probabil desemnînd vocala [ɘ], adică ceva între ă și î (nu ă și o, cm s-ar putea crede – vezi secțiunea de comentarii). Interesant de remarcat cm toate cazurile obținute fie corespund unor etimoni latini/romanici, fie sînt neelucidate, dar comparabile cu albaneza.

Din prima categorie fac parte cuvinte ușor de explicat, precum „dupo” (după < lat. de post, vezi și it. dopo), „foră” (fără < lat. foras) etc. Oarecum interesant este „lontru” (=înăuntru), care, față de etimonul lat. in illāc intro, confirmă situarea acestui „fals o” între ă (a din illāc) și î (i din intrō) ; rescriind „lontru” cu diftong, așa cm se transliterează uneori limba veche, am obține *lăîntru (asteriscul indică un termen neatestat, reconstruit).

Dar Filip scrie cu „ă din o” și cîteva cuvinte dificile, asupra cărora nu există încă un consens etimologic : fărîmă, flămînd/a flămînzi, văpaie. În primul caz, grafia forïmă, pusă alături de verbele *a forïma și a sfărîma (atestat la Coresi), împreună cu formele a fărma și sfărma – toate acestea pot conduce la un etimon latin, *(ex)fōrmō, cu eventualul sens de distrugere a unui creuzet pentru a obține metalul modelat la interiorul său. Cuvîntul există și în italiană, sformare, și ilustrează prefixul s-, destul de rar în română, dar atestabil în limba veche : scurt, a spulbera. *(Ex)fōrmō a mai fost propus ca etimon, însă nu neapărat din motivele prezentate aici. Cel mai adesea se face apel la un substativ albanez similar cu „fărîmă”, thërrime, pe care noi îl considerăm cel mult un împrumut din protoromână.

Familia cuvîntului „flămînd” are o etimologie cu atît mai nesigură, considerată de unele surse posibil latină, legată de substantivul „famēs” (=foame). Situația ciudată a diftongului -oa- din „foame”, obținut din a latin și de aceea sursă a multor dispute între lingviști, capătă din punctul nostru de vedere o susținere nesperată prin acest „flomînd” atestat la Filip Moldoveanul și, conform dicționarului Scriban, întîlnit în mai multe surse vechi.

Al treilea și ultimul caz, „văpaie”, pare a-și pierde presupusa legătură cu albanezul „vapë” atunci cînd apare scris cu o ; însă limba veche înregistrează forma „vohë”. Situația cu albaneza e cumva caraghioasă : dicționarele românești trimit la cuvîntul albanez, iar cele albaneze trimit îndărăt la noi 🙂 Ce putem presupune, fără a avea și demostrația, e o origine latină comună, indiferent în ce sens va fi circulat etimonul. Astfel, văpaie și vapë ar ține de lat. v***r (este satisfăcută și semantica). Tot așa cu fărîmă–thërrime de mai sus, pentru care s-au propus mai mulți etimoni, dar cu toții latini.

Chiar și așa, nu ne putem baza în totalitate pe vocala „ă din o” de la Filip. Mai întîi pentru că varianta sa, considerată regională (moldovenească), nu e neapărat și precursoarea formei actuale. Cu toate că româna din Moldove (regiunea și republica) evită adesea vocalele „impure” ă și î, ceea ce pare un latinism pe gustul Școlii ardelene poate fi o simplă enclavizare, izolarea limbii la limita ei geografică. Într-adevăr, Filip pare să provină din nordul Moldovei, dintr-o zonă plurietnică în care a deprins și limba germană – atît de utilă în anii de activitate la Sibiu.

La ce altceva ne folosește zisul „ă din o” ? Ținem cu toții minte „Rîmul” de unde a spus Grigore Ureche că ne tragem. Ei bine, vocala î de secol. XVI–XVII poate fi oricînd citită ă (vezi mînăstire–mănăstire etc.) ; dacă Ureche, de asemeni crescut în ținuturile de nord, va fi ales să noteze nu sunetul (spre deosebire de Filip), cît semnul, atunci oricînd putem identifica un „ă din o” în toponimul său, așadar de la Rom ne tragem. De citit s-ar citi Rɘm (Rëm după vechiul standard internațional) sau, pentru diftonghiști, Răîm.

surse (selectiv) : Filip (1553, ed. 1971), Sever Pop (1938), MDA II (2010), Ciorănescu (1966), Orel (1998), Eșanu–Eșanu (2021)

FILIP MOLDOVEANUL (I)
Toate textele românești asupra cărora avem o datare certă au fost produse după invenția tiparului, prin urmare era de așteptat ca acelea mai importante (după gradul de difuzare, dimensiuni etc.) să fi fost într-adevăr destinate tiparului. În limba română, primul pionier din domeniu este considerat diaconul Coresi, însă în realitate se omite un alt nume (inclusiv prin unele cursuri universitare) : Filip Moldoveanul.

Prima carte tipărită în română îi aparține așadar lui, un Catehism apărut în 1544 la Sibiu, cu peste 15 ani înaintea lui Coresi. Din păcate, micul text este demult pierdut. Ultima persoană care l-ar fi văzut este Timotei Cipariu, în jur de 1838, la biblioteca mînăstirii din Blaj – dar nu știm sigur, mai ales că remarca lui Cipariu asupra ortografiei nu ne seamănă prea tare cu textele ulterioare publicate de Filip : „cuventele rom., ce cartile baserecesci le scriu fora vocali in capetu [fără vocale la final], aici erau pretutendinea scrise cu ꙋ [u]”. Or, cel puțin în textele editate cîțiva ani mai tîrziu, realitatea este alta și nu trebuie pierdut din vedere că Filip Moldoveanul era un om învățat, exclus de a-și fi perfecționat scrisul abia pe parcursul carierei.

Însuși Coresi s-a inspirat din Catehismul său atunci cînd a editat pe la 1560 „Întrebarea creștinească”. Nu același lucru se poate spune cu privire la Evanghelii – Filip, nu tocmai în floarea vîrstei cînd s-a apucat de tipografie, moare cu numai Evanghelia după Matei terminată (1553, în slavonă și română). Foarte ambițiosul lui proiect, de a realiza un Tetraevangheliar bilingv, nu a mai fost continuat de altcineva. Coresi pare că a luat traducerea de la zero și scrie într-un stil foarte diferit. Dar, față de limba atît de actuală a lui Neacșu, Filip are și el ciudățenii și nu sînt puține. Le vom prezenta pe rînd, în decursul mai multor postări viitoare.

În imagine, o ilustrație dintr-un Evangheliar slavon editat de Filip Moldoveanul, cu monograma lui în colțul stînga-jos (ФМ). Gravura este executată de el însuși.

Surse : Eșanu–Eșanu (2021), I. Crăciun (1946), Cipariu (1848), Filip (1553)

La mulți ani, români ! După sărbătoarea națională, să revedem istoria cuvintelor „torna, torna, fratre”, considerate de unii autori cea mai veche mențiune în scris a limbii române. Desigur – cm cele întîmplate au avut loc la sfîrșitul secolului VI, nu poate fi vorba decît cel mult de protoromână, limba romanică din care s-au născut mai tîrziu româna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna. Un alt aspect important ce ține de contextul istoric este faptul că la acel moment urmele Imperiului Roman apusean erau demantelate de către invadatorii germanici, în vreme ce aripa răsăriteană, așa-numitul Imperiu Bizantin, trecuse în mare parte la limba greacă.

Teofilact Simocatta a alcătuit pe la anul 620 o istorie a statului roman sub împăratul Mauriciu, fiind în totalitate contemporan cu cele relatate. Demersul lui este însă umbrit de stilul greoi în care se exprimă, dar și de slaba calitate a unora din surse. Aflăm, așadar, că într-o vreme cînd armatele răsăritene ale imperiului erau pasate de la un general la altul, un corp de oaste cobora din munții Balcani pentru a ataca tabăra avarilor (poate în direcția actualei localități Stara Zagora din Bulgaria). Era în zori și unul din animalele de povară și-a scăpat desagii din spinare ; cm stăpînul mergea înaintea lui netulburat, o voce din spate a încercat să-l atenționeze. Teofilact subliniază că erau neam străin, întrucît cel din spate a spus pe limba lui „torna, torna !”, neștiind că în jargonul militar roman acesta era semnalul de retragere a trupelor. Cum în liniștea dimineții (și poate ecoul montan) au auzit și soldații strigătele, s-a creat panică în fața unui presupus atac-surpriză, au urmat haos, victime etc.

Într-adevăr, „torna !” este în latina tîrzie imperativul „întoarce-te !” – sau, într-o română ceva mai veche, „întoarnă-te !”. În aromână avem aproape de-a dreptul „tornã-te !”. Celălalt cuvînt, „fratre”, provine de la un autor din sec. VIII–IX, Teofan Mărturisitorul (recunoscut ca sfînt ecumenic). Manuscrisul „Cronicilor” sale este în greacă, însă noi nu am reușit să obținem decît traduceri moderne și varianta în latină produsă de Anastasie Bibliotecarul ceva mai tîrziu. În fine, în toate edițiile scrie „frater”, nu „fratre”. Este greșit conform gramaticii latine acest „fratre”, iar în general limbile romanice nu au preluat -tr- (excepții : Jurămintele de la Strasbourg și dalmatul „frútro”). Dacă cineva are acces la textul în greacă, este rugat să ne dea de știre.

Teofan Mărturisitorul se crede că a avut la dispoziție (și) alte surse decît pe Simocatta, astăzi pierdute. El arată că întîmplarea cu „torna, torna” s-a petrecut în anul 586 sau 587. Nu am aflat dacă acel „frater” de la final este apocrif sau nu, dar în schimb credem că limba folosită era într-adevăr una romanizată, măcar parțial. În vreme ce, de exemplu, φράτηρ (frater) exista și în greacă, τορνεύω (torneuo) nu înseamnă decît a strunji ; alte variante care ocolesc ipoteza unei limbi romanizate se abat și mai departe de atît. În același timp, presupunerile e bine să se oprească aici : ca la celebrul cazan Decebalus per Scorilo, informațiile sînt prea puține, textul citat prea scurt și ambiguu. Apoi, este imprudent să vorbim chiar și în principiu de protoromână la nivelul anilor 580, atît timp cît italienii consideră Ghicitoarea din Verona și I Placiti cassinesi (din secolele IX–X !) ca fiind o simplă tranziție din latina tîrzie spre o limbă romanică.

Momentan, impresia noastră este că acel „fratre” a fost fabricat pentru a arăta cm „româna” de la 580 deja nu mai semăna cu latina. Iar dacă cel care a rostit „torna” nu a fost conștient că folosește o comandă militară, una din puținele latine rămase în vocabularul preponderent grec al armatei imperiale ; pur și simplu, așa cm spun ambii autori, a fost un ghinion.

Surse (selectiv) : Teofilact (ed. Whitby, 1997), Teofan (ed. Mango–Scott, 1997 și Anastasius, 875 reed. 1841), Capidan (1932), M. Bartoli (1906)
Materialul a fost ușor revizuit la insistența prietenoasă a d-lor Dan Ungureanu și Petru Sanducu. Inițial am prezentat în mod simplificat, poate prea vag, situația limbilor vorbite în Imperiul de răsărit.

După o pauză mai lungă revenim cu o cercetare prin nimic spectaculoasă – așa cm se întîmplă de multe ori să treacă luni, ani, decenii și secole pînă ce o anumită ipoteză ajunge să fie probată sau infirmată. Așadar, pornind de la un text al Zoei Dumitrescu-Bușulenga, am căutat sursa unor păreri formulate de papa-cărturar Pius al doilea (1405–1464) despre români.

Argumentația doamnei Dumitrescu este mai mult literară decît științifică, în spiritul protocronismului ce a marcat anii '70–'80 în România. Pe lîngă observații de natură politică (proiectul de cruciadă al Papei, raportat la Vlad Țepeș și Poarta otomană), autoarea traduce cîteva remarci despre limba noastră. Astfel, românii sînt considerați de origine italiană, așa încît la 1450 „păstrează încă vorbirea romanică, deși în mare parte schimbată și abia putînd fi înțeleasă de un italian”.

Traducerea este corectă, însă autoarea o plasează într-o apologie a latinității, a „spiritului european” conservat cale de secole în detrimentul slavonei omniprezente ca „limbă de cult și de cancelarie, (...) străină poporului”. Sigur că o atare strategie discursivă convenea ideologiei ceaușiste, care nu rata nicio ocazie de a persifla slavofilia impusă de U.R.S.S. după instalarea comuniștilor. Dar să vedem ce altceva spune Pius despre români.

Se povestește despre ascensiunea politică și moartea lui Iancu de Hunedoara (evenimente foarte recente la acea dată). Cel numit în text „Giovanni Vaivoda” este indicat ca exemplu ilustru de român cu funcții importante în statul maghiar ; mai mult, aflăm că aproape toți românii transilvăneni cu carte erau cunoscători ai limbii maghiare. Apoi pontiful vorbește de „valachi” și „Valachia”, țară „destul de mare” ce se întinde de la granița cu „Trãsylvania” pînă la Marea Neagră și Dunăre. Probabil că autorul pune la socoteală și Moldova, judecînd după faptul că etimologia oferită pentru cuvîntul „valah” este cea dată nu demult de Georg Reicherstorffer după călătoriile sale în Moldova — așadar îi va fi servit ca sursă acumulată înaintea pontificatului, în anii cînd era la curent cu tot ce se scria. Lucrarea lui Pius (numită „Descrierea Asiei și a Europei”) are, de altfel, evidente pretenții enciclopedice. Și totuși, simțindu-se incapabil de a oferi informații clare despre numita „Valachia”, despre oamenii de acolo și cm se guvernează ei, autorul admite că sursele sale bibliografice se contrazic la tot pasul și, prin urmare, nu-i rămîne decît impresia că orice demers politic „valah” e unul efemer. Bineînțeles, la nivelul secolului XV, observația este exagerată.

Din punct de vedere lingvistic, cel mai interesant aspect ni s-a părut cm este transcris toponimul Bistrița : Bistricio. În documentele vremii, grafia fluctua mult în prima jumătate a cuvîntului (Bis-, Bys-, Bes-, P*s-, Bez-, Biz-), dar mai deloc la final, într-o formă latinizantă -tricia. Actualele forme Beszterce (magh.) și Bistritz (germ.) aveau să se impună abia după 1600. În română, formele cele mai vechi sînt „Bistrițь” și genitivul „Bistriței” ; „Bistrița” curat apare mai tîrziu. În același timp, toponimele italiene se termină atît în -cio, cît și în -cia (mai frecvent). Trăgînd linie, dat fiind că textul pare a descrie situația politică a anului 1457 din mijlocul evenimentelor, putem bănui că Pius a fost înștiințat personal de către un emisar maghiar care a rostit numele Bistricia după sonoritatea de latină locală, cu vocala a închisă și un -ci- mai puțin pregnant decît în latina vorbită de un german (unde ar fi ajuns -ț-). Poate așa se explică și de ce Iancu este „vaivoda”, cu a în prima silabă (cf. vajda în maghiară).

Surse (selectiv) : Chițimia–Toma (1984), Piccolomini (1544), Berciu–Trofin (2006), Hasdeu (1878), Attila M. Szabó (2003)