15/08/2026
Zodian Daniel
După ce mi-am scris părerea despre dezvoltarea sportului românesc și despre lacunele pe care le vedem astăzi în sălile de sport, am avut parte de multe aprecieri și de foarte multe vizualizări. Nu doar din lumea sportului.
Au existat, bineînțeles, și oameni care m-au certat, contrazis și sincer mă bucur că au făcut-o pentru că și-au exprimat punctul de vedere. O societate sănătoasă nu este cea în care toți gândesc la fel, ci cea în care putem să ne contrazicem fără să ne fie teamă să privim adevărul în față.
Dar, din discuțiile avute, a reapărut o întrebare veche: care este diferența dintre sportul finanțat de stat și sportul privat?
În România, sportul s-a obișnuit să fie finanțat de stat. Minister, primărie, consiliu județean, club public. Iar noi, oamenii de rând, am crescut cu ideea că sportul este gratuit.
Până într-o zi când au început să apară taxe de inițiere, bani pentru cantonamente, bani pentru competiții, bani pentru echipament, fonduri pentru tot felul de lucruri care, într-o formă sau alta, ar fi trebuit să facă parte dintr-un sistem sportiv funcțional.
Și aici apare paradoxul un club finanțat integral sau aproape integral din bani publici ajunge să spună: „Nu sunt bani, nu sunt fonduri pentru copii, pentru deplasări, pentru echipamente, pentru cantonamente, pentru dezvoltare sau pentru infrastructură .
Și atunci apare „fondul clasei”, taxa de inițiere, taxa de curățenie, taxa pentru competiție, taxa pentru una, taxa pentru alta. Iar când aceste lucruri devin obișnuință, apare întrebarea pe care nimeni nu prea mai vrea să o pună:
Dacă bani nu sunt pentru sportivi, unde sunt banii? De ce nu mai sunt bani când in trecut era o mândrie, un privilegiu să-ți reprezinți tara?
Deoarece am văzut în timp, cluburi fără performanță, fără rezultate, fără sportivi de nivel înalt, dar cu oameni care și-au permis case, mașini și vacanțe iar veniturile acumulate nu le permiteau .... si aici nu mai vorbim doar despre sport.
Povestim despre un sistem în care, uneori, rezultatul nu mai este măsura eficienței, iar lipsa performanței nu mai deranjează pe nimeni.
Iar paradoxul ... avem bani, dar nu avem copii în săli, avem bugete, dar nu avem performanță, avem structuri, dar nu avem rezultate, atunci poate că problema nu este că nu sunt bani.
Dar.... in sportul privat, dacă nu produci rezultate, dacă nu atragi copii, dacă nu creezi valoare, închizi ușa. Nu există buget garantat doar pentru că ai existat și anul trecut.
La stat, însă, uneori pare că funcționează invers: structura trebuie să supraviețuiască, indiferent de rezultate.
Și nu spun că sportul de stat este rău. Din contră. Sportul finanțat public este necesar și trebuie să existe.
Copiii trebuie să aibă acces la sport indiferent de posibilitățile financiare ale familiei dar banii publici trebuie să vină cu responsabilitate publică. Trebuie să putem întreba simplu dacă avem indici măsurabili pe un ciclu olimpic, nu doar pe hârtie.
Numărul copiilor ce au venit către sport, numărul celor care au rămas, și numărul celor care merg spre performanță.
Iar in partea sociala discutam despre infrastructură și modul in care ei s-au schimbat, și -au îmbunătățit modul de viață.
Dragilor, până la urmă, sportul nu înseamnă doar să avem cluburi, președinți, antrenori și bugete, sportul înseamnă oameni!
Și acum să vorbim despre celălalt sport: sportul privat care nu înseamnă doar că părintele plătește o taxă.
Pentru mulți antrenori și oameni care au ales să construiască un club privat, a fost, de fapt, o alegere de a nu intra în aceeași oală, de a nu mai beneficia de infrastructura oferita de stat pentru a lua taxe sau doar sa pună nume pe hârtie pentru beneficii. A fost alegerea lor să nu ceară bani pentru cheltuieli care erau deja plătite din bugete publice. Au ales să construiască altfel.
Tot aici aș vrea sa ii felicit și sa le mulțumesc celor care sunt încă in sistemul de stat și au reușit să aibă performanță ( cu toate că au fost dezisi de înaltă performanță, le au fost impuse condiții încercând le sa li se închidă gura) și au rămas integri!
Într-un club privat, dacă vrei să exiști, trebuie să cauți sponsorizări, să scrii proiecte, să cauți spații potrivite, să negociezi chirii, să plătești utilități, să cauți echipamente, să găsești bani pentru competiții și cantonamente și foarte important, trebuie să demonstrezi, și să convingi oamenii să creadă în tine.
Noi nu avem salariul garantat doar pentru că am venit dimineața la serviciu, nu există mereu un referat pe care îl faci și, după câteva zile, apar banii pentru echipament si nu există o instituție care să acopere automat deplasarea, cantonamentul sau următoarea factură.
Dacă nu găsești mereu soluția, sponsorul, investitorul înghiți in sec și înveți să ai răbdare
Și asa, antrenorul privat ajunge, de multe ori, să aibă două joburi. Unul pentru a-și plăti viața și unul făcut din pasiune, pentru copii și pentru sport.
Iar tu, ca presedinte al unui club privat, trebuie sa îți asumi și sa fi conștient ca să faci performanță trebuie să cauți permanent soluții, sponsori, proiecte, parteneri, spații, echipamente si cel mai important oameni care sa te înțeleagă, și să-ți fie loiali.
Tu trebuie să faci ceea ce într-un sistem public ar trebui să fie deja posibil printr-un mecanism transparent și eficient. Asta nu înseamnă că toate cluburile private sunt bune și toate cluburile de stat sunt rele. Ar fi o prostie să spunem asta!
Există cluburi publice extraordinare și oameni excepționali în sistemul de stat. La fel cm există și cluburi private care nu fac performanță.
Diferența trebuie să fie însă una simplă:
Banii trebuie să fie legați de responsabilitate și de rezultate, iar autoritatea finanțatoare să creeze un sistem care ar finanța atât cluburile de stat cât și cluburile private in funcție de rezultate, de performanță și de implicare
Si așa responsabilitate crește, nepotismele dispar, transparența fiinațarilor e mult mai vizibilă. Iar dacă vrem să schimbăm sportul românesc, trebuie să avem curajul să punem întrebarea până la capăt:
Nu doar câți bani ai primit, ci ce ai făcut cu ei.
Pentru că, până la urmă, sportul nu este despre bugete.Sportul este despre oameni, despre copii, despre viitor.
De fapt voi care m-ați sunat, mi-ati distribuit ce am scris acum cateva zile mi-ari dat oportunitatea sa povestim despre o temă mult mai profundă decât simpla diferență dintre sportul de stat și sportul privat: diferența dintre responsabilitate, finanțare și rezultate.
Iar dragilor banii publici există, fonduri exista, sunt diferite finanțării locale (legea 69, legea 350, Erasmus+) , dar eu cred că dacă performanța nu mai este criteriul principal, apare riscul ca sistemul o să se transforme într-un mecanism care întreține structuri si nu construiește sportivi.
