Meremet

02/08/2026

Un aspect foarte descumpănitor al cercetării istorice în România este constatarea vastei neputințe a instituțiilor publice de a’și reface propriul trecut. Am văzut foarte multe site-uri web de instituții care nu conțin nici un fel de secțiune “Istoric”, sau conțin o asemenea secțiune cu un conținut foarte incomplet și/sau eronat. În această ultimă categorie intră și Teatrul Evreiesc de Stat din București, care tocmai a informat publicul că a împlinit 78 de ani de activitate. Așa că am decis să fac eu acum și aici un scurt istoric al acestei instituții, bazându’mă în special pe cercetarea foarte prețioaselor fonduri de presă.

În primul rând, se spune tot timpul că Teatrul Evreiesc de Stat este continuatorul Teatrului Barașeum, ceea ce este discutabil. Însă când vine vorba de a reface istoria complexă a acestei instituții culturale deja se rupe filmul (sau cade cortina peste adevărul istoric). Cităm din site-ul web: “O perioadă foarte grea în istoria teatrului evreiesc a fost marcată de anii dictaturii de tip nazist din timpul celui de-al doilea război mondial, când artiştii evrei nu au avut voie nici să joace în propria limbă, nici să apară pe scenele teatrelor româneşti. Atunci a luat fiinţă la Bucureşti Teatrul Baraşeum.” Mai clar, în 2021, o doamnă conferențiar de la universitatea locală a ținut o prelegere pentru a marca cei 80 de ani de la înființarea Teatrului Barașeum. Nu este neapărat greșit, dar cu siguranță adevărul e mult mai complicat.

În realitate, rădăcinile teatrului urcă într’un fel spre mijlocul secolului al XIX-lea, chiar epoca în care a trăit și activat doctorul Iuliu Barasch (sau Baraș). Acesta a fost un ilustru pionier al medicinei din Principatele Române și intelectual umanist de înaltă ținută, cu activitate de organizare și reformare a comunității evreiești din București. Tot el se pare că ar fi fost la 1858 întemeietorul de facto al Spitalului de Copii, care există și astăzi sub numele absurd de Grigore Alexandrescu (de ce trebuie un spital să poarte numele unui poet ??), un bun exemplu de instituție amnezică, al cărei site nu are secțiune “Istoric”. După moartea lui Barasch, la 1863, se pare că mai multe persoane din elita comunității evreiești așkenaze din București și’au unit eforturile pentru a da o bază instituțională activității de elevare și emancipare a evreimii din capitala României, după modelul pe care Barasch îl întrupase. Astfel, la 1 ianuarie 1872 s’a constituit Societatea de Binefacere și Ajutor Dr. Iuliu Barasch, care avea să fie timp de multe decenii una din cele mai importante societăți evreiești din București, sau chiar cea mai importantă. Astăzi, amintirea acestei instituții pare complet trecută în uitare. Am găsit unele referiri la Societatea Istorică Iuliu Barasch, care însă era separată, avea alt specific, a apărut mai târziu și nu a rezistat foarte mult. În general, trebuie precizat că, în perioada monarhiei, viața comunitară evreiască din București s’a desfășurat în jurul unei puzderii de asemenea societăți, mai mari sau mai mici, adevărate mini-comunități; de altfel, mult timp nici nu a existat în București o comunitate evreiască așkenază oficial constituită.

Societatea fondată la 1872 a avut și o latură marcat culturală, ce lua forma unor conferințe populare pe teme de istorie și cultură evreiască, ținute desigur dintr’o perspectivă liberală și modernizatoare. În acest scop a funcționat de la bun început o sală de conferințe cu numele de “Barascheum” sau “Barașeum”. Această sală se găsea în strada Lucaci, fără să pot preciza unde; mai târziu, în perioada interbelică, o parte din str. Lucaci a devenit str. Matei Basarab (sala se găsea probabil undeva pe acest segment stradal), în vreme ce un alt segment a devenit str. Logofătul Udriște. Cândva în anii 1880, fără să pot preciza când, societatea și’a mutat conferințele la Școala Iacob și Carolina Löbel din strada Mircea Vodă nr. 12 (ulterior nr. 20, astăzi nr. 28), școală care într’un fel există și astăzi prin continuatoarea ei, Complexul Educațional Laude-Reut, deși clădirea este probabil mai nouă. Sala Barașeum a funcționat în str. Mircea Vodă timp de patru decenii, însă în acest timp neexistând încă nici un fel de activitate teatrală.

La începutul anilor ’20, Societatea Barasch se mobilizează pentru construirea unui sediu propriu. Acest sediu s’a construit în acea perioadă pe un teren proaspăt cumpărat în str. Biserica Udricani (astăzi str. dr. Iuliu Barasch) și este chiar sediul Teatrului Evreiesc de Stat pe care îl putem vedea și astăzi. Ceea ce se găsește scris pe site-ul teatrului este pur folclor: “Clădirea Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti datează din ultima decadă a secolului al XIX-lea. Doctorul Iuliu Barasch, care cumpărase terenul, intenţiona iniţial să construiască aici o clinică.” Menționarea clinicii este expresia unei realități, deformate însă probabil prin colportare orală din generație în generație. Clădirea a găzduit de la bun început nu doar o sală de conferințe (cu rolul de “Ateneu popular”, un concept foarte îndrăgit în epocă, legat de idealurile educației de masă a adulților), ci și într’adevăr o clinică (destinată pacienților de orice religie), o bibliotecă și o sală de teatru. Practic din acest moment începe să se vorbească în presa vremii, și putem vorbi și noi, despre Teatrul Barașeum. Pare că sala de teatru era alta decât cea de conferințe. Activitățile non-teatrale ale complexului au continuat în toată perioada interbelică (în 1941 se menționa încă “Policlinica Barașeum”).

Pentru a înțelege ce se întâmpla la Barașeum în perioada interbelică, trebuie să înțelegi mai întâi cm funcționa teatrul particular în România interbelică, ceea ce nu e deloc ușor. Felul în care percepem noi astăzi fenomenul teatral este foarte tributar modelului cultural comunist, în care teatrele sunt entități unitare și coerente. În Bucureștiul interbelic exista un destul de mare număr de teatre; în afară de Teatrul Național, toate erau particulare. Le cunoaștem și astăzi după numele lor, ex. Alhambra, poate cel mai celebru. Ce cunoaștem noi însă sub un asemenea nume este doar compania teatrală, trupa, care era de cele mai multe ori constituită în societate comercială. Trupele particulare aveau o putere financiară mai degrabă limitată și nu dețineau niciodată în proprietate sălile de teatru în care jucau. Adesea le închiriau și de aceea uneori își schimbau desigur “căminul”. De exemplu, Teatrul Alhambra a funcționat în anii ’20 și până prin 1935 în str. Sărindar, într’una din cele două săli ale Teatrului Mic de astăzi. Atunci s’a mutat în str. Sf. Dumitru, în sediul de astăzi al Teatrului de Comedie. Sălile erau adesea cunoscute după trupa care juca în ele, deci când auzim că în anii ’30 s’a întâmplat ceva “la Teatrul Alhambra” trebuie să ne întrebăm dacă e vorba de sala din Sărindar sau de cea de la Sf. Dumitru. Mai departe însă, existau și trupe care nu închiriau nici o sală, erau mai degrabă itinerante și chiar informal organizate, deci trupe de teatru fără teatru; și invers, existau și teatre fără trupă de teatru, în care jucau ad hoc diverse trupe, mai ales itinerante și mai ales de revistă, varietăți sau vodevil. Un asemenea teatru a fost și Barașeum, ceea ce desigur nu corespundea viziunii culturale înalte la care aspira Societatea Barasch. Aceeași sală (sau două săli ?) găzduia și conferințe culturale și piese de teatru serios și spectacole de varietăți, ba chiar și meciuri de box.

Mai departe: ce s’a întâmplat în 1941 ? În septembrie 1940, noul regim fascist instalat în România a dat afară toți artiștii evrei din toate teatrele, măsură barbară și anticulturală pusă în practică de noul Director General al Teatrelor, poetul legionar Radu Gyr. După câteva săptămâni, s’a obținut o concesie, un decret ministerial care îngăduia funcționarea de teatre particulare pur evreiești. În acest context, în primele luni ale anului 1941 s’a format o trupă de teatru condusă de Otto Marcovici, care regrupa ca într’un refugiu toți artiștii alungați din celelalte teatre; trupa a primit aprobarea autorităților să joace la Barașeum, considerată singura scenă pur evreiască din București, care funcționa deja sub acest nume de 16 ani, chiar dacă fără o trupă stabilă. S’a impus trupei să joace numai în limba română.

Aici intră în discuție chestiunea separată a limbii. După cm se știe, Avram Goldfaden este considerat fondatorul primei trupe teatrale profesioniste de limbă idiș, la Iași în 1876. Această trupă s’a mutat la București în 1878, la teatrul de la Grădina Jignița din str. Negru Vodă. Acest teatru a fost principala scenă idiș din București și una din cele mai importante din Europa timp de mai bine de jumătate de secol, funcționând până în 1935. La început de secol XX însă, în București nu exista o trupă idiș cu un cămin stabil, diverse trupe mai stabile sau mai improvizate evoluând pe diverse scene, în principal la Jignița, la Barașeum și la Teatrul Nou din Calea Văcărești (o grădină de vară care se găsea în spatele frontului de clădiri din str. Mămulari care supraviețuiesc și astăzi).

După căderea regimului antonescian în august 1944, trupa de la Barașeum s’a dispersat, iar teatrul a redevenit pentru o vreme o scenă fără trupă stabilă. De aceea continuitatea Teatrului Evreiesc de Stat de astăzi cu trupa Barașeum din perioada antonesciană este discutabilă. Situația a durat până în toamna lui 1945, când intră în scenă IKUF (Yiddischer Kultur Farband, “Uniunea Culturală Evreiască”). IKUF era o organizație evreiască ce funcționa la nivel internațional din anii ’30. Era clar asociată cu mișcarea comunistă și își propunea să contribuie la dezvoltarea și ridicarea culturii idiș din toate țările, în paralel diseminând ideologia lui Lenin în rândul clasei muncitoare evreiești. Instalarea IKUF la Barașeum era evident o expresie a ascendentului din ce în ce mai puternic al Partidului Comunist asupra României în general și asupra comunităților evreiești în special (prin intermediul Comitetului Democratic Evreiesc, cu care IKUF era asociat). Mai mult, comuniștii staliniști promovau insistent limbile și culturile minorităților naționale, uneori împotriva voinței minoritarilor înșiși. În cazul evreilor asta se traducea prin doctrina idișistă, altfel puțin răspândită în România. Dacă limba idiș era încă vorbită pe scară largă, acest lucru era mai puțin adevărat în sudul țării, unde erau mai puțini evrei, și era oricum în declin. Prin idiș, idiom popular cu prestigiu adesea scăzut în ochii vorbitorilor înșiși, comuniștii voiau să contracareze atât liberalismul burghez asimilaționist (cu limba română drept vehicul), cât și naționalismul evreiesc (sionismul), care cultiva ebraica modernă. Un teatru de limbă idiș exista deja de decenii la Moscova (și în mod ironic avea să fie curând desființat), iar în paralel cu cel de la București s’au înființat asemenea teatre și la Iași și Varșovia.

În sfârșit, la 1 august 1948, Teatrul IKUF (care purta în epocă și precizarea “fost Barașeum”) a fost naționalizat, ceea ce era deja doar o formalitate, devenind Teatrul Evreiesc de Stat. Nu pot spune exact când a trecut în proprietatea Statului și clădirea din str. Iuliu Barasch. În orice caz, Societatea de Binefacere și Ajutor Dr. Iuliu Barasch în acel moment încă mai exista și am găsit’o menționată în presă până în 1950 inclusiv. IKUF-ul din București este el însuși menționat până prin 1951, în vreme ce alte IKUF-uri din țară (par să fi existat în mai toate orașele) au continuat să mai funcționeze de’a lungul anilor ’50.

Las în comentarii câteva decupaje de presă relevante.

20/06/2026

Casa lui Armand Călinescu: am constatat cu surprindere că până acum nu a încercat nimeni să o identifice. Este surprinzător pentru că locuința a jucat un rol crucial în asasinarea acestui prim-ministru la 21 septembrie 1939. Cred că mulți știu despre locul asasinatului, pe actualul Bulevard Eroilor, în zona stației de metrou și fostului parc. Contextul politic, făptașii, motivațiile și consecințele sunt și ele cunoscute, nu e locul aici să le discutăm. Locul crimei este însă acela care este pentru că Armand Călinescu venea din oraș, de la muncă (concret se pare că pornise în ultima sa călătorie cu automobilul de la Ministerul Apărării, din Piața Valter Mărăcineanu) și se îndrepta spre casă, el deținând un imobil în cartierul Cotroceni.

În ce privește adresa, ea nu a fost niciodată un mister: strada dr. Clunet nr. 12. Este adevărat că trebuie să fim întotdeauna atenți la posibilele renumerotări, dar știm că de exemplu în 1937 casa lui Armand Călinescu era la două numere distanță de casa istoricului de artă George Oprescu, devenită ulterior muzeu, care se afla la aceeași adresă ca și astăzi, adică nr. 16. Nu poate fi deci nici o îndoială că nr. 12 din anii ’30 e același cu nr. 12 de astăzi.

În general, cartierul Cotroceni este printre cele mai frumoase și somptuoase din București, dar și un cartier foarte puțin cercetat. Nu aș vrea să minimalizez eforturile lăudabile depuse de mai mulți cotroceneni entuziaști, activi în spațiul public, dar încă nu avem (cu mici excepții punctuale) cercetări de arhivă care să ne scoată la lumină evoluția diferitelor microzone din cartier și istoria clădirilor (cine le'a proiectat, când și pentru ce proprietari). Este un șantier esențial de istoriografie bucureșteană care încă așteaptă să fie deschis.

07/06/2026

Un episod din minunata serie Istoriile orașului, creată de cei de la TVR Cultural, la care am contribuit și subsemnatul. Subiectul este satul, moșia și conacul Dudești din apropierea Bucureștiului (astăzi chiar în București), locul de baștină al importantei familii boierești Dudescu. Contribuția mea este de la 1:04 la 10:28.

Dudeștiul a fost la origine un sat, situat la marginea Bucureștiulu...

10/05/2026

Fiindcă tot auzim zilele acestea repetat la nesfârșit cuvântul “Ormuz”, doresc să profit de ocazie pentru a vorbi foarte scurt despre o casă a cărei istorie se leagă indirect de acest cuvânt: casa lui Urmuz.

Urmuz, pseudonimul lui Dimitrie Demetrescu-Buzău, a fost un scriitor cu o scurtă dar importantă carieră în literatura română, textele sale scrise într’un stil absurd și ironic înscriindu’l printre primii noștri avangardiști. Pseudonimul său e reprezentat de fapt de un substantiv comun, foarte obscur însă chiar și în vremea sa, “hurmuz” apărând în DEX cu sensul “mărgea de sticlă imitând mărgăritarul”. Etimologia cuvântului se leagă neîndoios de orașul persan Hormuz, care dă numele insulei pe care se află și strâmtorii unde se află această insulă (încetățenit în limba română ca “Ormuz”).

Casa de care vorbim este situată la nr. 10 pe strada Paul Orleanu, care nu e nimic altceva decât fostul început al străzii Antim, și a fost ridicată la 1893 de medicul Dimitrie Ionescu-Buzău, pe o mai veche proprietate a boierilor Balaban. Medicul a stăpânit’o până la moartea sa, în 1907, rămânând apoi celor șase copii ai săi, dintre care unul a fost Urmuz. Spre deosebire de frații săi, el a ales să întrebuințeze numele Demetrescu-Buzău, derivat de la propriul patronim, în loc de Ionescu-Buzău. Avea doi frați, Daniel și Constantin, cel din urmă mort de tânăr în 1914, și trei surori, Florica, Aurora și Eliza, cea din urmă măritată în familia celebrilor moșieri olteni Vorvoreanu (al căror palat somptuos din Craiova este azi sediul Mitropoliei Olteniei). Deși ne’am obișnuit cu leitmotivul marilor scriitori și artiști de sorginte umilă, care trăiesc și mor în mizerie, tratați cu indiferență și dispreț de societatea înconjurătoare, adevărul este că la început de secol XX (ca și în întreg secolul XIX) cei mai mulți dintre ei erau încă “de familie bună”, proveniți din medii burgheze.

Trupul lui Urmuz a fost găsit fără suflare în noiembrie 1923 pe o bancă din Parcul Kiseleff și cauza decesului a fost declarată sinucidere prin împușcare. Deținea un post oarecare de funcționar și debutase în literatură cu doar un an înainte, iar motivele sinuciderii nu au fost niciodată pe deplin lămurite. Asupra sa s’au găsit cărți de vizită care menționau adresa str. Apolodor nr. 13. În fapt, familia Ionescu-Buzău a deținut două proprietăți învecinate, cea din str. Apolodor fiind oarecum în spatele celei din str. Antim și rămasă loc viran după demolările din anii ’80.

Un articol din revista Amfiteatru din 1983 (vezi în comentarii) aducea în discuție un carnet de membru în Societatea corală Cântarea României datat în 1920 și care menționa adresa din str. Antim. Autorul articolului încerca nici mai mult nici mai puțin să traseze o discretă paralelă între activitatea de corist a lui Urmuz în acea societate (atenție la nume !) și omonimul festival național al educației și culturii socialiste, care în acel moment era în plin avânt. Din păcate, același autor nu și-a pus întrebări referitor la schimbările de numerotare stradală, decizând de unul singur că Antim 8 din 1920 e același cu Antim 8 din 1983, când în realitate era noul Antim 10. Se pare că în ultimul an al vieții lui Urmuz, frații Ionescu-Buzău au vândut casa din Antim și s’au mutat în Apolodor.

De cca. 3 ani, frumoasa casă a lui Urmuz a intrat într’un proces de “consolidare”, ca să folosim termenul oficial din autorizația de construcție. Concret, tot interiorul casei a fost distrus, lăsându’se doar cochilia în interiorul căreia înțelegem că se va construi o clădire nouă cu doar 4 etaje, fiindcă este zonă protejată.

15/04/2026

Ultima casă a Familiei Regale de care vreau să vorbesc este cea din strada general Budișteanu nr. 16. Proprietatea a aparținut la mijlocul secolului al XIX-lea și până la 1881 boierilor Conțești, de la care a fost cumpărată de Julia Appel, soția comerciantului de agentură și comision Hermann Appel. De la această familie germană s’a adjudecat pentru datorii cândva după 1900 în favoarea lui Sasson D. Farchy (se citește “Farhi”). Vlăstar al unei renumite familii de evrei spanioli, Farchy deținea afacerea numită La Papagal, adică un foarte popular magazin de modă și articole textile în general, încălțăminte, covoare etc., găzduit în imobilul din strada Lipscani nr. 76 (astăzi nr. 88). Sasson Farchy este cel care a construit la 1907 casa pe care o vedem astăzi în str. general Budișteanu, pe locul alteia mai vechi și ceva mai mici, probabil rămasă de pe vremea familiei Appel.

Farchy a locuit efectiv în casă până la moartea sa, în 1920, când a fost moștenită, ca și afacerea, de fiul său, Albert. Acesta a trebuit să le vândă pe amândouă la 1928, din cauza datoriilor grele în care intrase (de altfel a și încercat fără succes să se sinucidă doi ani mai târziu, pe aleile cimitirului evreiesc spaniol din Șos. Giurgiului). Cumpărătorul casei a fost suveranul țării de la acea dată (aprilie 1928), regele Mihai I, cu 8.350.000 lei. Acesta era la acel moment în vârstă de 7 ani, prerogativele sale monarhice fiind exercitate în numele său de Înalta Regență, formată din prințul Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, prim-președintele Curții de Casație. Conform Constituției, Regența nu avea doar un rol politic, ea exercitând și tutela civilă asupra monarhului, care se afla astfel în situația destul de neobișnuită de a fi plasat sub tutela practic a unor străini de familie (cel puțin doi dintre cei trei regenți), deși ambii săi părinți erau în viață și sănătoși. Tutela însemna că actul de vânzare-cumpărare, deși nu l’am văzut fizic sau citit, trebuie neapărat să fi fost semnat de toți cei trei regenți. Scopul achiziției a fost acela de a furniza o locuință “de serviciu” lui Gheorghe Buzdugan, care nu dispunea de așa ceva (deși deținea o locuință proprie pe str. Știrbei Vodă, pe locul Școlii nr. 118 Vasile Alecsandri de astăzi), în vreme ce desigur prințul Nicolae locuia la Palatul Cotroceni sau în casa proprie din actualul Bulevard Eroii Sanitari, iar patriarhul Miron Cristea în Palatul Patriarhal.

Buzdugan s’a putut bucura de casă doar ceva mai mult de un an, murind aici în octombrie 1929. În locul său, Parlamentul a ales ca regent pe magistratul Constantin Sărățeanu, care și el a locuit în casă. Odată cu urcarea pe tron a regelui Carol II, casa și’a schimbat desigur destinația. În toată perioada anilor ’30, ea a găzduit instituții militare, mai întâi comandamentul Corpului Vânătorilor de Munte, ulterior Ministerul Armamentului (devenit Ministerul Înzestrării Armatei), probabil de la înființarea sa, în iunie 1934. Ministerul va rămâne aici inclusiv în timpul războiului, mai precis până în primele luni ale anului 1943, când se mută aici Administrația Domeniilor Coroanei, al cărei vechi sediu din strada Știrbei Vodă nr. 3 urma să fie demolat pentru lărgirea Palatului Regal.

La începutul perioadei comuniste, casa nu a avut o destinație stabilă, găzduind pe rând diverse instituții. În 1957, ea este atribuită nou înființatului Muzeu Cornel Medrea, după ce găzduise vremelnic și colecția de artă dr. Mircea Iliescu. Muzeul a funcționat aici multă vreme, până la retrocedarea casei către regele Mihai, pronunțată de justiție în anul 2006. Nu cunosc destinul ulterior al proprietății, e posibil să fi fost vândută.

21/03/2026

Revin, după cm am promis, cu un nou episod despre casele bucureștene ale Familiei Regale, mai precis voi vorbi despre casa din strada I.L. Caragiale nr. 32.

Această superbă locuință în stil eclectic (Beaux-Arts), din păcate greu de admirat astăzi, după ce s'au plantat pini în fața ei, pare să fi fost construită în 1889. Voi prezenta mai jos istoria ei, așa imperfect cm am putut să o refac. Proprietarul-comanditar de la 1889 era Eliza Negel, soția colonelului Dimitrie Negel și fiica industriașului Gheorghe Assan (deci sora celebrilor George și Bazil Assan, reprezentanți de frunte ai marii burghezii bucureștene). Eliza și col. Negel au divorțat, ea recăsătorindu’se cu doctorul Dumitru Pădeanu la 1908. Acest Pădeanu s’a făcut remarcat la începutul anilor ’20, când a fost unul din întemeietorii primei organizații explicit fasciste din țara noastră, numită Fascia Națională Română, o precursoare a mișcării legionare. Prin 1923 exista deja o sciziune în rândul mișcării, una dintre grupări fiind facțiunea Pădeanu, cu sediul chiar în casa din str. Caragiale. Tot de aici, Pădeanu publica un ziar numit Fasciștii.

Deși nu am găsit vreo dovadă concretă, intuiesc că Eliza Pădeanu fostă Negel fostă Assan a murit pe la mijlocul anilor ’20, în orice caz casa a devenit proprietatea fiului ei, Dimitrie D. Negel. De aici începe legătura cu Familia Regală, tânărul Negel fiind deja de atunci un apropiat al ei. El vinde casa în ianuarie 1927 pentru 5.500.000 lei regelui Ferdinand, grav bolnav de cancer și care avea să moară în iulie același an. La partajul averii regelui, efectuat de moștenitori la sfârșitul anului, casa a revenit celei mai mari dintre fiice, adică reginei Elisabeta a Greciei. Știm că scopul achiziției fusese acela de a oferi o locuință de serviciu administratorului Domeniilor Coroanei, generalul Ernest Baliff; acest lucru este menționat explicit în inventarul făcut la moartea regelui. În fapt, dacă în București regii României s’au folosit de reședințe oficiale care erau proprietăți ale Coroanei (deci ale Statului), în practică o bună parte din necesitățile aparatului birocratic al Casei Regale erau deservite de proprietăți private ale regelui. Baliff era deja administratorul Domeniilor Coroanei din 1920 și va rămâne în funcție până la moartea sa, în februarie 1941. A locuit până la moarte și a murit în casa din str. Caragiale.

După moartea lui Baliff, casa a fost închiriată în scopuri comerciale, în particular Societății Mecano-Tehnica, care producea aparate Röntgen și în general tehnică medicală. Ca o curiozitate și coincidență, succesorul lui Baliff în fruntea Domeniilor Coroanei a fost chiar Dimitrie D. Negel, fostul proprietar al casei, care însă nu a mai locuit în ea. În 1944, prin cumul de funcții, a devenit și mareșalul Palatului.

Prin decretul Ministerului Justiției nr. 38 din 1948 a devenit automat proprietate a Statului. Este menționată explicit în hotărârea Consiliului de Miniștri din 19 iunie 1948, unde se precizează că fusese proprietatea regelui Mihai. Nu știu când și în ce condiții locuința fusese transferată din proprietatea reginei Elisabeta a Greciei în cea a regelui Mihai. Nu pare că fostul suveran ar fi depus cerere de retrocedare după 2000, ca în cazul altor proprietăți.

01/02/2026

O paranteză importantă: Primăria Municipiului București a anunțat includerea în programul de restaturare a hanului Niculescu sau Neculescu (printre altele). O veste excelentă pentru această clădire istorică de mare importanță.

Sigur, nu este "Blocul din Calea Moșilor nr. 84" (?!) și nu este atât de tânăr precum îl consideră Primăria, adică 1856. 1856 fiind oricum mai bine decât 1864, cm apare în Lista Monumentelor Istorice. După cm am arătat acum 2 ani, hanul Niculescu este o clădire cel mai probabil de secol XVIII, una din cele mai vechi clădiri seculare încă în picioare în Bucureștiul contemporan. Știm cu siguranță că exista în forma actuală la 1817. Pentru mai multe detalii, vezi linkul postării din 2024 în comentarii.

25/01/2026

Un element care m’a ajutat foarte mult în a localiza casa reginei Maria prin sarabanda renumerotărilor stradale a fost casa de alături, cu adresa dublă Bul. Gheorghe Marinescu nr. 33 și str. dr. Capșa nr. 12. Această casă mai degrabă modestă a fost deținută și locuită de sculptorul Oscar Han începând dinainte de 1932 și până la moartea sa în 1976.

În mod curios, nu există nici o placă memorială care să amintească acest fapt. Asta pentru că de fapt în România nu există nici un fel de reglementare și sistematizare a fenomenului plăcilor memoriale, montarea și conținutul lor fiind la latitudinea și bunul plac al urmașilor sau altor binevoitori. Astfel, o mare personalitate poate foarte bine să nu aibă placă memorială, deși orașul e plin de plăci pentru persoane care nu au atins nici o notorietate, cu tot respectul pentru activitatea desfășurată în diverse domenii culturale.

Nu știu dacă Oscar Han a fost neapărat cel mai talentat sculptor al vremii sale, dar a rămas cu siguranță în istoria artei drept cel mai marcant nume pentru sculptura de for public din țara noastră din perioada interbelică și postbelică, având în acest sens o carieră foarte lungă și prolifică. Lui i se datorează statui precum Mihail Kogălniceanu și Constantin Brâncoveanu din București, Carol I din Sinaia, Mihai Viteazul din Alba Iulia, Anghel Saligny din Constanța, Ștefan cel Mare din Piatra Neamț și multe altele, inclusiv nu mai puțin de cinci Mihai Eminescu (Constanța, Botoșani, mânăstirea Putna, Cluj și Timișoara).

După această scurtă divagație, mă voi întoarce în postarea următoare la Familia Regală, pentru a discuta despre casa necunoscută a regelui Ferdinand.

29/12/2025

Nu am dorit să las anul să se încheie fără a lansa un nou serial Meremet, însă unul fără un subiect anume. În cercetările mele întâlnesc adesea detalii valoroase despre București, care însă nu se înscriu într’o tematică clară. Pentru început, voi explora unele proprietăți importante, fie și numai din perspectiva unora dintre cei care le’au deținut, dar despre care nu se vorbește niciodată în spațiul public.

Casa din imagine (sau jumătate din ea) a aparținut reginei Maria. Știm asta pentru că este menționată în inventarul efectuat după moartea ei, în 1938. Este situată chiar peste drum de Palatul Cotroceni și are adresă dublă, de fapt cvadruplă având în vedere că este împărțită în două: Bul. Gheorghe Marinescu 29-31 și str. dr. Ștefan Capșa 8-10. Nu pot preciza când și în ce context a devenit casa proprietate a reginei. În 1932 aparținea încă unui oarecare Angelescu; două case mai la dreapta era casa generalului Paul Angelescu, nu știu însă dacă e vorba de același personaj. Cel mai probabil, după 1932 casa a fost împărțită și regina a cumpărat jumătatea din dreapta pentru nevoile Casei sale personale. E posibil ca ea să o fi pus ca la dispoziția maestrului Casei (sau Curții) sale, colonelul Eugen Zwiedinek, ca reședință. La partajul efectuat în 1938, a rămas principesei Ileana, arhiducesă de Austria-Toscana, de la care a fost confiscată în 1948. În 2014 a fost retrocedată fiului acesteia, arhiducele Dominic.

24/09/2025

|DÂMBOVIȚA VECHE| După ce trecea de Agie, Dâmbovița veche făcea din nou un cot pronunțat, de aproximativ 90’, dar din mai multe mișcări. Mai întâi vira ușor spre nord-est, pe la fundul proprietății logofătului Nicolae Ghica din Podul de Pământ. Acest mare domeniu a fost parcelat la începutul anilor 1850, prin mijlocul său trasându’se strada cunoscută la început sub numele de Domnița Anastasia. Explicația pentru acest nume este că face referire la Anastasia Moruzi căsătorită Argyropoulos (Arghiropol), sora domnului fanariot Alexandru Vodă Moruzi și soacra lui Ghica, care probabil că locuise aici. Trebuie precizat că nu este vorba de actuala stradă Domnița Anastasia, ci de actualul început al străzii Brezoianu. Schimbarea de nume s’a produs de’abia în 1929, str. Belvedere (segment supraviețuitor din Podul de Pământ) devenind Domnița Anastasia iar Domnița Anastasia de până atunci fiind anexată la str. Brezoianu.

După rectificarea Dâmboviței a fost trasată și strada Lipscanii Noi pe acest segment din vechea albie, mai multe proprietăți din str. Belvedere beneficiind de o extindere de teren și de fațadă și la noua stradă. Albia veche se apropia de Podul de Pământ până când devenea adiacentă acesteia și în acest punct s’a constituit după anii 1880 proprietatea de colț cu celebra clădire cu cupolă doar parter care există și astăzi. Cunoscută de mulți ca birou de relații cu publicul al MAI, ea a fost la origine proiectată pentru una din judecătoriile orașului, pe care a și găzduit’o timp de multe decenii. De aici urma un viraj spre sud-est chiar prin terenul unde astăzi se află turnul Bancorex. Trebuie remarcat că, deși știm cu toții că pe locul vechiului Hotel Victoria (Hotel de France) s’a ridicat în 1995 clădirea Bancorex, de fapt partea ei din spate (turnul) este pe locul fostului rond din spatele hotelului, unde din anii ’20 până în anii ’50 s’a aflat Pavilionul Anticarilor.

Din acest punct urma un nou viraj și mai departe întreaga stradă Ilfov de astăzi este amenajată pe albia veche a Dâmboviței. Râul curgea deci pe sub mânăstirea Sf. Ioan, unde în anii 1880 s’a mutat CEC-ul, iar între 1896-1900 s’a ridicat clădirea actuală a CEC-ului. De partea cealaltă a râului este iarăși un loc cu o îndelungată și bogată istorie. Din vechime a fost aici baia aceleiași mânăstiri Sf. Ioan. Între 1845 și 1848, pe locul ei s’a construit așa-numitul Stabiliment al Fântânilor (sau Hidraulic), o construcție ce adăpostea pompele pentru noul sistem de cișmele din oraș (din păcate restrâns la câteva străzi din centru, plus Podul Mogoșoaiei și Șoseaua Kiseleff). Această clădire și acest sistem de distribuție a apei au dăinuit patru decenii. Odată cu rectificarea cursului Dâmboviței și apariția str. Ilfov a fost desființat și Stabilimentul Fântânilor, mai ales că în aceeași perioadă a fost pus la punct sistemul modern de alimentare cu apă pe țevi de la Arcuda, deservind locuințele individuale de pe mare parte din suprafața orașului. Locul a rămas viran încă patru decenii, cuprinzând și rămășițe din albia Dâmboviței și din proprietățile de la începutul str. Domnița Anastasia. În 1926 s’a finalizat construcția frumoasei clădiri pe care o vedem și astăzi, după planurile arhitectului Statie Ciortan. Era vorba despre o clădire a Ministerului de Finanțe numită Vama Poștei, adică oficiul de vamă pentru Municipiul București. A rămas la Finanțe până în 1958, când a devenit sediul central al MAI (care trebuia să cedeze fostul său sediu, Palatul MAI, pentru Comitetul Central al Partidului). Din 2005, când MAI s’a întors în Piața Revoluției cu sediul central, aici a rămas Inspectoratul General al Poliției.

În sfârșit, trebuie spus că din cele mai vechi timpuri există strada Mihai Vodă, care lega Podul Mogoșoaiei de mânăstirea Mihai Vodă (și mai departe mergea până în str. Izvor). Desigur, odată cu demolările din anii ’80 nu ne’a mai rămas decât segmentul de pe malul stâng al Dâmboviței iar podul Mihai Vodă a fost desființat. Înainte însă de anii 1880 aveam vechiul pod Mihai Vodă la colțul cu str. Ilfov, după care strada trecea pe malul drept. Aici exista o mare casă boierească din perioada fanariotă, a boierilor Ghiculești, aproximativ pe locul Policlinicii MAI de astăzi și al unei părți din splaiul și albia Dâmboviței actuale. Această casă a aparținut marelui ban Dumitrache Ghica (m.1807), cel mai important boier de la sfârșitul sec. XVIII. De la el a moștenit’o unul din numeroșii săi fii, marele ban Mihail Ghica, apoi după 1850 fiii acestuia Gheorghe și Vladimir. În anii 1860 aici s’a instalat nou creata prefectură a județului Ilfov, care practic a rămas timp de un secol. În anii 1890 casa a fost demolată după ce s’a construit noua clădire a Prefecturii pe str. Ilfov colț cu Splaiul Dâmboviței, în ceea ce fusese grădina din spate a casei Ghica. Prefectura și instituțiile sale succesoare au rămas aici până la sfârșitul anilor ’60 (în ultima variantă era Sfatul Popular al Regiunii București), când a devenit un sediu secundar al Ministerului Sănătății, iar astăzi găzduiește Judecătoria sectorului 3.

Foto: anonim, anii 1850. Se vede foarte bine Stabilimentul Fântânilor fotografiat din incinta mânăstirii Sf. Ioan, peste pod. În spate turnul Agiei și în depărtare mânăstirea Mihai Vodă. În stânga, se vede un segment destul de lung din ulița Mihai Vodă, inclusiv fațada casei Ghica.