Garden of Butterflies

Povestirile influențează în mod indirect și estetica comportării copiilor, contribuie la lărgirea orizontului de cunoaștere prin multitudinea de aspecte din ambianța înconjurătoare la care face apel. În procesul ascultării unei povestiri este antrenată în mare măsură activitatea psihică a copilului. Copilul urmărește cu atenție datele povestirii, memorează, compară, analizează diferite situații, stabilește pe plan mintal unele relații fapte, însușiri ale personajelor. Astfel, este antrenată și gândirea copilului, devenind capabil de a înțelege faptele, gândurile și sentimentele personajelor.

Povestirile copiilor permit dezvoltarea cu precădere a limbajului preşcolarilor, permiţându-le astfel să se exprime cu uşurinţă, atât în relaţie cu ceilalţi copii, dar şi cu adulţii.

Povestea este o deosebită modalitate de cunoaştere a lumii, este un mijloc de comunicare şi o bună metodă de instruire. Ea conţine adevărurile fundamentale ale vieţii. Poveştile depăşesc hotarele spaţiului şi timpului, fiind prima hrană spirituală a copilului care îl învaţă să judece; o poveste bine spusă poate amuza, demonstra şi dezarma.

Poveştile îmbogăţesc deprinderile de a comunica, îmbogăţesc vocabularul, cultivă sentimente frumoase, stimulează imaginaţia şi creativitatea, educă spiritul de sacrificiu, altruism, solidaritate, dreptate. Pune baza concepţiei despre lume şi viaţă.

Se înţelege că gustul pentru lectură se formează timpuriu si de aceea in gradiniţă informaţiile sumare legate de mediul înconjurător sau istorie se transmit prin intermediul povestioarelor. Acestea fac trecerea de la lumea fabuloasă a poveştilor din grădiniţă la cea reală. Contactul cu poveştile educatoarei conduce la dezvoltarea gustului pentru frumos, la îmbogăţirea vocabularului, la creativitate.

Grădiniţa este unul dintre factori decisivi în educarea copiilor prin frumos pentru valoare . Intrând „în lumea poveştilor”, copiii vor învăța sa deosebească binele de rău, adevarul de minciună, faptele bune de cele rele; vor devenii mai atenţi , mai sensibili, încep să-si formeze pereceptele morale.

Este de dorit ca preşcolarii şi elevii să-şi facă din cărti, cei mai buni prieteni, să le dezvolte discernământul în selecţia valorilor. În grădiniţa de copii se desfăşoară două tipuri de povestiri:

- povestirile educatoarei;
- povestirile copiilor: repovestire si povestirea creată de copii.

Prin joc,copiii pot ajunge la descoperiri de adevaruri, isi pot antrena capacitatea lor de a actiona creativ, pentru ca strategiile jocului sunt in fond strategii euristice, in care se manifesta istetimea, spontaneitatea,inventivitatea, initiativa, rabdarea, indrazneala,etc.

Jocurile copiilor devin metoda de instruire in cazul in care ele capata o organizare si se succed in ordinea implicata de logica cunoasterii si a invataturii.

In acest caz, intentia principala a jocului nu este divertismentul, rezultat din incercarea puterilor, ci invatatura care pregateste copilul pentru munca si viata. Pentru a atinge aceste scopuri, jocul didactic trebuie sa fie instructiv, sa le consolideze cunostintele.

Folosirea jocului didactic in activitatile obligatorii,aduce variatie in procesul de instruire a copiilor, facandu-l mai atractiv.

Fiecare joc didactic cuprinde urmatoarele laturi constitutive :

continuturi

sarcina didactica

regulile jocului

actiunea de joc

Indiferent de modul de folosire, jocul didactic il ajuta pe copil sa-si angajeze intregul potential psihic,sa-si cultive initiativa, inventivitatea, flexibilitatea gandirii, spiritul de cooperare si de echipa.

In cazul in care jocurile organizate au scop educativ bine precizat, devin metode de instruire, iar daca jocul este folosit pentru a demonstra o caracteristica a unei activitati,acesta devine un procedeu didactic.

Jocul didactic este o activitate dirijata, dar si o metoda didactica prin care se imbina elementul instructiv-educativ cu acela distractiv. Ca principala si vitala activitate a prescolarilor, jocul isi dovedeste valentele integratoare, putandu-se desfasura in toate etapele si in toate activitatile cu copiii in gradinita. Prin jocul didactic se verifica si se consolideaza cunostintele insusite de copii, se imbogateste universul lor gnoseologic si afectiv.

Cum demonstrăm copiilor efectul emoțiilor negative asupra creierului uman?

Ne jucăm și învățăm ❤️

”Omul nu este întreg decât atunci când se joacă”
Schiller

Vârsta preșcolară este vârsta jocului. În domeniul educației jocul a fost asociat cu libertatea de expresie și reprezintă elementul central al formării, educării și dezvoltării copilului.
Prin folosirea jocului în scopuri educative s-au creat jocurile didactice, prin care educatoarele realizează o mare parte din sarcinile instructiv-educative ale activității din gradiniță. Termenul „didactic” indică „latura instructivă care devine parte integrată și se concretizează printr-un anume volum de cunoștințe, de acțiuni obiectuale și mintale pe care le solicită”.

Caracteristica esențială a jocului didactic constă în îmbinarea unitară și armonioasă a sarcinilor de învățare – exersare cu funcții specifice învățării. Jocurile didactice au dublu scop. Pe de o parte instruiesc copiii într-un anumit domeniu al cunoașterii, iar pe de altă parte sporesc interesul copiilor pentru activitatea respectivă prin utilizarea elementelor distractive, caracteristice jocului care facilitează atingerea scopului formativ-educativ urmărit.

Jocul didactic, ca mijloc de bază în activitatea preșcolarului, realizează una dintre cele mai importante roluri ale educației preșcolare, aceea de a-i învăța pe copii o varietate de noutăți, jucându-se în mod organizat. Dintre toate artele, cea mai apropiată de sufletul omenesc este muzica, ea fiind prezentă în viața omului în toate etapele dezvoltării sale. Educația muzicală ocupă un loc important în grădinița de copii. Accesibilă copiilor înaintea cuvântului muzica impresionează de timpuriu pe copii. Ea le trezește în suflet stări emoționale plăcute și puternice, le dezvoltă treptat sensibilitatea și receptivitatea artistică, contribuind la crearea premiselor necesare dezvoltării reprezentărilor muzicale și sentimentelor estetice.

Fără de limbaj, omul ar redeveni fiară, incapabil sa-şi comunice neplăcerile, să-şi rezolve problemele, să trăiască în armonie cu cei din jurul său.
Limbajul garantează nivelul intelectual al omului, astfel cu cât este mai complex şi mai inteligibil, dar eminamente precis cu atât omul este apreciat în societate pentru valoarea sa culturală. Limbajul este un indice al inteligenţei, al cunoaşterii. Astfel, un om care este capabil de cunoaştere nu va avea niciodată un limbaj sărăcăcios sau defectuos.
Limbajul este atât de permisiv(Wittgenstein) încât generează posibilităţi nenumărate de jonglare cu ajutorul cuvintelor, de extindere a cunoaşterii lor prin crearea de noi contexte favorabile, înglobează numeroase sensuri şi întrebuinţări, este produsul, mai mult chiar, este creaţia omului, întrucât ”un cuvânt are înţelesul pe care i l-a dat cineva”(Wittgenstein).
În concepţia lui Platon, cel ce se foloseţte de limbaj pentru a exprima oarecare sentiment sau faptă este condiţionat de întrebuinţarea „cum se cuvine” a cuvintelor, a înţelesurilor, aşa cm ţesătorul se foloseşte de suveică cm se cuvine, potrivit ţesutului. „Numele” obiectelor este o convenţie dar şi o corespondeţă cu realitatea. Deci, legiuitorul potriveşte „numele în chip firesc propriu fiecărui lucru”(Platon), este necesară corespondenţa cu realitatea. Asemănător, Wittgenstein defineşte propoziţia ca „imagine a realităţii”.
În concluzie cunoaşterea şi limbajul sunt funcţii dependente ale minţii umane: un om care cunoaşte simte nevoia ca şi ceilalţi să se bucure de noua descoperire, sa o discute, sa în conteste realitatea şi utilitatea.
Fără limbaj, cunoaşterea ar fi golită de sens, de fiorul descoperirii şi împărtăşirii.
Fără limbaj, existenţa umană însăşi ar fi golită de sens încăt ar fi definită prin solitudine şi frustrare cauzată de imposibilitatea de „a lăsa ceva în urma”: un cuvânt, un sfat, o taină.