Doloiu Stefania

Cristina, îți mulțumim!
Lecțiile pregătite de Ștefania Doloiu sunt la un click distanță: https://notebune.ro/courses/istorie-bacalaureat/
Spor la învățat!

LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Gutu - 2 aprilie: Plebiscitul privind aducerea lui Carol de Hohenzollern ca domnitor al României.
La data de 2 aprilie 1866 a avut loc plebiscitul prin care populația României a fost consultată asupra aducerii ca domn al ţării, a unui prinţ străin în persoana lui Carol de Hohenzollern, ce va fi proclamat ca domnitor al României la 10 mai 1866. În ziua când a avut loc consultarea populară, s-au prezentat la vot 84,6% din cei peste 680.000 de electori români, care au făcut să se consfinţească prin votul lor alegerea unui principe străin pe tronul ţării şi păstrarea unităţii naţionale înfăptuite prin Unirea Principatelor Române din anul 1859. Rezultatul plebiscitului va arata că peste 98% dintre electori sprijineau propunerea de aducere ca domn al țării, a lui Carol de Hohenzollern, mai ales că Franța susținea această inițiativă, însuși Napoleon al III-lea fiind acela care-i recomandase lui Ion Brătianu pe principele Carol. Desigur că desfășurarea plebiscitului pentru aducerea pe tronul României a unui principe străin, a fost marcată şi de acțiuni ale opoziției, în special a unei părți a boierimii conservatoare din Moldova, ce nu agrea ideea ca Bucureștiul să fie capitala țării și nici ca domn să fie un principe străin. Astfel, opoziția moldoveană de la Iași găsește candidatul perfect pentru tronul Moldovei, separată de Ţara Românească, în persoana lui Nicolae Rosetti-Roznovanu, care anunţă că nu se putea conta pe acceptarea unui principe străin şi se pronunţă definitiv pentru separarea Moldovei. Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat și prin reclamarea respectării unui articol din Convenția semnată în 1859, care cerea ca deputații moldoveni și valahi să decidă în unanimitate atunci când aleg conducătorul. Însă mișcarea separatistă din Moldova nu a avut sorţi de izbândă deoarece această acțiune separatistă s-a limitat doar la câteva manifestări în centrul Iașilor. Rezultatele plebiscitului nu au întârziat însă să apară și astfel, cu o majoritate de voturi, prințul Carol a fost ales domn al României. Începea astfel, cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, o domnie de 48 de ani, în timpul căreia România şi-a câștigat independența și au fost puse bazele statului național modern.

LECȚIA DE ISTORIE - 27 martie: Unirea Basarabiei cu România.
La data de 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia, întrunit la Chișinău, a votat Unirea Basarabiei cu România, această unire fiind de fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia țaristă în anul 1812. În sala unde s-a votat decizia de unire au fost prezenți toți membrii Sfatului Țării, organul legislativ al Basarabiei, precum și premierul român Alexandru Marghiloman, trimisul special al Regelui Ferdinand, ca reprezentant al poporului român la acest eveniment. Dintre cei 135 de deputați prezenți la aceasta ședință, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, însă citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste cu sloganul „Trăiască Unirea cu România!”. Actul de unire a fost semnat de Ion Inculeț, președintele Sfatului Ţării, de vicepreședintele Pantelimon Halippa si de secretarul acestui for legislativ, Ion Buzdugan, care după semnarea actului de unire, va adăuga pe acest act un slogan, ce avea următoarea formulă: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!”. Imediat după declararea unirii, Rusia a emis proteste vehemente şi a refuzat să recunoască actul de unire, motivând că Basarabia este parte a Rusiei, însă Guvernul român a respins categoric obiecțiile nejustificate ale acesteia referitoare la Basarabia. Astfel, Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România în anul 1918, urmând ca peste câteva luni, mai precis la 28 noiembrie 1918, o altă provincie româneasca şi anume Bucovina, să stabilească unirea cu ,,Patria Mamă”, iar desăvârșirea ,,reîntregirii” să se realizeze la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, când delegațiile din Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania vor vota și ele unirea acestor provincii prin care se forma ,,România Mare”. Referitor la unirea Basarabiei cu România, la Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 se va recunoaște legitimitatea acestei unirii, iar țări precum Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia vor semna un tratat politic în care erau specificate următoarele ,,Considerăm că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic, unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată”. Astfel, considerându-se că populaţia basarabeană și-a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România, părţile semnatare ale acestui tratat politic, recunoşteau suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut si Nistru, adică asupra Basarabiei.

LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Guțu - 16 Martie: „Proclamația către bucureșteni” lansată de Tudor Vladimirescu
La data de 16 martie1821, Tudor Vladimirescu, ajuns cu trupele sale de panduri la Bolintin, a lansat „Proclamația către bucureșteni”, prin care îi chema pe aceștia la lupta antiotomană. Reamintesc faptul ca această proclamație a fost înscrisă în principalul document programatic al Revoluției de la 1821, document ce a purtat numele de „Cererile norodului românesc”. Textul acestei Proclamații redă următoarele cuvinte rostite de către Tudor Vladimirescu: „Către toți locuitorii din orașiul Bucureștilor, parte bisericească și mirenească, boierească și negustorească, și către tot norodul. Pricinile care m-au silit a apuca armele, sânt pierderea privilegiuirilor noastre și jafurile cele nesuferite care le pătimesc frații noștri. Mai înaintea intrării mele în București, cu cale am socotit să vă vestesc mai întâi ca din partea norodului uitare de hrisov celor mai înainte lucrate și să vă chiem pe toți ca să vă uniți cu norodul și să lucrați cu toții dinpreună obșteasca fericire, făr’ de care norocire în parte nu poate fi. Fraților! Câți n-ați lăsat să se stingă în inimile voastre sfânta dragoste cea către patrie, vă rog aduceți-vă aminte că sunteți părți ale unui neam și câte bunătăți aveți, toate sânt răsplătiri din partea neamului, de la strămoșii noștri pentru slujbele ce au făcut. Ca să fim și noi vrednici acestei cinstiri ale neamului, datorie netăgăduită avem să uităm patimele cele dobitocești și vrăjbele care ne-au defăimat atât, încât să nu mai fim vrednici a ne numi neam. Să ne unim dar cu toții, mici și mari, și ca niște frați, fii ai unia maici, să lucrăm cu toții împreună, fieștecare după destoinicia sa, la câștigarea și nașterea a doua a dreptăților noastre”. După lansarea aceste Proclamații, Tudor Vladimirescu va intra în Bucureşti, fiind primit de o mulţime entuziastă, mulțime care îl va numit cu drag şi respect „domnul Tudor”. În următoarele zile avea să-şi aşeze tabăra militară pe platoul de lângă Mănăstirea Cotroceni, preluând în scurtă vreme controlul principalelor obiective întărite din București, evitând însă orice conflict cu conducătorii Eteriei din oraş. Astfel, Tudor Vladimirescu a trebuit să acţioneze într-un context internaţional şi intern extrem de complicat, deoarece dezavuarea oficială a mişcărilor revoluţionare de către ţarul Rusiei a avut grave urmări asupra Revoluției, iar acţiunile Eteriei, ale cărei trupe, odată intrate pe pământ românesc uitaseră de planul iniţial de trecere la sud de Dunăre şi se înstăpâniseră aici, comportându-se ca o armată de ocupaţie, dedându-se la jafuri şi abuzuri asupra populației românești. Și, deşi a fost înfrântă, Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaştere naţională a României, iar cauzele sale naționale şi sociale, au adus în atenţia cancelariilor marilor puteri europene, situaţia din Principatele Române, lucru care a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote din Țările Române, în anul 1822.

LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Guțu - 21 decembrie: Mitingul din Piața Palatului, inițiat de Ceaușescu în decembrie 1989.
La data de 21 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a convocat la Bucureşti un mare miting, în sprijinul poziţiei sale față de evenimentele de la Timişoara. Aflat în balconul C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a început să le vorbească oamenilor adunaţi în Piaţa Palatului, iar la un moment dat în timpul discursului, din mulţime s-a auzit un zgomot puternic, apoi huiduieli și ţipete, iar transmisiunea de televiziune a fost întreruptă. A fost reluată pentru scurtă vreme, timp în care românii au putut vedea cm soţii Ceauşescu încercau cu disperare să tempereze mulţimea. Mitingul a devenit imediat unul anticomunist, iar mulţimea strânsă în piață a rupt cordoanele forţelor de ordine şi a început să strige împotriva lui Ceauşescu. Cuprins de panică, Ceaușescu se retrage în clădirea Comitetului Central și cere mobilizarea forţelor armate pentru lichidarea manifestaţiilor de la București și din țară. Pe parcursul zilei însă, tot mai mulţi oameni ies în stradă și încep să manifesteze împotriva regimului, iar seara în Piaţa Romană și la Sala Dalles, forţele de ordine operează arestări și trag în manifestanţi, înregistrându-se primii morți și răniți în București. În fața acestei situații, sute de persoane se vor regrupa la Universitate și vor ridica baricade, care în cursul nopţii au fost sparte cu tancurile și TAB-urile armatei. În cursul nopții de 21 decembrie, în centrul Bucureștiului sunt detaşaţi soldaţi ai Unităţii Speciale de Lupta Antiteroristă și ofiţeri de Securitate îmbrăcaţi în haine civile, care încep să tragă asupra manifestanților de pe clădiri sau străzile laterale, înregistrându-se astfel numeroși morți și răniți. Măcelul din centrul Bucureștiului va continua până în jurul orei 3.00 dimineața, când manifestanţii vor fi împrăştiaţi ori arestaţi de forțele de represiune fidele lui Ceaușescu și regimului său.

LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Guțu - 19 Decembrie: Sfârșitul bătăliei de la Verdun.
La data de 19 decembrie 1916, în Primul Război Mondial, se sfârșește bătălia de la Verdun, dintre trupele franceze și cele germane. Aceasta a fost cea mai lungă bătălie a Marelui Război, precum și una dintre cele mai sângeroase, bilanțul ei numărând aproape peste 800.000 de victime de ambele părți. Mulţi istorici consideră că bătălia de la Verdun, prin durata şi ororile sale, a reprezentat cea mai lungă bătălie din istorie, un adevărat măcel care a marcat de atunci mai multe generaţii. Începută în februarie 1916, bătălia de la Verdun avea să continue luni de zile în condiții inimaginabile, în tranșee fiind un adevărat infern deoarece apa şi noroiul paralizau orice mișcare, iar bombardamentele neîntrerupte ale artileriei devastau totul în jur. Se estimează că, pentru fiecare kilometru pătrat de pe linia frontului și-au pierdut viața mii și mii de oameni, cei mai mulți din cauza artileriei care a folosit în această luptă peste 40 de milioane de proiectile de toate calibrele, dar și din cauza gloanțelor, minelor explozive sau a gazelor de luptă. Amploarea luptelor, durata și numărul uriaș al victimelor a făcut ca această bătălie să mai fie numită și „Abatorul”, deoarece în această luptă numărul de morți, răniți și dispăruți a fost de-a dreptul impresionant. Pentru francezi, bătălia de la Verdun a fost unul dintre momentele culminante al Primului Război Mondial, deoarece soldații francezi, chiar dacă s-au aflat într-o stare jalnică, au luptat cu curaj și au reușit să încetinească și chiar să blocheze înaintarea germană.

LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Guțu - 17 Decembrie : Promulgarea legii privind secularizarea averilor mănăstireşti. La data de 17 decembrie 1863, în Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei a fost promulgată „Legea secularizării averilor mănăstireşti” , lege care alături de reforma agrară, a reprezentat legile fundamentale adoptate de Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea României. Prin această lege a secularizării averilor mănăstireşti proprietățile bisericilor şi mănăstirilor închinate din ţară au fost trecute în proprietatea statului. De altfel această lege era fundamentală pentru formarea noului stat român, întrucât mai mult de un sfert din suprafaţa arabilă a ţării aparținea mănăstirilor româneşti aflate sub influenţă preponderent greacă. Aceste proprietăţi generau anual venituri uriașe care luau calea străinătăți, venituri pe care călugării greci din mănăstiri le cheltuiau după bunul plac, fără să aducă un folos real românilor. Ba mai mult decât atât, obligaţiile bisericilor și mânăstirilor către administraţia Ţărilor Române erau ignorate, deoarece călugării străini din aceste lăcașe de cult beneficiau de un statut care-i scotea de sub incidenţa legilor româneşti. Astfel, ei acumulaseră, pe diverse căi, averi impresionante, iar această stare de fapt nu putea fi reglementată datorită sprijinului pe care Rusia îl acordau Patriarhiei de la Constantinopol, locul unde se ducea o bună mare parte din veniturile mânăstirilor românești. Însă încă de la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza avea în plan secularizarea averilor mănăstirești, astfel că în martie 1863, cu acordul Consiliului de miniștri hotărăște rezolvarea acestei probleme și pentru început decide ca limba de oficiere a slujbelor să fie limba română, care fusese cu timpul înlocuită de alte limbi. Însă mulţi călugări greci nu au fost de acord cu această decizie și s-au plâns patriarhului de la Constantinopol care i-a îndemnat să părăsească ţara, dar să ia cu ei și@ fondurile bănești și obiectele de preţ de prin mănăstiri. Atunci autorităţile au dispus condiţionarea eliberării de paşapoarte pentru părăsirea țării de către călugări, prin garanţii corespunzătoare, respectiv eliberarea pașapoartelor numai cu condiția ca aceștia să nu detină asupra nici un fel de bunuri. Astfel s-au salvat de la înstrăinare obiecte importante din patrimoniul naţional, iar multe dintre ele aveau să fie adunate un an mai târziu în cadrul Muzeului Naţional de Antichităţi, muzeu instituit de Cuza printr-un înalt decret domnesc. De asemenea, Cuza a poruncit să fie controlată cu mare atenție patrimoniul mănăstirilor, ocazie cu care au fost scoase la iveală grave nereguli în evidenţa şi gestionarea fondurilor, fapt pentru care a dispus întocmirea urgentă de către guvern a unui proiect de lege privitoare la secularizarea averilor mănăstirești, lege care ulterior va avea implicaţii internaţionale delicate, întrucât Turcia, Austria şi Rusia se opuneau vehement acestei legi. Cu toate acestea, guvernul Kogălniceanu a grăbit dezbaterea şi adoptarea legii secularizării averilor mânăstireşti, lege care prevedea că: „Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate ori alte daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite, la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii, dar şi la metoacele lor de aici din ţară şi de la alte mănăstiri din străinătate, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului”. Așa se face că au fost trecute în proprietatea statului un număr de 75 de mănăstiri închinate bisericii greceşti, dintre care 44 din Ţara Românească şi 31 din Moldova, care deţineau la rândul lor un număr de 560 moşii, ce reprezenta peste un sfert din teritoriul arabil al țării și aproape jumătate din suprafața ocupată de păduri. Astfel, moşiile recuperate de la mănăstiri au format Domeniile Statului, iar o bună parte dintre ele au fost divizate în loturi şi atribuite ţăranilor împroprietăriţi în reforma agrară din anul 1864.

LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Guțu - 9 noiembrie: Bătălia de la Posada.
La data de 9 noiembrie 1330 a avut loc bătălia de la Posada, bătălie unde domnitorul Ţării Româneşti, Basarab I a obținut o strălucită victorie împotriva regelui Ungariei, Carol Robert d’Anjou. Victoria de la Posada reprezintă actul de naştere al Ţării Româneşti și momentul apariţiei acestui stat românesc medieval pe harta Europei, după ce domnitorul Basarab I nu a mai vrut să recunoască starea de vasalitate față de regele Ungariei și a unit cnezatele și voievodatele românești din sudul Carpaților. Astfel, după ce Basarab I a rupt relațiile cu Ungaria și a refuzat plata tributului de vasal, în septembrie 1330, regele ungar pornește o campanie de pedepsire a domnitorului român și de readucere a teritoriilor de la sud de Carpaţi la ascultare faţă de Coroana Ungariei. Regele maghiar Carol Robert de Anjou şi-a început campania împotriva voievodului român plecând din Timişoara în fruntea unei armate numeroase și după ce a ocupat Cetatea Severinului, va străbate Oltenia, îndreptându-se, spre Cetatea de Scaun de la Curtea de Argeş. Pe drum, Carol Robert a primit o solie din partea domnitorului român care i-a adus o propunere de pace, însă regele maghiar a refuzat oferta şi a răspuns cu aroganţă că" Basarab va fi scos de barbă din vizuina lui". După acest refuz, Basarab s-a pregătit de luptă și și-a atras inamicul într-o vale îngustă şi prăpăstioasă unde regele maghiar a suferit o înfrângere umilitoare, el însuși scăpând cu greu și numai după ce și-a schimbat hainele cu ale unui oştean pentru a nu fi recunoscut. În urma acestei victorii de la Posada, localitate care însă nu a fost identificată cu exactitate de istorici, Basarab I a reușit să dobândească independenţa Ţării Româneşti, izbânda domnitorului muntean fiind consemnată în numeroase documente ale vremii, inclusiv în faimoasa Cronică Pictată de la Viena, de unde este redată fotografia de față.

Lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu - 13 Noiembrie: Uciderea cămătarilor turci de către Mihai Viteazul.
După ce în septembrie 1593 a trebuit să cumpere cu bani tronul Țării Romanești, mulți dintre ei împrumutați de la cămătarii greci ai Porții Otomane, Mihai Viteazul a fost înscăunat ca domn, dar nu a trecut decât un an și cămătarii turci s-au înfățișat spre a-i cere să plătească banii împrumutați și o mare dobândă. Astfel, sătul de intervenția turcească în treburile țării și de lăcomia cămătarilor ce „jupuiau” țara, Mihai s-a hotărât să acționeze, iar la data de 13 noiembrie 1594 i-a anunțat pe cămătarii turci că le va plăti datoria și i-a chemat pe toţi la vistierie pentru a le da banii. Însă după ce toţi cămătarii turci au intrat în clădirea visteriei, aceasta a fost bombardată cu tunurile și incendiată. Cei care au scăpat totuși de tunuri şi de foc au fost ucişi de soldaţii lui Mihai, soldați care vor anihila și garnizoana turcă ,de peste 2.000 de ieniceri , ce se afla la București. După această acțiune, Mihai va rosti în fața poporului următoarele cuvinte: „Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră, de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul”. Și ca să preîntâmpine orice răzbunare a turcilor, Mihai trece la ofensivă, învingând trupele otomane la Giurgiu, Brăila, Hârşova, Putineiu, Stăneşti şi Rusciuk. După aceasta, Mihai începe tratativele cu principele Transilvaniei Sigismund Báthory şi cu domnul Moldovei Aron Tiranul, în vederea inițierii unei ample acțiuni antiotomane în țările române. Însă această acțiune inițiată de către Mihai Viteazul nu putea rămâne fără reacție și de aceea, sultanul Murad al III-lea va trimite o armată numeroasă, condusă de Sinan Pașa, spre a-l înlătura pe Mihai de la domnie. Astfel, după mai multe luni de pregătiri din partea turcilor, la data de 23 august 1595 are loc memorabila confruntare de la Călugăreni, unde oastea condusă de Mihai Viteazul obține o nouă victorie.

LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Guțu - 26 octombrie: Bătălia de la Codrii Cosminului.
La data de 26 octombrie 1497 a avut loc lupta de la Codrii Cosminului, unde oastea moldovenească condusă de Ştefan cel Mare a învins armata polonă a regelui Ioan Albert, ce dorea să supună Țara Moldovei. Trebuie amintit că regele Ioan Albert dorea să-l instaleze pe fratele său Sigismund, pe tronul de la Suceava. Astfel, având ca și pretext eliberarea cetăților Chilia şi Cetatea Albă de sub stăpânire turcească, Ioan Albert se folosește de un vicleșug și la începutul lunii octombrie a anului 1497 îl înștiințează pe Ştefan despre organizarea unei campanii împotriva otomanilor, solicitându-i acestuia sprijin militar. Ştefan acceptă propunerea, dar intuiește adevăratul scop al regelui polon şi se pregătește de luptă întărind și mai mult cetățile Moldovei. La jumatatea lunii octombrie a anului 1497 marea armată polonă cu peste 120.000 de ostași începe să traverseze Țara Moldovei, dar la un moment dat se abate de la traseul principal și începe să asedieze cetatea Sucevei. Cetatea va fi însă bine apărată de oștenii de sub comanda lui Luca Arbore și va rezista timp de trei săptămâni până când atacatorii poloni vor fi înconjurați de oastea lui Ştefan și vor fi nevoiți să se retragă spre țara lor. Ştefan însă surprinde armata polonă pe când traversa Codrii Cosminului şi într-o mare ambuscadă desfășurată în noaptea de 25 spre 26 octombrie 1497 cauzează pierderi enorme armatei poloneze, armată ce va lăsa în acel loc o mulțime de morți si răniți. Însă marele voievod Ştefan nu se mulțumește numai cu atât, ci urmărește în continuare oastea polonă aflată în retragere, atacând-o şi hărţuind-o permanent, până ce regele polonez este nevoit să ceară pace lui Ștefan cel Mare al Moldovei. Astfel , pacea va fi restabilită prin tratatul de la Hârlău din iulie 1499, cu această ocazie înlăturându-se si suzeranitatea Poloniei asupra Moldovei, relațiile dintre cele două țări fiind de acum înainte, de pe poziții de egalitate.