De mana cu autismul

Cum ar fi fost fără autism…

De nenumărate ori mi-am adresat această întrebare…
Și încă sunt momente în care continui să o fac.
În ultimul timp, mai des decât până acum…
Mă întreb:
Cum ar fi fost viața noastră dacă Cristy nu ar fi fost diagnosticat cu autism?
Cum ar fi fost Cristy?

Ar fi fost student sau deja angajat?
Ar fi avut planuri clare sau și-ar fi trăit viața în ritmul lui, liber, nestructurat?

Ar fi trecut prin iubirea adolescentină, prin eșecuri dulci și visuri nebunești?
Ar fi avut iubită? Cum ar fi fost ea? Mi-ar fi plăcut?
L-ar fi făcut să râdă cu poftă, așa cm făcea când era mic și se ascundea în dulapuri?

Ce și-ar fi dorit să facă în viață?
Ar fi ales științele exacte sau ar fi dorit să devină medic?

Ce pasiuni ar fi avut?
Să scrie poezii pe ascuns?
Să călătorească cu rucsacul în spate și să-mi trimită vederi din locuri necunoscute?

Care ar fi fost lecturile sale preferate?
Ar fi reușit să treacă de examenul de șofer și ne-ar fi luat mașina când și-ar fi dorit să iasă în oraș cu prietenii?

Cum ar fi fost relația lui cu Lorena?
Ar fi ocrotit-o ca frate mai mare, ar fi încercat să o ajute la lecții?

Cum am fi fost noi, ca părinți, pentru el?
Severi, cicălitori și obsesiv de ocrotitori?
Sau am fi reușit să devenim cei mai buni prieteni ai lui?

Ar fi stat cu mine în bucătărie, târziu în noapte, povestindu-mi despre viață —
nu ca mamei, ci ca unei prietene?

Cum ar fi fost viața noastră fără autism?🤔

Atât de multe întrebări…
Răspunsuri?
Probabil că nu le voi afla niciodată.

Iar întrebările vor rămâne acolo, undeva, în mintea mea…
care va continua să încerce să-și imagineze cm ar fi fost dacă…
și să se întrebe…
(Text preluat)🩵

Te-am căutat peste tot. În centre, în planuri, în fișe, în oameni care mi-au spus că știu ce e mai bine pentru tine. Am alergat disperată după ajutor, după soluții, după speranțe împachetate frumos în terapii standard și promisiuni goale. Mi s-a spus că „așa trebuie”. Că altfel nu te vei „dezvolta”. Că o oră pierdută e un viitor compromis. Și am crezut. Pentru că te iubesc și aș fi făcut orice să îți fie bine.
Dar în toată această goană… te-am pierdut puțin. Nu pe tine ca ființă ci legătura noastră. Te-am dus dintr-un loc în altul, dintr-un program în altul, așteptând ca cineva să te „facă bine”. Să te schimbe. Să te aducă mai aproape de „normal”.
Și tot ce ai primit în schimb a fost respingere.
Când nu ai fost liniștit, au spus că ești prea agitat. Când nu te-ai supus cerințelor lor, au spus că ești prea agresiv. Când nu ai zâmbit pe comandă, au spus că „nu colaborezi”. Și încet, încet, te-au abandonat. Exact cei care promiteau că vor lupta alături de tine au plecat. Pentru că nu te-au putut controla. Pentru că tu nu erai o poveste frumoasă de pus pe site. Pentru că tu erai real și sincer. Dar atunci, Geo, m-am trezit.Te-am luat înapoi în brațe de unde nu trebuia să te las niciodată. Și în acele clipe, fără fișe, fără metode, fără „progres evaluabil”, te-am descoperit, cu adevărat!
În ziua în care ai venit la mine cu puzzle-ul, nu pentru joc, ci pentru o îmbrățișare. În momentul în care ai ridicat ochii spre mine și mi-ai spus: „Ajută-mă, mami.” Atunci am înțeles că nu tu aveai nevoie să fii „salvat”. Ci eu aveam nevoie să învăț să TE VĂD. Să te ascult. Să te urmez. Să renunț la zgomotul din afară și să rămân cu tine, în liniștea noastră.
Pentru toți părinții care citesc asta și aleargă, disperați, dintr-un centru în altul: vă înțeleg. Vă țin în brațe cu gândul. Știu ce înseamnă să vrei să faci „tot ce trebuie”. Dar vă rog… opriți-vă o clipă. Uitați-vă în ochii copilului vostru. Luați-l în brațe. Stați cu el. Jucați-vă. Ascultați-l, chiar și când nu vorbește. Pentru că terapia nu e acolo unde scrie pe ușă “terapie”, ci acolo unde copilul se simte în siguranță, acceptat necondiționat!!!

Geo, tu m-ai învățat tot. M-ai învățat că iubirea nu se măsoară în ședințe. Că progresul real e în zâmbet, în apropiere, în încredere. M-ai învățat că TU ești bine așa cm ești. Iar eu, mama ta, sunt cea care a fost nevoită să se vindece de așteptări, de frică, de presiune.

Te iubesc! Cu tot ce ești. Așa cm ești.
*(text preluat)

Afiș de pus în fiecare casă! Primele 2 lucruri pe care trebuie să le învețe un copil între 0-6 ani sunt comportamentul civilizat și caracterul!
Doar pe acești 2 piloni stabili se construiesc cultura, familia, cariera,etc.

Modul în care cântul afectează sănătatea:

1. Cântatul conferă corpului vibrații „corecte”, ceea ce ne ridică vitalitatea;
2. în timpul cântării, în creierul uman sunt produse substanțe chimice speciale care ne ajută să simțim pacea și bucuria;
3. cântatul îmbunătățește circulația sângelui, care are un efect benefic asupra corzilor vocale, amigdalelor și a numeroșilor ganglioni limfatici, ceea ce înseamnă că crește semnificativ imunitatea locală (cu alte cuvinte, răcim rar);
4. îmbunătățirea aportului de sânge în timpul cântării duce la activarea activității creierului: începe să funcționeze mai intens, memoria se îmbunătățește, orice informație este mai ușor percepută;
5. (atenție, fetelor!) îmbunătățirea alimentării cu sânge a capului în ansamblu întinerește corpul, îmbunătățește starea pielii;
6. cântatul este foarte util pentru bolile pulmonare, deoarece nu doar înlocuiește exercițiile de respirație, ci promovează și dezvoltarea pieptului, o respirație adecvată, ceea ce reduce semnificativ numărul de exacerbări;
7. cu clase regulate în cor, nivelul de imunoglobulină-A și hidrocortizon crește în organism, care sunt semne de bună imunitate;
8. în prezent, au fost dezvoltate tehnici care tratează bâlbâiala prin cântare și ajută la îmbunătățirea dicției;
9. cântatul este folosit chiar și atunci când luptă împotriva supraponderalității: uneori persoanelor supraponderale li se oferă să cânte două sau trei cântece în loc să ia o gustare atunci când le este foame.

De aceea, experții recomandă să cânți cel puțin 5 minute pe zi, echivalând cântatul cu exercițiul fizic.
(Preluat)

Să fiți sănătoși! Și melodioși.