Sensuri in biografie

Despre relatia dintre copii si parintii lor 🌹

Poate parea exagerat ca in articolul de mai jos, scriitoarea Petronela Rotar vorbeste despre frica de moarte a copiilor, dar in psihologie se stie ca daca mergi adanc la originea fiecarei frici pe care o avem, dai de frica fundamentala a omului: frica de moarte, deghizata in diferite forne.

Totusi, cred ca principala frica a copiilor - si care reapare si mai tarziu in viata - este frica de a nu mai fi iubit; si de aici, frica de a fi abandonat. Un copil iubit neconditionat de mama, chiar si cand greseste si face prostii, va fi un adult cate va avea ca dispozitie sufleteasca fundamentala: " viata este buna", indiferent ce incercari, abandonuri, tradari va avea in viata. (Desigur, asta se va vedea doar in momentele cele mai grele ale vietii, nu in dispozitia de zi cu zi). Iar un copil iubit neconditionat de tata va avea incredere in Tatal ceresc, intr-o intelepciune mai inalta, paterna, care il va ajuta mereu, mai ales in crizele biografice.

Mie, avand o relatie dificila cu mama mea, in care cel mai adesea nu m-am simtit iubita si apreciata de ea, mi-a fost greu sa ma simt "acasa" pe pamant, sa simt ca viata pe Terra este buna. Dar, fiindca am avut o relatie foarte buna cu tatal meu, am avut mereu o relatie buna cu elementul patern din lume: cu un Tata ceresc nevazut, dar puternic si bun, care m-a ajutat in perioadele dificile; m-am simtit iubita si acceptata total de el, in ciuda imperfectiunilor, greselilor si chiar rautatilor mele.

Asa resimt eu relatia cu elementul matern din lume (viata pe Pamant) si cu elementul patern din lume (Cerul, divinitatea, elementul masculin, ocrotitor din lume). Am observat ca cei care nu au avut o relatie buna cu tatal lor, ci s-au confruntat cu critica, neapreciere, pedepse si chiar abandon din partea tatalui, vor intampina dificultati in a crede in Dumnezeu, in a avea o dispozitie de incredere in creatorul acestei lumi. Si vor avea dificultati si in a-si manifesta Eul, elementul decizional si volitiv in lume, iar daca totusi ei cred in Dumnezeu, il percep ca pe o autoritate ce ii pedepseste daca gresesc, daca "pacatuiesc", etc. (Lucru care se vede tot in momentele dificile ale vietii, cand sunt zguduiti sufleteste si credintele de zi cu zi se destrama ca un val subtire).

Asta am incercat sa explic si in articolul meu despre relatia cu parintii, pe care l-am pus in comentarii.

Parinti, straduiti-va sa va iubiti-va copiii neconditionat!❤️

Iubirea, așa cm avem nevoie de ea pentru a ieși victorioși și întregi din copilăriile noastre, ar trebui să se manifeste neîntrerupt pe toată perioada în care creștem. Am citit de curînd despre un studiu extraordinar pe tema asta, care mi s-a părut foarte relevant, un studiu longitudinal care ne arară că acei copii care au fost iubiți foarte mult, chiar excentric de mamele lor sînt copiii care, mai tîrziu în viață, s-au dovedit cei mai rezilienți și mai pregătiți dintre toți pentru a face față provocărilor inerente traiului printre oameni. Nu există prea multă iubire sau prea multe dovezi de iubire – a nu se confunda cu lipsa de limite, însă, care nu înseamnă iubire ci incapacitatea părinților de a sta cu disconfortul copiilor. Un copil iubit e un copil care e în contact cu sine, un copil care nu a fost nevoit să renunțe la prea multe părți din el pentru a ieși viu din copilărie. Fiindcă un copil care nu e primit cu toate ale sale – emoții, comportamente, gînduri, nevoi de creștere – e un copil care va renunța la acele părți pe care părintele nu le acceptă, căci se va teme că dacă le va păstra și le va exhiba, părintele îl va abandona, iar un copil nu poate supraviețui singur cînd e mic. Va eticheta acele părți neacceptate de părinte drept periculoase – dacă le păstrez, pot muri. Și va întări acele părți care vor fi lăudate, recompensate, iubite. Va crește ciuntit, lăsînd în urmă bucăți mari din el, iar pe celelalte le va uda, îngriji și recultiva la nesfîrșit, pînă cînd vor acapara totul. Iar în locurile uscate, goale rămase în urma părților la care a renunțat va pune orice va găsi la îndemînă ca să nu mai simtă durerea defragmentării: adicții, comportamente compulsive, substanțe, oameni etc.

Din păcate, pare că nimeni nu scapă întreg din copilărie. În lipsa iubirii aceleia excentrice, totale, care să vină cu acceptarea noastră ca întreg, smulgem din noi bucăți pe care le lăsăm în urmă. Putem supraviețui fără iubirea aceea, iar asta e ceea ce facem majoritatea dintre noi, însă nu trăim cu adevărat. Iar asta numim traumă – să fiu nevoit să renunț la părți din mine, să mă fisurez, să mă defragmentez pentru a rămîne în viață. Pare dramatic ce scriu eu aici: ca să rămîn în viață. Și pare și exagerat pentru adultul de azi, deconectat de sine în urma acestui proces. Haide, dragă, ce spui acolo, că nu te omora nimeni. Sigur, adultul de azi știe asta, cu mintea lui de om matur. Însă copilul care am fost fiecare dintre noi nu avea capacitatea de a înțelege asta. Copilul care am fost depindea cu viața și moartea de adulții de îngrijire. De mama, în special. Copilul care am fost a trăit într-o lume foarte concretă și în simbioză cu adultul de atașament. Într-o lume periculoasă, pe care nu o înțelegea – nici nu avea instrumentele necesare – , în care dacă ar fi rămas singur nu ar fi putut supraviețui. În mintea inconștientă a acestui copil (căci gîndul conștient nu a fost niciodată formulat așa, firește) a apărut frica destabilizantă că dacă nu anihiliează acele părți pe care mama/adultul de îngrijire nu le acceptă, va fi părăsit din cauza asta și va muri.

Defragmentarea care rezultă în urma lipsei de iubire necondiționată înseamnă multe părți din noi lăsate în urmă, reprimate, respinse, refulate, negate, exilate pentru că nu au fost acceptate și le-am etichetat periculoase, precum și întărirea excesivă a altora, a celor care au fost primite, lăudate, datorită cărora am primit fărîme de iubire, validare, acceptare, conexiune. Multe dintre aspectele personalităților noastre care ne-au dus departe sau care ne țin pe loc sînt aceste părți din noi la lucru, sînt răspunsuri traumatice, adaptări la niște copilării ca niște deșerturi afective.

Acesta este un fragment din “Totul e în regulă în mine și în lume”, care apărea exact acum un an. Despre iubire, cm trebuie să se manifeste ea în mod sănătos, dar nu numai, voi vorbi și la ultimul meu eveniment public din acest an unde ne putem vedea, la Cluj, pe 8 noiembrie, dacă tot îmi petrec anul acesta toamna acasă.

Au mai rămas doar cîteva bilete, iar organizatorul a făcut 35 la sută reducere pentru comunitatea mea cu codul Petronela35.

Ultimii ani mi-au adus schimbări bulversante și încercări sufletești, dar m-au și condus spre o înțelegere mai profundă a lucrurilor. Am avut de mai multe ori trăirea că ceea ce ma definea și îmi dădea valoare ca Eu pământean îmi este luat, iar din mine nu mai rămâne nimic. Dar tot atunci am trăit și misterul de Pasăre Phoenix al Eului, care renaște din propria-i cenușă, într-o formă reînnoită mereu. Sau, mai bine zis, "Eul este un Rege care, chiar și atunci când moare, știe că rămâne Rege". Acest proces repetat de moarte și reînviere a sufletul trece prin abisuri, prin indiferență și apatie, prin îndoială de sine, precum drumul lui Parsifal.

Am scris pentru acest număr al revistei un nou articol despre o temă atât de prețioasă mie, Graalul, îndrăznind să afirm că, în ciuda tuturor greșelilor, ispitelor și căderilor din biografia mea, eu mă consider în continuare o căutatoare a Graalului. Și parcă pentru a-mi confirma și a mă întări pe drumul meu, atunci când am ales la întâmplare o teză antroposofică despre Michael pentru a scrie editorialul de față, am dat peste cea mai dificilă, aparent ermetică teză, din care - după ce am citit-o și răscitit-o pentru a-i desluși sensurile, m-a întâmpinat în toată măreția ei însăși taina Graalului.

În această teză, Rudolf Steiner arată în cuvinte concise cm omul, după ce se regăsește pe sine ca Eu liber în lumea gândurilor pure spirituale - adică departe de corpul fizic si cel eteric în care acționeaza legitățile naturale ce îl fac neliber - poate exprima în lume impulsurile spirituale libere primite, cu condiția de a avea mare grijă ca ele să nu cadă sub stăpânirea forțelor naturale din corporalitățile sale fizică și eterică, ceea ce l-ar deturna din evoluția sa adevărată.

Cel care îl ajută pe om în realizarea libertății este Michael, iar forța pentru a-și exprima umanitatea în lume omul o primește de la Soarele spiritual, Christos. El îi dăruiește forțele care compensează ceea ce îi venea pe cale naturală de la forțele cosmice. "Christos îmi conferă ființa mea de om". În epoca actuală, cea a dezvoltării sufletului conștienței, omul este chemat să aibă curajul de a-și folosi în mod plenar libertatea, chiar dacă greșeste, fiindca numai astfel poate învăța. Curajul de a căuta și încerca, strădania permanentă înspre bunătate, înțelegerea și prelucrarea evenimentelor biografice, toate acestea sunt elemente care îl ajută pe om să își realizeze și exprime tot mai mult libertatea și misiunea sa în lume. Căci, așa cm revela în versurile sale Friederich Benesch,

"Adevarul real nu este adevărul,
Ci greșeala biruită.

Și adevărata realitate nu este realitatea,
Ci iluzia biruită.

Iar puritatea adevărată nu este puritatea originară,
Ci impuritatea purificată.

Și adevăratul bine nu este Binele originar,
Ci Răul biruit"

(Editorial la nr. 32/2025 al revistei de antroposofie "Pamant iubit", scris de Delia Liliana Soare )

Biografia omului și legile ei spirituale - de Michaela Glöckler

„În ultimii 20 de ani, sub denumirea de lucru cu biografia, a apărut un nou domeniu de activitate, mai întâi în vest, iar apoi și aici, în Europa centrală. Nu este vorba de o formă nouă de psihoterapie sau psihologie și nici de lucrul practicată în diferitele grupuri de discuții. Consilierii biografici activi vorbesc tot mai mult despre faptul că aici e vorba în primul rând de încercarea de a întâlni umanitatea pură din celălalt om și de a ajunge, în aceste întâlniri, la o clarificare reciprocă și o înțelegere mai bună a biografiei omenești. Vrem să ne ajutăm reciproc pentru a înțelege sensul cursului vieții. Și pentru noi fiecare biografie este cu adevărat - și vreau să subliniez acest lucru în cel mai înalt sens - un sactuar. Pășim pe un tărâm sfânt atunci când avem permisiunea de a arunca o privire în destinul unui alt om. În viața obișnuită această situație se petrece numai în anumite întâlniri cu totul speciale. Există relații de iubire sau de prietenie în care oamenii își oferă unul altuia timpul și liniștea pentru a-și povesti și asculta viața. Astfel de constelații de destin luminează apoi întreaga viață ulterioară a omului. Nu sunt prea mulți oamenii cărora vrem să le povestim viața. Și atunci când am făcut acest lucru, știm: acum mi-am arătat partea mea cea mai lăuntrică, miezul ființei mele. Cu toate acestea, chiar dacă am luat decizia de a fi total transparenți, mereu rămâne un rest nespus. Pe măsură ce înaintăm în vârstă simțim tot mai limpede cm - pe lângă forma mai mult sau mai puțin fericită pe care a luat-o viața noastră în copilărie, la școală, în tinerețe, în carieră - se adună tot mai mult balast. Balast sub forma dorințelor neîmplinite, a speranțelor trecute, așteptărilor zadarnice sau poate a unor lovituri neașteptate în urma cărora viața noastră ajunge să arate ca o ruină, din care apoi cu ultimele forțe încercăm să ieșim și să căutăm un nou început.

O biografie este întotdeauna ceva dublu: pe de o parte, expresia unei vieți pământești unice, concrete, individualizate, iar pe de altă parte o sămânță de capacități, dorințe, speranțe, reflecții, planuri, țeluri potențiale. Aici apare întrebarea: ce se întâmplă cu proiectele care nu pot fi realizate în această viață? Nu aparțin și ele biografiei? Ține de biografie numai ceea ce s-a arătat pe deplin, numai ceea ce a devenit realitate? Putem spune cu siguranță: Tot ceea ce a luat formă în biografia mea este trecutul meu. Și uneori este mai ușor, alteori este mai greu să ajungem la o relație pozitivă cu trecutul nostru. Pe de altă parte, presimțim: Tot ceea ce nu s-a putut concretiza, ce a rămas în această stare de sămânță este de fapt viitorul meu. Dacă într-o biografie s-ar concretiza toate înclinațiile și dorințele de dezvoltare, atunci nu am mai avea niciun viitor. Și atunci cm ar fi o biografie care ar avea numai trecut?

Fiecare biografie are o formă temporală. Însă apare întrebarea dacă ea este ceva încheiat în timp, dacă este limitată de prima și ultima noastră respirație. Este ea numai ceva temporal, trecător sau în ea mai este ceva ce poate fi scos din cursul timpului și despre care am putea spune: Aici s-a dezvoltat ceva spiritual, care spre deosebire de forma senzorială a vieții noastre corporale trecute, este ceva etern, ceva invizibil. Cum tema întâlnirii noastre de azi se numește: „Biografia omului și legile ei spirituale”, apare întrebarea: Ce înseamnă aceasta - legi spirituale în biografie? Deja orice lege obișnuită a naturii se deosebește de orice impresie senzorială prin faptul că ea durează perioade lungi de timp, că poate fi redescoperită și regândită peste secole. Legile țin de lumea gândirii și nu de cea a senzațiilor trecătoare. Și dacă spiritul omenesc are legile sale și biografia omului are legitățile sale individuale, atunci aceasta ar însemna că omul nu este doar o ființă senzorială și prin aceasta trecătoare, ci că el este și o ființă suprasenzorială și prin aceasta netrecătoare, așa cm sunt gândurile și legitățile spirituale.”

(Fragment din articolul „Biografia omului și legile ei spirituale”, de Michaela Glöckler. Întregul articol îl puteți citi în numerele 30/2025 și 31/2025 ale revistei de antroposofie „Pământ iubit”.)

, , ,

Despre întâlnirile făuritoare de destin

"În vremuri fără nici un Dumnezeu, Dumnezeul meu mi l-a trimis pe Noica”, scria Gabriel Liiceanu, într-o evocare din volumul recent aparut „Am inventat Păltinişul!". Din interviul pe care îl găsiți la linkul de mai jos, am selectat câteva citate în care el vorbește despre întâlnirea de destin cu filosoful român Constantin Noica, pe care îl consideră maestrul său:

"L-am așteptat atât de intens… Nu știu de ce a apărut în viața mea – cm să spun? – sub sensul necesității, încât sunt înclinat să-l trec în rândul datelor mele genetice. E ca și cm intensitatea așteptării ar fi generat survenirea lucrului așteptat. Îl găsisem de la bun început. Făcea parte din „constituția mea de ființă”.

Acum, după înregistrarea Jurnalului la Radio și după încheierea volumului „Am inventat Păltinișul!", l-am înțeles deodată pe Noica în unicitatea lui, tot așa cm am înțeles și ce a însemnat (la cei 25 de ani ai mei) întâlnirea cu el pentru întreaga mea viață. Mai precis, am înțeles că din clipa aceea viața mea deraiase. Faptul că ne cunoscuserăm pur întâmplător (în vestibulul cuiva când el se pregătea să plece, iar eu tocmai veneam) nu era o întâmplare oarecare, așa cm zici „ieri l-am cunoscut pe cutare”. Era o întâmplare „însemnată” (signata) care marca o răscruce a vieții, era lespedea pe care, dacă apuci să bați și să sari, ți se deschide destinul. Viața îmi scosese în față pe singurul om care putea să te-nvețe cm se ară ogorul minții, apoi cm se cultivă, pe scurt, cm se face „cultură” și cm se culeg apoi recoltele vieții. Ajunsesem în ograda cuiva care deținea secretul „cultivării” și al „culturii” și care era dispus să mi-l împărtășească.

Mi-am pus în repetate rânduri întrebarea pe care mi-o puneți acum: cm ar fi arătat viețile câtorva dintre noi dacă soarta nu ni l-ar fi scos în cale pe Noica? Și îmi vine în minte o notă de la începutul anilor 2000, care se află în „Întâlnire cu un necunoscut":

„Ce scamator formidabil a fost Noica! Era capabil să scoată la nesfârşit, din pălăria plină cu orori a Istoriei, po­rum­beii albi ai nădejdii. Ne-a dus aşa, cu zăhărelul culturii, vreme de douăzeci de ani. Fără el, am fi murit de prostie, de urât şi de încrâncenare”.
Obsesia lui – „patriotică”, cm spuneam, în cel mai înalt sens al cuvântului – era să construiască oameni cu destin. Noi ne naștem ca „pui de oameni”, dar ideal e să apară cineva care să ne „seducă”, adică, latinește vorbind (seduco înseamnă „duc la o parte“, „trag la o parte“, „iau deoparte“), să ne scoată de pe drumul mare și să ne con-ducă (să ne însoțească o vreme) până ne pun pe drumul nostru, pe care vom merge, de-acum singuri, „doar pe urmele noastre” (asta zice Nietzsche, în Zaratustra).

Mai presus de orice, Noica a fost un profesor de libertate.

Pentru Noica, spiritul pe care-l pune în joc cultura e iradiant, are proprietatea de a putea fi împărtășit și împărțit cu alții fără să-și diminueze substanța.

Și, într-adevăr, cu timpul s-a produs inducția de care pomeneam: stările de spirit nu se învață, se induc. Cel puțin pe mine, Noica m-a adus în punctul în care am ajuns să merg pe picioarele mele, nesusținut, fără să-mi dau seama. Maestrul scosese din mine, fără știrea mea, ceea ce fără el ar fi rămas o virtualitate neexploatată. Învățasem fără să știu că învățasem. Operațiunea fusese una de tip alchimic, una de extragere a spiritului pur ca gândire din atanorul culturii. Cât de mult își precizase între timp Noica, față de Jurnal filozofic, proiectul Școlii, rezultată din această notație făcută în 1965 în Jurnal de idei:

„Înțelepciunea nu e ceva care se învață: e ceva care se trezește. De aceea o școală de înțelepciune este posibilă." (…) (Noica)
Într-o vreme de indigenţă fizică şi spirituală, Noica ne-a învăţat că bucuria se poate naşte de dincolo de posesiune şi că în viaţă rămâne mereu ceva de făcut chiar şi atunci când se pare că nu mai e nimic de făcut. Că singura salvare într-o vreme de restrişte este să iubeşti ceva care poate fi iubit în comun. Ne-a dat câtorva dintre noi, şi a sugerat şi altora, o soluţie de viaţă edificatoare, atunci când se părea că la îndemână nu există decât compromisul şi pierderea oricărui reper moral. Tot în Jurnal de idei, există o însemnare care pare să strângă tot ghemul vieții lui Noica:

„Trăiesc în ceasul când se poate pune întrebarea aceasta atât de adâncă: Ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut?
Într-o cultură minoră, în anii aceștia , cu trecutul acesta, cu interdicțiile acestea – ce e de făcut?
Și-mi pun singura problemă ce poate fi pusă acum, problema întrebării. De la ea poate renaște lumea. Dar și a mea?”
Iar în marginea notei scrie: „Mobilizare. E de făcut…” (Noica)

Însăşi întrebarea «Ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut?» este un asemenea lucru. Ea este o între­bare a nerenunţării: în ciuda faptului că nu mai e nimic de făcut, continuă să se pună în­treba­­rea «ce e de făcut?» Simpla punere a acestei între­bări trădează o zbatere, o neacceptare şi o stare de veghe; ea păstrează intactă perspectiva fa­ce­rii. Când această întrebare nu se mai pune, drama re­nunţării este consumată. Infernul este locul în care între­barea «ce e de făcut?» nu se mai pune. Când însăşi în­trebarea «ce e de făcut când nu mai e ni­mic de fă­cut?» nu se mai pune, atunci abia în­seamnă că nu mai e nimic de făcut.

Dar Noica și-a pus-o și, punându-și-o, nu ne-a lăsat să sfârșim în infern. La el, «promisiunea unei fapte viitoare» devine fapta viitoare. Detectând prin proiectul său perspectiva facerii, Noica instituie fapta însăși și, implicit, răspunde la întrebarea «ce e de făcut?». De făcut, răspunde el, e ce fac eu acum cu tinerii aceștia, de făcut e viitorul pe care-l arunc prin ei în lume. Când s-a propus «antrenor cultural», el nu voia să scoată din noi «cai de circ» pregătiți pentru spectacole în saloanele culturii, ci, spunea, «cai de curse», îndreptare de conștiință pentru o generație pregătită să joace un rol în istoria ce avea să vină. Noica ne-a căutat pentru că ştia că devine în noi şi că sensul lui de a fi era în fond dincolo de el, în acea misterioasă nevoie – care e în tine câtă vreme ești viu – de a împinge viaţa mai departe, făcând‑o să renască, de fiecare dată, în splendoarea altei întruchipări.”

„Să nu laşi, dra­gul meu, nici­o­da­tă tre­cu­tul să vină peste tine. Pen­tru că el nu vine de­cât lu­ând două chi­puri rele: pe cel al re­gre­te­lor sau pe cel al re­muş­că­ri­lor.“ (Noica)

În capitolul „Sfârșitul”, am relatat ultima zi în care am stat în preajma lui Noica și, totodată, ultima a vieții sale. Ea a în­ce­put se­nin. Mi-a vor­bit di­mi­nea­ţa, sub im­pre­sia unui vis în care se stră­du­ia să des­fă­şoa­re până la ca­păt o idee, de­spre „vi­se­le su­fle­tu­lui“ şi „vi­se­le spiri­tului“.

„Vi­se­le su­fle­tu­lui, Gabi dragă, sunt cele care ne des­tra­mă fiin­ţa nu nu­mai când ne hăr­ţuiesc cu spai­me ori cu re­muş­cări, dar chiar şi când ne amă­gesc cu bu­cu­ri­i­le lor. Şi de ce este aşa? Pen­tru că bu­cu­ri­i­le su­fle­tu­lui nu stau, au con­sis­ten­ţa abu­ru­lui şi nu le mai re­gă­seşti când vrei să te în­torci la ele. Vi­sele spi­ri­tu­lui, în schimb, sunt din ca­pul lo­cului ale bu­cu­riei con­stan­te: ele te aşa­ză în­tr-o or­di­ne care e mai pre­sus de tine. Ele sunt de fapt vise ale adân­cu­lui, ale adân­cu­lui celui mai adânc şi mai cu­rat, şi toc­mai de aceea ele sunt ale ordi­nii în care ne în­tâl­nim cu to­ţii. Adân­cul aces­ta nu este cel al psihana­li­zei care răs­co­leşte în cloa­ca fie­că­rui su­flet, ci cel al lo­cu­lui în care de­ve­nim cu to­ţii — Unu. Vi­se­le spi­ri­tu­lui sunt vi­se­le noas­tre de în­geri. De la o vâr­stă în­colo, pen­tru că suntem ce ne-am construit să fim, ar fi fi­resc să avem nu­mai vise ale spi­ri­tu­lui.“ (Noica)

https://putereaacincea.ro/gabriel-liiceanu-mai-presus-de.../

, , ,

Din enigmele biografiei. Despre iubirea maestru-discipol și despre prietenie

„Viaţa nu se desfăşoară numai la modul că noi ne propunem acţiuni şi apoi le executăm, ci se desfăşoară aşa încât în viaţă există ceva care foarte adesea ne iese în cale ca o sumă de coincidențe, care ne apar ca lipsite de reguli, ca și fiind corelate accidental, întâmplător, şi pe care noi îl desemnăm prin cuvântul „destinul nostru”. Destinul este, pentru omul gânditor materialist, tocmai ceea ce se compune din evenimentele care, după cm spune el, „i se întâmplă” zi de zi. Desigur că mulţi oameni presimt că în acest destin există un anume plan. Dar, de la prinderea ideii existenţei unui asemenea plan al destinului până la adevărata pătrundere cu privirea a ceea ce se petrece de fapt, de regulă omul nu ajunge pentru că, deşi ceea ce am eu acum în vedere este ceva foarte semnificativ, omul nu le ia în seamă în viaţă.” (Rudolf Steiner, în ciclul GA 181, conf 1).

Lucrul cu biografia, ce devine tot mai cunoscut în lume și în România, este ceea ce ne ajută să deslușim acest plan al destinului, cu care ne naștem și care își trimite lumina în evenimentele ce ne întâmpină, oamenii pe care îi întâlnim și impulsurile de voință pe care le avem. Acest plan ne întâmpină inițial ca o enigmă, pe care noi suntem chemați să o dezlegăm, prin indicii pe care ni-i scoate în întâmpinare. În continuare, iată o astfel de enigmă a biografiei mele și cm înțelepciunea mai profundă - supraconștientul din mine – m-a ajutat să o deslușesc, îndreptându-mi pașii spre un anumit eveniment cultural:
🌹

„Omul e ceea ce rămâne din el după ce lumea din jur îl desființează.” (Constantin Noica)

La evenimentul cultural de la librăria Humanitas Cișmigiu, unde s-a lansat cartea „Am inventat Păltinișul”, Gabriel Liiceanu ne-a vorbit despre o formă deosebită de iubire, cea dintre maestru și discipol. După scrierea și publicarea „Jurnalului de la Păltiniș” în anul 1983, tânărul pe atunci Gabriel Liiceanu își punea problema care va fi reacția maestrului Constantin Noica atunci când va afla despre dezvăluirea unor discuții atât de intime, fără să i se fi cerut acordul. Oare o va considera o trădare, oare se va supăra fatal pe discipolul său? Îi scrie o scrisoare de la Heildeberg, după două săptămâni de chin în care se simțise devastat de aceste întrebări. Răspunsul lui Noica îi vine înainte chiar de a primi scrisoarea lui. Citise cartea proaspăt apăruta și nu era supărat pe el, dar își încheiase scrisoarea cu cuvintele: „Mă mir că nimeni nu și-a dat seama de despărțire”. Despre ce despărțire era vorba?

„Singura iubire care intră pe scena lumii cu termen de expirare este iubirea dintre maestru și discipol. De ce? Pentru că esența acestei relații este că maestrul își asumă luarea în posesie a discipolului până îl va scoate pe mal către propria lui libertate, în care discipolul nu mai are nevoie să dea seama, să ceară, să asculte, să se supună, iar această supunere inițială este făcută în vederea eliberării finale. Dacă un maestru nu e în stare să își elibereze discipolul, înseamnă că relația lor e una ratată.” (G. Liiceanu)

Deci, după ce maestrul, învățătorul spiritual sau „antrenorul cultural” – cm se intitula Constantin Noica – te-a ajutat să ajungi pe drumul tău, să devii „un om bun pentru cetate”, cm spuneau grecii, el te va lăsa să pleci în lume de la nivelul de maturitate și libertate câștigat. Iubirea dintre maestru și discipol se termină și ea este înlocuită cu un alt fel de iubire: prietenia, în cazul unei evoluții sănătoase a relației.

Pentru Noica, „Jurnalul de la Păltiniș” a fost certificatul de absolvire a discipolului său iubit, Gabriel Liiceanu, iar scrierea sa a numit-o „un paricid perfect”, care s-a constituit în momentul despărțirii de el, ca discipol.

Dar domnul Liiceanu ne amintește și că marile relații între maeștrii și discipoli se pot sfârși urât: fie maestrul își distruge discipolul, îi zdrobește personalitatea, în loc să-l scoată la mal, fie discipolul nu vrea să accepte că îi datorează o enormă recunoștință și termină prin a-l urî, elimina și încerca să îi ia locul, precum cazurile povestite de George Steiner în cartea „Maeștri și discipoli”.

Ascultându-l pe domnul Liiceanu vorbind despre acest tip de iubire, am primit deodată „piesa de puzzle” lipsă din înțelegerea planului regizoral al vieții mele: semnificatia despărțirii de A., pe care o considerasem una dintre cele mai bune prietene ale mele, timp de două septenale. Un om la care ținusem enorm, în care avusesem încredere absolută și căreia îi mărturisisem cele mai adânci taine ale destinului meu. Un om cu care dezbătusem, în cei paisprezece ani și în peste opt sute de scrisori pe email, teme fundamentale de viață, un om în dialog cu care îmi șlefuisem gândirea. Ea era prietena mea mai mare și mai înțeleaptă, nobilă și bună. O iubeam cu mare admirație, o pusesem pe un piedestal și nu îndrăzneam nici măcar în gând să mă îndoiesc vreodată de ea sau să formulez vreun gând critic la adresa ei.

A venit un timp când spiritul critic la adresa ideilor și faptelor ei a apărut în sufletul meu. Am început să observ unele erori în gândirea ei, m-a suprins un egoism subtil în faptele ei, i-am atras atenția ca nu le stie ea chiar pe toate despre relația de cuplu, asa cm crede (remarca aceasta mi-a fost fatală, cm mi-a mărturisit ulterior). I-am vorbit deci de la egal la egal, îndrăznind să o contrazic. Mărturisesc aici că în tot acest timp, de cand ne cunoscuserăm, eu o considerasem prietena mea. Niciun moment nu m-am gândit la vreun raport de tip discipol-maestru între noi două, pentru simplul motiv că nu am avut acest ideal de a avea un maestrul spiritual. Am avut însă, dintotdeauna, idealul de prietenie, în care doi oameni se admiră, se respectă și comunică unul cu celălalt de pe un anume și deosebit nivel de egalitate: cel de la Eu la Eu, care este posibil chiar dacă unul este mai matur și mai înțelept decât celălalt. Prietenii își respectă reciproc drumul, legea lăuntrică unică de dezvoltare ca om. „Lovitura mortală” din partea ei a venit ca un trăsnet, sub forma unei scrisori în care ma desființa ca om. O scrisoare ca un pumnal otrăvit, pe care mi l-a înfipt în „călcâiul lui Ahile” - rana mea biografică pe care avusesem încrederea nețărmurită să i-o împărtășesc....

Au trecut niște ani de atunci, timp în care am suferit adesea, neînțelegând acest gest al ei, această trădare profundă și rupere bruscă și totală a relației noastre de prietenie. De-abia discursul recent al domnului Liiceanu mi-a adus lumina înțelegerii că relația aceasta a fost de fapt una de tipul „maestru-discipol” - una ratată, al cărei final și-a aruncat umbrele teribile peste tot ceea ce a fost frumos, bun și adevărat în comunicarea noastră timp de atâția ani.

„Omul e ceea ce rămâne din el după ce lumea din jur îl desființează.” (Constantin Noica)

Deci, ce rămâne din tine, ca om, după ce un prieten în care ai avut încredere absolută te desființează?...

Rămâne strădania de a înțelege de ce s-a întâmplat aceasta, de a putea ierta și de a merge mai departe cu viața ta, având în continuare încredere în oameni și în idealul de prietenie. Rămâne o lecție prețioasă, la fel ca toate lecțiile aduse de biografia noastră.
🌹

Întregul articol îl veți putea citi în numărul de primăvară al revistei de antroposofie „Pământ iubit”. Până atunci, vă aștept la cursul de biografie de duminică, 23 februarie, unde ne vom strădui să deslușim împreună legile de bază ale planului de destin, dar și specificul biografiei personale.

, , , ,

Multumesc participantilor la Atelierul de biografie de astazi! 🙏 Am discutat despre ce inseamna lucrul cu biografia, am lucrat impreuna cu una dintre metodele biografice si am pictat pe portelan un moment cand am trait atingerea minunata a unei intelepciuni mai inalte in evenimentele din cursul vietii noastre. 🌹

, , , ,