Marieta Arminda Andrei Coaching

Tu cât de mult știi despre invidie?

Invidia nu este o emoție în sine, așadar, în spatele căror emoții, comportamente și gânduri se ascunde ea?
Care este legătura dintre admirație și invidie?
Ce mesaj am primit în familia mea despre invidie?
Care este legătura dintre autosabotare și invidie?

Atelier cu invidia - înscrieri aici:
https://forms.gle/vnFFDKQHpxDKjNRP8

Nu e un subiect ușor, îl pregătesc de ceva timp (și parcă tot m-aș mai pregăti), dar sunt tare nerăbdătoare să țin atelierul ăsta 🩵
Link în comentarii pentru mai multe detalii.

Mâine primesc cartea de la tipar. 💃🏻Ceea ce înseamnă că cel târziu săptămâna viitoare vor ajunge și la voi cărțile precomandate. Ar fi putut ajunge săptămâna asta, dar mi-am dorit să semnez primele exemplare. Promit că am un scris de mână frumos şi mă pricep un pic și la scris!😃
Partea interesantă este că, între timp, cartea este disponibilă pe Amazon, ebook & print, și am primit poza de mai jos cu cartea mea stând frumos într-o bucătărie din Philadelphia. Dacă nu ardeam de nerăbdare să o țin în mână până acum, am atins un nou nivel de entuziasm.😅
P.S.: coperta, ah, coperta!😍

Se spune că persoanele cu mai multe prenume asociază trăsături de personalitate diferite fiecăruia. De Arminda am fugit multă vreme. Pentru că era prea ieșită din comun și eu știam cel mai bine să mă ascund. Pentru că nimeni nu putea să-i pronunțe numele. Pentru că toți se încruntau când auzeau de ea. Proful de chimie din liceu a fost primul care mi-a povestit despre originea ei, despre Armindeni. Apoi am început să fiu curioasă. De unde provine, ce simbolizează, de ce tocmai numele ăsta și nu altul. Dar tot nu o vedeam ca fiind a mea, pentru că ea reprezenta toate părțile din mine pe care nu eram pregătită să le văd, să le accept, să le iubesc. Au fost de-a lungul anilor oameni care m-au îndemnat în direcția ei, încăpățânându-se să mă strige Arminda. Abia de puțini ani am ajuns să o observ cu adevărat, să o cunosc, să o simt a mea. Am înțeles că de fapt ea m-a așteptat dintotdeauna să ne întâlnim, să mă completeze. La ea trebuia să ajung pentru o imagine întreagă.
La mulți ani, Arminda mică, pentru toti anii din urmă!

Pieces of Summer, my first book, *insert pause for omgomgomgomg* is coming out soon. Not soon enough given how long I've been waiting for it. (What, it's perfectly normal to expect that as soon as you add the last word to the manuscript, you will have a book in your hands in the next 5 minutes 😶‍🌫️)

Music is a big part of my writing process and I wanted to share my expeience with the (soon-to-be) readers. Which is why I've replaced all chapter titles with the songs I associated and listened to while writing them.

So, while we wait for the book, here's the playlist code (scan it in the Spotify app) to put you in the mood. Enjoy!💚

"Sure, tell your children it's okay for them to feel sad and you will get a generation of depressed future adults."

"Sure, tell your children it's okay to feel anger and you will get a generation of aggressive and uncontrollable future adults."

When have we started mistaking normalizing for encouragement? Telling someone it is okay to feel into their emotions, to allow themselves to feel without guilt or shame or inadequacy is not the same as encouraging them to follow up on those emotions with behavior/action.

Because that's where there seems to be a gap in understanding: feeling angry doesn't equal retaliating against the person(s) that caused the emotion. Feeling sad does not equal throwing in the towel and resigning to the tune of "oh, what a cruel fate I have!". The list goes on, of course, with other seemingly "inappropiate" emotions.

My personal example is with anger. I used to think that it's unladylike for a girl/woman to be angry. We are delicate and fragile human beings, concerned with the most delightful and gentle of things. Well, I could go on about generational baggage and socially-perpetuated beliefs, but it's not about that here. I used to believe that there was something wrong with me for feeling anger. Because if I were to be this enlightened feminine being, I would not feel angry. So I blocked it for years on end. I refused to feel it. It was beneath me. And, of course, it found ways to ooze through (like becoming inexplicably upset about completely meaningless details, or suddenly feeling irrationally frustrated about a situation, or having an abrupt mood shift after a long period of playing the peaceful Buddha), until I had to accept that ✨️"It's okay to feel angry"✨️. What isn't okay is to let your emotions take over you and turn into behavior that you will most likely regret after the emotional storm has calmed down.

So, no don't "just stop" being sad/angry/lonely/disappointed /frustrated/abandoned/cheated. You feel whatever you need to feel to understand the root of it and then let go. And maybe find support on how to navigate what you feel. Because IT'S OKAY.