28/07/2024
In ultimii ani ma bucur nespus ca persoanele abilitate sa vorbeasca despre trauma - psihologi, psihoterapeuti - clarifica tot mai multe lucruri din acest fenomen complex.
Unul dintre lucrurile pe care il tot repeta spre a ne clarifica este ca ea, trauma, nu este evenimentul concret ce a avut loc la un moment dat, ci ceea ce a ramas cu noi in urma acelui eveniment. Cum am inteles si semnificat noi ceea ce ni s-a intamplat, prin ceea ce am trecut. Ce complex de ganduri si emotii ni s-a declansat in acele momente.
Iar efectele acestei traume sunt felurite, complexe si, cm imi place mie sa zic, pe persoana fizica. Adica subiective. Din acest motiv, eu vad psihoterapia individuala ca fiind prima vioara in terapia traumei, pentru ca nimeni nu mai este ca tine si nu poti fi luat asa, la gramada.
Despre un efect personal al traumei vreau sa scriu. Poate ca, chiar in ciuda unicitatii, unii dintre voi il recunoasteti, poate nu - nu-i bai. Este vorba despre tanjirea de a fi mereu in cu totul alta parte decat in locul, spatiul in care ma aflu la un moment dat.
De cand ma stiam in viata mea, datorita disocierii emotionale de mine insami - disociere produsa inca din foarte primii ani de existenta - imi doream sa fiu mereu in alta parte, pentru ca locul in care eram era prea dureros dpdv emotional pentru mine. Ori voiam sa ma aflu in trecut, simtind tristete, regrete, speranta intoarsa pe dos - ca ceva ar fi putut fi altfel decat a fost si ca viata mea ar fi putut fi sau chiar ar fi trebuit sa fie altfel decat este. Ori voiam sa ma aflu in viitor, unde pe strazile vietii mele ar fi curs laptele si mierea, fiindca imi cream singura scenarii fanteziste despre cm va arata viata mea.
In mintea mea eram oriunde numai nu aici, acum, in prezent. Am folosit mai sus cuvantul tanjire, insa nu stiu de ce mi se pare mai complet forma lui englezeasca de longing. Cand ma aflam pe malul marii, priveam in departare si valuri de tristete ma cuprindeau, sufocandu-ma, imaginandu-mi ca undeva departe ca spatiu si timp viata mea se desfasoara fericit, implinit, iar eu nu sunt acolo. Eu sunt aici, o carcasa golita de mine insami. Cand ma aflam langa partenerul meu (care desigur ca corespundea acelei persoane care eram) si priveam alte cupluri in jurul meu, imi imaginam ca sunt cu toate fericite, implinite, ca partenerii isi vorbesc, ca se iubesc, ca sunt unul pentru celalalt, ca evolueaza frumos impreuna, ca... Cand ma aflam in vacante (si de multe ori m-am aflat fara el, partenerul meu), emotia de longing imi era a doua natura si nu ma puteam bucura de ceea ce faceam, vizitam, eram acolo, in vacante.
Apoi, d**a ce am inceput intr-o maniera ceva mai constienta, responsabila si de/in asumare procesul personal de terapie, lucrurile s-au schimbat in interiorul meu si starea de disociere (si multe alte efecte ale traumei) a inceput sa se estompeze si, daca ma pot exprima astfel, sentimentul de Sine dureros sa mi se amelioreze.
Si aceste lucruri nu se intampla dintr-o data, toate o data si nici macar nu ne dam seama de ele, cand se intampla. "Devenim constienti de schimbare numai d**a ce aceasta s-a produs." - este lucrul pe care il spun mereu in cursurile de dezvoltare personala - NLP. La fel stau lucrurile si in procesul psihoterapeutic.
Asa ca, anul trecut ma aflam pe o plaja in Grecia, ascultam muzica in casti si priveam in departare marea. La un moment dat, am simtit ceva ce nu mai simtisem inainte. Am oprit muzica ca sa pot "auzi" mai bine ceea ce simteam. Se intampla ceva si nu mi-era foarte clar ce anume. Am inceput sa respir constient, incetisor, complet si sa (ma) observ. Privind ca si pana atunci inainte de sute de ori departarile marii, am devenit tot mai constienta ca nu mai voiam sa fiu in alta parte decat fix in locul si in timpul in care ma aflam.
Nu-mi venea sa cred ce traiam si, mai ales, nu-mi venea sa cred ce bine se simtea aceasta senzatie calda, completa, lejera de a fi, gandi si simti in momentul prezent. De atunci, o traiesc in grade diferite si observ ca este o senzatie-proces intim la care am de muncit, daca vreau sa mi-o fac (sau sa mi-l fac) ca o a doua natura. Mai am cand si cand reveniri la vechile stari, insa dureaza putin si de intensitate mica si am grija sa revin mereu la realitate, nelasandu-ma sa alunec pe panta gandurilor irationale, oricat de sclipicioase sau ofertante ar fi ele. Am grija sa ma am in grija. Am grija sa imi raman fidela binelui meu.
Si, precum Toma Necredinciosul, cand am descoperit noul tip de stare interioara, recunosc ca m-am provocat si m-am pus in contexte exterioare trecute ca sa vad cm vad acum situatiile respective. Cum am zis, la mare nu mai simt nevoia sa plec departe. Pe strada, privind cuplurile, nu-mi mai doresc sa fiu in locul femeii si nu mai vad numai iubire si incantare. Din contra, as putea spune, dar asta e alta poveste - si nu e povestea mea, este a lor. In vacante, ma simt bine, sunt in corpul meu, pe locul si in timpul meu, ma pot bucura de ceea ce este, exact cm este acolo unde sunt.
Ceea ce va doresc si voua, Suflete aflate in Calatorie!
πΈπ©·π
23/09/2024
13/08/2024