06/08/2026
Ițica și atacul din grădina de morcovi🐈⬛
Ițica, pisica mea neagră, este convinsă că s-a născut pentru aventură. În sufletul ei nu este o simplă pisică de casă, ci un mare vânător, stăpâna întregii gospodării.
Într-o zi toridă de vară, fiind în concediu și cu mare chef de gospodărit, m-am apucat să răresc morcovii din mica mea grădină de zarzavaturi. Soarele dogorea nemilos, dar munca aceea migăloasă avea ceva liniștitor. Smulgeam cu grijă morcovii mai firavi, lăsându-i să crească pe cei zdraveni.
Bineînțeles, Ițica era și ea la datorie. Se plimba alene pe lângă mine, mieunând încetișor și frecându-se de picioarele mele, doar-doar îi voi acorda toată atenția.
— Hai, Ițica, lasă-mă puțin! Uite ce mâini murdare am de țărână! i-am spus, mângâind-o în treacăt pe blăniță.
M-a privit lung, ușor bosumflată, de parcă îi făcusem cea mai mare nedreptate. Cum nu reușea să-mi câștige atenția, și-a pus în aplicare planul.
S-a trântit cu toate cele aproape șapte kilograme ale ei chiar în mărarul meu! S-a răsucit pe o parte, apoi pe spate, torcând de plăcere. Pământul uscat și cald era, în ochii ei, cea mai luxoasă baie de vară.
Blana ei neagră și lucioasă, care strălucea de obicei ca pana corbului, devenise cenușie de la praf. Iar ochii ei galbeni, rotunzi ca două lămâi coapte, și mustățile pudrate cu țărână o făceau atât de caraghioasă, încât cu greu îmi puteam ascunde râsul.
. M-am prefăcut totuși supărată.
— Fugi de aici, murdărici!
Ițica s-a ridicat cu eleganța unei feline, m-a privit peste umăr și a plecat demonstrativ.
— Bun! Mi-am zis eu. În sfârșit pot lucra în liniște.
Și chiar am uitat de ea.
Lângă rândurile drepte de morcovi creșteau vrejurile înalte de fasole, cărora noi, din moși-strămoși, le spunem „babane”. Stăteau dese și verzi, numai bune să ascundă un... prădător.
Eu eram atât de concentrată la răritul morcovilor, încât nu am observat nimic.
Și, dintr-odată...
Două gheare mi-au înșfăcat mâna!
Am scos un țipăt de s-a auzit în toată ograda și am sărit în sus ca un prâsnel. Pentru o clipă am uitat că nu mai am optsprezece ani!
Din desișul de fasole a țâșnit Ițica. Fugea cât o țineau lăbuțele, de parcă însuși cel rău era pe urmele ei. Cred că nici ea nu se așteptase să mă sperie atât de tare.
Eu am rămas cu inima bătând nebunește și cu un deget zgâriat, din care curgea puțin sânge. Ea, în schimb, dispăruse deja după colțul grădinii, probabil foarte mândră de reușita vânătorii.
M-am uitat când la degetul meu, când în direcția în care fugise și n-am mai știut dacă să râd sau să mă plâng.
Așa este Ițica. În fiecare zi găsește câte o năzbâtie. Iar eu, de fiecare dată, îmi promit că o voi certa zdravăn. Numai că, atunci când își întoarce spre mine ochii ei galbeni și nevinovați, uit de toate și nu-mi mai rămâne decât să râd.
Viața alături de Ițica nu este niciodată plictisitoare. Ea transformă și cea mai obișnuită zi de lucru din grădină într-o aventură pe care o voi povesti cu drag mulți ani de acum înainte.
