ABAcadabra

Sărbătorim diverse date pentru a atrage atenția asupra lucrurilor care ne marchează, care ne cer atenție și regândire strategică.

2 aprilie a pornit ca o zi de conștientizare a autismului. În prezent, California a documentat 1 din 17 persoane din spectrul autist. 1 din 6 copii are probleme de dezvoltare. 80% dintre persoanele cu TSA au PANS, PANDAS sau aceste diagnostice, uneori fiind etichetate greșit ca TSA.

Stresul părinților este recunoscut, însă ajutorul nu vine pe măsura nevoii. Nu avem centre pentru adulți. Nu știm ce să facem când cei mari au crize de agresivitate. Părinți lăsați singuri. Copii care suferă.

Suferă de infecții, de boli cronice, de boli autoimune, de dureri de nerv, dureri musculare, migrene, dureri cronice zilnice. Părinți cărora li se spune că aduc degeaba acești copii la analize. Copii diagnosticați și tratați doar pe baza manifestărilor comportamentale, în timp ce nevoile lor medicale reale nu sunt acoperite.

Părinți care se zbat să își permită tratamente și analize pentru multiplele comorbidități ale copiilor — încă un stres enorm pe umerii lor.

Îl conștientizăm, așa cm conștientizăm și nevoile reale ale persoanelor din spectru / autiste / neurodivergente — sau cm dorește fiecare să se numească.

E timpul să luăm și măsuri!

Felicitări celor care nu au cedat. Felicitări persoanelor din spectru care luptă să fie mai bine.

1 din 17 nu mai este o excepție — este realitatea. E timpul să ne adaptăm serviciile și să îi ajutăm cu adevărat.

Pentru o viață mai bună!

PANDAS – o expresie a autoimunității post-streptococice – Better Medicine Zenyth CBD în bolile inflamatorii intestinale: terapie complementară pentru ameliorarea simptomelor și susținerea digestiei25 martie 2026

💙💛 Today is World Down Syndrome Day! 💙💛

Every year on 21 March, people around the world come together to celebrate people with Down syndrome and speak up for their rights, inclusion, and wellbeing.

This year, we are standing Together Against Loneliness.

If you are wearing bright socks today — we love you. 🧦 If you are sharing this post — thank you. 💛 If you are learning something new about Down syndrome today — welcome. 💙

Every share, every sock, every kind word makes a difference. Happy World Down Syndrome Day! 🎉

💙 By donating to or raising money for World Down Syndrome Day, you support the work of organisations like Down Syndrome International and our Network members, as we strive to create a more inclusive society for people with Down syndrome and intellectual disabilities worldwide. Find out more: worlddownsyndromeday.org/fundraising

👉 worlddownsyndromeday.org

Despre marele NU și "personalitatea puternică"

În toată preocuparea educațională modernă, să zic așa, asistăm adesea la o confuzie între autonomia autentică și atotputernicia unui copil.

Părinții, dornici să crească copii liberi și puternici, interpretează adesea rezistența acerbă a copilului la reguli ca pe un semn de „personalitate puternică”. Totuși, privit prin lentila psihologiei clinice, un copil care „face ce vrea” nu este un spirit liber, ci un spirit lăsat fără o structură internă capabilă să proceseze realitatea.

Psihanalistul Heinz Kohut, fondatorul psihologiei sinelui, sublinia că dezvoltarea unui caracter solid nu se face prin satisfacerea continuă a dorințelor, ci prin ceea ce el numea frustrare optimă, despre care eu tot am lăsat scris. Pentru ca un copil să treacă de la narcisismul primar la o personalitate matură, el trebuie să întâlnească limite.

Atunci când un părinte cedează mereu în fața insistențelor, el îi privează pe copil de oportunitatea de a-și construi „structura internă”. Fără aceste momente de „nu”, copilul nu învață să își autoregleze tensiunea internă. Ceea ce părinții văd ca „insistență lăudabilă” este, clinic vorbind, incapacitatea de a internaliza o funcție de calmare, deoarece adultul nu a oferit rezistența necesară pentru ca această învățare să aibă loc.

Pentru că mie îmi plac metaforele, vă invit să vă imaginați un copil care traversează un pod înalt deasupra unei prăpastii (nu știu de unde știu de metafora asta):

🟡Dacă podul are balustrade solide (limite clare), copilul se simte în siguranță să alerge, să sară și să exploreze marginile, știind că este protejat.
🟡Dacă balustradele lipsesc, sub pretextul de a nu-i „îngrădi libertatea”, copilul nu va deveni un explorator mai curajos. Din contră, va merge ghemuit, în târâș, paralizat de frica de a nu cădea, sau va manifesta o agitație extremă pentru a-și masca teroarea.
🧩Limita nu este un zid care oprește drumul, ci este balustrada care permite viteza.

În stadiile dezvoltării psihosociale descrise de Erik Erikson, perioada micii copilării este marcată de conflictul dintre autonomie și rușine/îndoială. Autonomia sănătoasă se naște dintr-un sentiment de auto-control.

Un copil care nu are limite nu exersează auto-controlul, ci impulsivitatea. În analizele lui Erikson, un copil lăsat să „facă ce vrea” dezvoltă o formă de pseudo-autonomie care, mai târziu, se transformă în rigiditate sau în sentimentul că este „prea mult” pentru ceilalți.

„Personalitatea puternică” pe care o admiră părinții de astăzi devine, la vârsta adultă, o incapacitate de a colabora, deoarece individul nu a învățat niciodată să negocieze dorințele sale cu realitatea socială.

Marele pediatru și psihanlist Donald Winnicott a introdus o idee revoluționară: copilul are nevoie să „atace” părintele (prin nesupunere și testarea limitelor) pentru a vedea dacă părintele și regulile lui supraviețuiesc.

🧩Dacă părintele se „sfărâmă” (cedează, negociază la besfârșit, se explică, se scuză, plânge, renunță la limite), copilul trăiește o spaimă inconștientă: „Dacă eu sunt atât de puternic încât pot să-l distrug pe adult și regulile lui, cine mă va mai proteja pe mine de propria mea furie?”. Astfel, perseverența cu care un copil insistă să obțină ceva nu este o dorință de putere, ci o încercare disperată de a găsi un punct fix, un adult care să spună „Stop!” și să rămână acolo, neclintit, încrezător și calm.

Alfred Adler explica faptul că în spatele unei atitudini dominatoare se află adesea un sentiment de inferioritate. Un copil care refuză orice limită încearcă, de fapt, să compenseze o fragilitate interioară prin exercitarea puterii asupra celorlalți.

Când părinții descriu acest comportament ca fiind „spirit de lider”, ei validează o strategie de adaptare nesănătoasă. Un lider autentic, în viziunea adleriană, posedă interes social (capacitatea de a contribui la binele grupului). Un copil care doar „nu renunță” până nu obține ce vrea dă dovadă de o ambiție egocentrică, care este opusul forței de caracter; este o dependență de satisfacția imediată.

🙂Adevărata personalitate puternică se măsoară nu prin cât de mult reușești să îi domini pe ceilalți sau să ignori regulile, ci prin cât de bine poți să îți gestionezi propria libertate.

Părintele care pune limite nu „frânge” un copil perseverent, ci îi oferă instrumentele necesare pentru a-și sculpta impulsurile. Fără această rezistență, copilul rămâne o masă fără formă de dorințe contradictorii.

🙂A educa înseamnă a înțelege că disciplina este, în esență, un act de respect față de potențialul copilului, oferindu-i structura necesară pentru ca forța sa interioară să nu devină propria sa povară.

În discursul enervant, știu, al psihologilor ca mine a spune „NU” nu este niciodată interpretat ca o privare de iubire, ci ca o dovadă supremă de prezență și asumare.

Un psiholog va susține întotdeauna aceste teorii dintr-un motiv fundamental: el nu vede în „NU”-ul rostit copilului o barieră în calea fericirii, ci vede că acolo unde acest „NU” lipsește - lipsește, de fapt, adultul din relație. Un adult extrem de important pentru siguranța psihică a unui copil.

Atunci când un părinte refuză să traseze o limită, el își lasă copilul singur într-un univers mult prea mare pentru umerii săi fragili. Metaforic, este ca și cm am lăsa un pasager să intre în cabina de pilotaj a unui avion în plină furtună doar pentru că acesta insistă să „conducă”. Gestul de a-i da manetele (avionul are tot manete?) nu este un semn de respect pentru „personalitatea” pasagerului, ci este un act de neglijare a siguranței zborului.

Pentru un specialist, absența limitelor este sinonimă cu un vid de putere parentală. Copilul care nu întâlnește rezistența unui adult nu devine mai puternic, ci devine mai anxios, deoarece simte instinctiv că nu are pe cine să se bazeze atunci când propriile sale impulsuri îl copleșesc.

🙂Prin urmare, marea provocare a părintelui modern, așa cm o văd eu în practica mea și nu numai, este să înțeleagă că disciplina este forma cea mai înaltă de conținere emoțională.

❤️A fi „adultul din cameră” înseamnă să ai curajul de a fi nepopular pentru o clipă, pentru a-i oferi copilului siguranța unei vieți întregi. Personalitatea puternică se clădește nu prin satisfacerea tuturor capriciilor, ci prin siguranța oferită de un părinte care este destul de puternic încât să rămână acolo, iubitor și neclintit, chiar și atunci când trebuie să spună marele și înfricoșătorul „Nu”.

sursa photo: pinterest