21/07/2026
21 iulie 1907 - A murit pictorul roman Nicolae Grigorescu; (n. 15 mai 1838); (“Car cu boi”, “Ciobanas”, “Nud la malul marii”).
Nicolae Grigorescu s-a născut la 15 mai 1838 în satul Pitaru, județul Dâmbovița, fiind al șaselea copil al lui Ion Grigorescu, notar, și al Ruxandrei Grigorescu, croitoreasă. După moartea tatălui său, când avea doar șapte ani, familia s-a mutat la București, în mahalaua Cărămidarilor. Copilăria și-a petrecut-o în mijlocul meșterilor zugravi, lucrând inițial la Gheorghe Puiu din Olari, apoi la fratele acestuia, Dragomir, și ulterior la Naie Pantelimonescu. Această perioadă a fost decisivă pentru formarea sa artistică, oferindu-i primele contacte cu arta religioasă și tehnicile tradiționale de pictură.
La vârsta de zece ani, Grigorescu a devenit ucenic în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, unde a învățat să picteze icoane. Anii petrecuți aici au reprezentat singura sa pregătire sistematică, atât practică, cât și teoretică. După încheierea uceniciei, în 1850, a început să picteze iconițe pe care le vindea prin târguri, devenind astfel principalul sprijin al familiei. Primele sale lucrări remarcabile includ icoanele pictate pentru biserica din Băicoi și Mănăstirea Căldărușani în 1853, care au impresionat prin maturitatea artistică neobișnuită pentru vârsta sa. În 1856, a finalizat icoana Sfântului Spiridon, comandată de corporația băcăuanilor, consolidându-și reputația de tânăr talent.
Perioada dintre 1856 și 1857 a marcat un moment de cotitură în cariera sa, când a zugrăvit în întregime biserica Mănăstirii Zamfira, folosind tehnici de frescă și ulei. A realizat iconostasul, icoanele împărătești, scenele biblice, epitaful și praporul mănăstirii, lucrări considerate astăzi capodopere ale picturii religioase românești din secolul al XIX-lea. Ulterior, la Mănăstirea Agapia, a pictat biserica și a organizat o școală de pictură pentru călugărițe, demonstrând nu doar talent artistic, ci și o viziune pedagogică.
În 1861, datorită intervenției lui Mihail Kogălniceanu, Grigorescu a obținut o bursă de studii la Paris, unde a urmat cursurile Școlii Naționale de Arte Frumoase și a frecventat atelierul lui Charles-Marc-Gabriel Gleyre. Aici și-a completat formarea prin studierea operelor marilor maeștri din Luvru și prin contactul cu curentele artistice europene. S-a apropiat de Școala de la Barbizon, unde a asimilat tehnicile de lucru în aer liber și a fost influențat de artiști precum Jean-François Millet și Théodore Rousseau. Această perioadă a fost marcată de lucrări precum „Peisaj cu turmă de oi”, „Apus de soare la Barbizon” și „Margine de pădure la Barbizon”.
În 1867, a participat la Expoziția Universală de la Paris cu șapte lucrări, iar în 1868 a expus la Salonul parizian, unde împăratul Napoleon al III-lea i-a cumpărat lucrarea „O glastră cu flori”. Revenit în țară, a participat activ la viața artistică, expunând la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de Societatea Amicilor Bellelor-Arte. În 1873, a prezentat 146 de pânze, demonstrând o productivitate remarcabilă și o diversitate tematică impresionantă.
Un moment definitoriu în cariera sa a fost participarea ca pictor de front în Războiul de Independență din 1877, când a realizat lucrări precum „Atacul de la Smârdan”, „Convoi de prizonieri” și „Tabăra de război în fața Calafatului”. Aceste opere, caracterizate prin dinamism și sensibilitate, au fost apreciate atât pentru valoarea artistică, cât și pentru cea documentară. „Atacul de la Smârdan” a fost evaluat la 10.000 de lei, o sumă considerabilă pentru acea perioadă.
În anii 1880–1887, Grigorescu s-a dedicat portretelor și scenelor rustice, explorând teme precum viața țărănească și peisajele rurale. În 1887, a deschis o expoziție la Palatul Eforiei, unde a prezentat 220 de lucrări, printre care „Evreu cu gâscă”, cumpărată cu 8.000 de lei. Expozițiile personale din 1891 și 1904 la Ateneul Român au consolidat statutul său de maestru al picturii românești. În 1899, a fost ales membru de onoare al Academiei Române, recunoaștere a contribuției sale esențiale la dezvoltarea artei naționale.
Stilul său artistic, asociat cu impresionismul, s-a distins prin modul în care a folosit lumina nu ca scop în sine, ci ca mijloc de a reda esența naturii și a vieții rurale. Grigorescu a fost considerat întemeietorul picturii moderne românești, găsind formele cele mai potrivite pentru a ilustra portretul țăranului român și peisajul autohton. Octavian Goga l-a numit „marele interpret al romantismului național”, subliniind rolul său în definirea identității artistice românești.
Spre sfârșitul vieții, din cauza problemelor de vedere, lucrările sale au căpătat o notă argintie, perioada fiind denumită „perioada albă”. Din această etapă fac parte lucrări precum „Hanul de la Orății”, „Portretul Mariei Nacu”, „Printre dealuri și vâlcele” și „Luminiș”. Nicolae Grigorescu a murit la 21 iulie 1907 în Câmpina, lăsând în urmă o operă vastă și influentă, care a marcat decisiv generațiile următoare de artiști. Pe șevaletul său a rămas neterminată lucrarea „Întoarcerea de la bâlci”, simbol al unei vieți dedicate în întregime artei românești.
