Lectoratul de Limbă Română de la Universität Regensburg

INTERVIU. „Când editura Humanitas voia să publice o nouă ediție, Cioran a zis: OK, dar trebuie scoasă partea rasistă. Îi era rușine” - HotNews.ro Acesta este un exemplu foarte bun: „ca fiinţe umane, suntem complecși, nu suntem perfecți”: Cioran a petrecut o viață reflectând la tinerețe și a vrut, în

https://www.facebook.com/share/1CE5mYZkPR/

Ioana Hudiță Berindei: Era 1 martie ’52. Scosesem de la o fustă de la fete un fir alb şi un fir roşu şi l-am legat Ruxandrei la mână, mărţişor. - Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Ei, şi din clipa asta eu m-am luptat să plece Ruxandra acasă. În ziua plecării, a venit o miliţiancă care … Read More

Tinerii sunt mereu țintele favorite ale dictaturilor.
(Link-ul video în comentariu).

Iran. Rozita Rokhzadeh, 32 de ani. Ucisă de guvernul bărboșilor mulahi.
Dar Iran nu e interesant, fiindcă unii nu-și pot arăta antisemitismul ipocrit, "îngrijorat" de soarta "bieților" hamași și a vestelor lor zburătoare.

"Drama" unora: o zgîrietură pe ușa Porsche-ului, plus o unghie ruptă.
vs.
Drama unui popor.
(Vezi link-ul în primul comentariu).

După copii, bătrâni, femei gravide în spitale, civili oriunde ar fi, pe cine mai ucide "marea armată" putinistă?
Câinii din adăposturi.
(Vezi link-ul în primul comentariu).

Principala tortură din închisorile comuniste era foamea. Constantă, chinuitoare, neagră, ca un vid care săpa în carnea ta până îți pierdeai umanitatea. Deținuții aveau mai ales două tipuri de vise: întoarcerea acasă și hrana. Lena Constante visa adesea că mânca prăjituri, iar dimineața, când se trezea, simțea încă gustul zahărului din vis pe buze.

Timp de 400 de zile Lena Constante a fost pedepsită de anchetator prin foame. O foame bestială. Primea două mese pe zi, de obicei câteva bucăți minuscule de carne sau de cartofi plutind într-un sos dubios, câteva prune uscate sau trei linguri de paste. Apoi 18 de ore de înfometare, în care nu putea să ascundă nici măcar o coajă de pâine ca să-și potolească durerea din stomac. În care simțea mirosurile îmbietoare de la mâncarea celor care trădaseră.

Într-o zi, anchetatorul o cheamă în biroul lui și cere paznicului să aducă pâine, unt, șuncă și cafea. Privirea Lenei Constante e absorbită în special de pâinea albă, proaspătă, cu coajă aurie. Ea primea doar pâine neagră, lipicioasă, plină de cocoloașe. Anchetatorul ia o felie de pâine și o unge cu un strat gros de unt. Adaugă niște șuncă și o altă felie de pâine, după care mușcă și mestecă tacticos în fața Lenei. Ostentativ. Îi arată ce ar primi dacă ar trăda, dacă ar spune minciunile de care avea nevoie regimul. Lena rezistă înjurându-l cu foc în gând, înjurături aprige pe care le învățase de la țărani prin satele românești, în timpul campaniilor monografice conduse de Dimitrie Gusti.

În altă zi, foamea o copleșește. Mai rău ca niciodată. Stomacul e gol, gol. „Mă durea. Mă durea din ce în ce mai tare. Simțeam cm mi se schimonosește fața. Cum împietrește. În stomac, vârtejuri. O mână uriașă frământa tot necunoscutul din mine. Intestinele. Burta.” Paznicul observă prin vizetă că ceva nu e în regulă și o întreabă dacă e bolnavă. „Nu, nu cred. Mi-e foame! Mi-e numai foame!”, îi spune ea. La orele prânzului, același paznic îi dă rația de mâncare. Mai primise dovlecei umpluți, dar de obicei erau foarte mici, cu vagi rămășițe de carne. Acum în farfuria ei se lăfăie un dovlecel uriaș. Paznicul îi șoptește: „Mâncați repede!”. Îi e frică să nu fie prins. Și Lenei îi este frică. Mănâncă repede, deși ar vrea să savureze fiecare îmbucătură. Își potolește în sfârșit foamea. O zi pe care nu avea să o uite niciodată.

„Niciodată nu am mai socotit hrana ca pe ceva ce ni se cuvine de la sine. Obținut pentru totdeauna. Nu. Pentru această hrană zilnică mulțumesc destinului sau unei divinități în care aș vrea să cred”.

Foto: CNSAS, fișa personală a Lenei Constante din dosarul ei de penitenciar, inclusă în expoziția Întâlniri. Sau cm se naște o lume nouă, prelungită până la 1 martie.

https://www.facebook.com/share/p/1E8wEb6gAo/

O schimbare istorică tocmai a avut loc în Polonia și redă demnitatea celor mai loiali prieteni ai omului. Autoritățile au decis interzicerea completă a ținerii câinilor legați în lanț sau lăsați să locuiască permanent afară, expuși intemperiilor și izolării sociale. Această nouă lege vine ca un răspuns ferm împotriva neglijenței și suferinței tăcute pe care multe animale o îndură, obligând proprietarii să asigure condiții decente de viață și integrare reală. Este un moment de cotitură care ne amintește că un animal de companie este un membru al familiei cu nevoi emoționale, nu un simplu paznic uitat în curte. Responsabilitatea noastră este să le oferim căldură, siguranță și afecțiune, nu lanțuri grele care le îngrădesc libertatea și spiritul. Sperăm ca acest exemplu de umanitate și civilizație să inspire rapid schimbări legislative similare și la noi.

https://www.facebook.com/share/p/1Bg7uRgr5Z/

🇷🇴 Ajungi la serviciu, și colegul tău cu care lucrai cot la cot nu este. Îl aștepți degeaba, trebuie să te apuci singur de lucru.

În drum spre casă vrei să intri în magazinul de pe colț, unde vânzătorul deja te cunoaște, și te așteaptă cu marfa pregătită. Dar găsești magazinul închis, vandalizat.

Mergi la spital, fiindcă boala ta se agravează. Ajungând acolo afli, că medicul nu este. Și probabil nici nu o să mai fie.

În weekend vrei să te relaxezi uitându-te la un spectacol de teatru. Doar că spectacolul s-a amânat din lipsă de actori.

Încă nu știi, că acel coleg este într-o curte de fabrică așteptând trenul. Comerciantul tău este într-o curte de fabrică așteptând trenul. Medicul tău este într-o curte de fabrică așteptând trenul. Actorii tăi sunt într-o curte de fabrică așteptând trenul.

Orașul s-a golit. Fețele cunoscute au dispărut. Este liniște, dar o liniște prea apăsătoare. Lumea se schimbă. Și fără să îți dai seama începi să iei rămas bun de la cunoștințele tale. Fiindcă începi să simți că ceva rău se petrece.

Bunicii mei au trăit acele vremuri. În copilărie am auzit poveștile lor. Fără să realizez atunci, am învățat istoria fascismului din prima mână. Am învățat despre ghetoul din pădurea din Dej. Despre cm au reușit unii să ascundă sau să scoată din țară colegi, vecini evrei. Am învățat despre restul evreilor care nu au avut norocul să fie salvați.

Și încă din copilărie am simțit, că ceea ce s-a întâmplat atunci era ceva rău. Ceva inuman. Ceva ce nu trebuie să se repete. Și pentru memoria colegilor bunicilor mei, pentru memoria comercianților, a medicilor, a actorilor bunicilor mei, nu am voie să uit aceste orori. Nu am voie să las să se repete acele orori.

Da, lupt împotriva reapariției acestei ideologii bolnave. Pentru că așa am fost învățat din copilărie...

🇭🇺 Megérkezel a munkahelyedre, és a kollégád, akivel együtt dolgoztál, nincs ott. Hiába vársz rá, egyedül kell munkához látnod.

Hazafelé be akarsz ugrani a sarki boltba, ahol az eladó már ismer téged, és készen áll a rendeléseddel. De a bolt zárva van, megrongálva.

Kórházba mész, mert a betegséged súlyosbodik. Amikor odaérsz, kiderül, hogy az orvos nincs ott. És valószínűleg többé nem is lesz.

Hétvégén szeretnél kikapcsolódni egy színházi előadás megtekintésével. De az előadást elhalasztották, mert nincs elég színész.

Még nem tudod, hogy a kollégád egy gyárudvaron várja a vonatot. A boltosod egy gyárudvaron várja a vonatot. Az orvosod egy gyárudvaron várja a vonatot. A színészeid egy gyárudvaron várják a vonatot.

A város kiürült. Az ismerős arcok eltűntek. Csend van, de nyomasztó csend. A világ változik. És anélkül, hogy észrevennéd, elkezdesz elbúcsúzni ismerőseidtől. Mert kezded érezni, hogy valami rossz történik.

A nagyszüleim átélték azokat az időket. Gyerekként hallottam a történeteiket. Akkor még nem tudatosult bennem, de első kézből tanultam a fasizmusról. Hallottam a dési erdőben lévő gettóról. Arról, hogy egyeseknek hogyan sikerült elrejteniük vagy kivinniük az országból zsidó kollégáikat és szomszédaikat. Megtudtam, hogy a többi zsidó nem volt olyan szerencsés, hogy megmeneküljön.

Gyerekkorom óta úgy érzem, hogy ami akkor történt, az helytelen volt. Embertelen volt. Olyasmi, ami soha nem szabad, hogy megismétlődjön. Nagyszüleim kollégáinak, a kereskedőknek, orvosoknak és színészeknek az emlékére nem szabad elfelejtenem ezeket a borzalmakat. Nem szabad hagynom, hogy ezek a borzalmak megismétlődjenek.

Igen, harcolok ennek a beteges ideológiának a újjáéledése ellen. Mert ezt tanították nekem gyerekkorom óta...

🇬🇧 You arrive at work, and your colleague with whom you worked side by side is not there. You wait for him in vain, and you have to get to work on your own.

On your way home, you want to stop by the corner store, where the salesman already knows you and is waiting for you with your order ready. But you find the store closed and vandalized.

You go to the hospital because your illness is getting worse. When you get there, you find out that the doctor isn't there. And he probably won't be there anymore.

On the weekend, you want to relax by going to see a play. But the show has been postponed due to a lack of actors.

You don't know yet that your colleague is in a factory yard waiting for the train. Your merchant is in a factory yard waiting for the train. Your doctor is in a factory yard waiting for the train. Your actors are in a factory yard waiting for the train.

The city has emptied. Familiar faces have disappeared. It is quiet, but an oppressive quiet. The world is changing. And without realizing it, you begin to say goodbye to your acquaintances. Because you begin to feel that something bad is happening.

My grandparents lived through those times. As a child, I heard their stories. Without realizing it at the time, I learned about fascism firsthand. I learned about the ghetto in the forest of Dej. About how some managed to hide or get their Jewish colleagues and neighbors out of the country. I learned about the rest of the Jews who weren't lucky enough to be saved.

And ever since childhood, I have felt that what happened then was wrong. Something inhuman. Something that must never be repeated. And for the memory of my grandparents' colleagues, for the memory of the merchants, doctors, and actors of my grandparents, I must not forget these horrors. I must not allow these horrors to be repeated.

Yes, I am fighting against the resurgence of this sick ideology. Because that is what I was taught from childhood...

https://www.facebook.com/share/p/16m213qJhc/

Take a look: A 1929 French magazine front page reads—"Arab fanatics massacre Jews in various neighborhoods of Jerusalem."
But sure, tell us again how everything was peaceful before Israel existed.

(Uri Kurlianchik)