Maria Haraga - Trainer & Coach

✨ Ți-ai dorit vreodată un „manual de utilizare” pentru tine? Coachingul este cel mai apropiat lucru de asta. Prin psihometrice precum MBTI, PCM și valorile din NLP, descoperi cm funcționezi sub stres, ce te motivează, ce tip de comunicare preferi și care sunt valorile care îți organizează deciziile.

Nu e despre „a pica” un test, ci despre a-ți înțelege harta interioară. Vezi de ce uneori obosești, de ce reacționezi puternic la anumite situații sau de ce te irită când cineva gândește altfel decât tine.

Coachingul te ajută să îți gestionezi emoțiile, relațiile și obiectivele într-un mod sănătos și sustenabil.

👉 Primul pas? Un discovery call gratuit, o conversație scurtă si uneori revelatoare ca să vezi dacă este ceea ce ai nevoie.

💬 Programează-ți call-ul și fă primul pas către tine însuți.
Linkul e în clasicul bio😉

E ceva apăsător în felul în care am ajuns să transformăm orice moment de liniște într-un pretext de postare sau orice vulnerabilitate într-un instrument de marketing.

Nu e nimic profund în a vorbi zilnic despre eșecuri și crize existențiale cu oameni care abia ne știu numele. Asta nu e intimitate, e doar o formă modernă de oversharing pe care o confundăm cu apropierea.

Ne măsurăm progresul emoțional ca pe un maraton interior: „am procesat, am conștientizat, am integrat.” Check, check, check.

La început sapi ca să te vindeci. Apoi sapi ca să te înțelegi.
Și, fără să-ți dai seama, sapi doar ca să sapi.

În goana după vindecare, mulți dintre noi am uitat să trăim între sesiuni. Așa că vă urez mai multă viață printre sesiuni.

Weekend de nefacut ceva wow!

DEX-ul definește fericirea ca „stare de mulțumire sufletească intensă și deplină.” O definiție simplă, dar pe care am ajuns să o răstălmăcim până la absurd.

Am transformat fericirea într-un proiect personal, într-un obiectiv care trebuie menținut cu orice preț, ca și cm existența noastră ar depinde de a rămâne constant într-o stare de euforie și satisfacție permanentă.

Nu trebuie să fii fericit tot timpul pentru a avea o viață bună. Trebuie doar să încetezi să-ți contabilizezi stările.

Fericirea reală nu înseamnă să simți mereu intens și deplin, ci să recunoști că bucuria e făcută din fragmente scurte, intercalate între restul. Că există zile care nu te inspiră, oameni care te enervează, gânduri care te apasă și că toate acestea fac parte dintr-o viață trăită pe bune.

Ne-am îmbolnăvit de prea multă vindecare.
De parcă n-ar mai exista alt sens al vieții decât acela de a ne repara.

Nu mai avem voie să fim triști, iritați, superficiali, mediocri. Totul trebuie „lucrat”. Totul trebuie „procesat”. Durerea, copilăria, traumele, relațiile, fiecare milimetru din suflet trebuie scos la lumină, spălat, aerisit și recondiționat ca o piesă de muzeu.
Vindecarea, dusă la extrem, devine o altă formă de obsesie.
Omul preocupat mereu de vindecare trăiește cu incapacitatea de a accepta imperfecțiunea.

Există un prag dincolo de care introspecția devine autopsie, iar scurmatul în trecut devine scenariu repetitiv.

Tristețea nu are nevoie mereu de explicații sau de soluții rapide. E doar un semn că ceva din tine simte pierdere, lipsă sau dor. În loc să o transformăm într-o problemă de rezolvat, putem să îi dăm spațiu: să plângem, sa căutăm compasiune, să stăm în liniște, să o lăsăm să treacă prin noi.

Cultura „pozitivității obligatorii” ne face să credem că trebuie să fim bine tot timpul, dar realitatea e alta: nimeni nu scapă de tristețe și nici nu ar trebui. Ea face parte din ritmul vieții. Accept-o, trăiește-o. Apoi mergi mai departe.

În goana după „fericirea permanentă”, uităm că trăim vieți ciclice, nu liniare. Natura însăși ne arată asta: există anotimpuri de rod și anotimpuri de repaus, zile mai cu soare și zile mai cu nori. Pretenția de a fi mereu la vârf e, de fapt, o formă subtilă de tortură față de propria umanitate.

Ceea ce ne împlinește este ritmul, acest balans între entuziasm și relaxare, între expansiune și retragere.

Doar acceptând această alternanță putem vorbi despre o fericire reală, conștientă și… sustenabilă 🌿

Viața nu e un raport clinic și nici o statistică impecabilă. E un șir de încercări, greșeli, momente de confuzie și clipe trăite fără explicații. Ideea că la finalul drumului cineva va nota pe piatra noastră funerară progresul cortexului prefrontal și capacitatea de autoreglare e aproape absurdă.

Ce rămâne în urmă nu sunt orele de deepdiving, introspecție, veșnic audit personal sau abonamentele la aplicații de meditație, ci felul în care am trăit, oamenii pe care i-am atins și poveștile pe care le-am lăsat în urmă.

La finalul procesului de coaching, mi-a spus:
„Nu credeam că voi face 2 milioane de euro cu un test de personalitate.”

Clientul meu: un tânăr antreprenor care le avea pe toate cm trebuie: educație, mentori, informații, ambiție, echipă, dar care trăia o stare confuzie pe care nici strategia, nici knowledge-ul și nici disciplina nu o puteau clarifica.

Pe plan profesional, de trei ani era blocat în jurul aceleaiși cifre de afacei: 600 de mii de euro pe an. Încerca să reproducă soluții de succes, dar nu făcea decât să se învârtă în cerc.

Când a intrat în coaching, nu a primit ce se aștepta: încă o strategie, încă un framework sau încă un mod de a-și conduce business-ul. A primit ceva mai puțin spectaculos, dar infinit mai valoros: o oglindă. Procesul de coaching a început în punctul în care s-a putut uita la el fără judecată și fără presiune.

Prin profilare psihometrică, a înțeles cm funcționează mintea lui, ce fel de efort îi consumă energia, care sunt condițiile în care devine creativ, unde apare stresul și care sunt direcțiile naturale ale performanței. Am lucrat cu emoțiile, cu procesele prin care el își recunoaște propriile reacții, cu sistemul de valori și nevoi care îi ghida deciziile.

În 12 luni, compania lui a depășit pragul de 2 miloane.
Dar adevărata victorie nu a fost cifra, ci schimbarea paradigmei. Din momentul în care a învățat să își conducă propriile procese interioare, rezultatele au devenit o consecință naturală.

„2 milioane dintr-un test de personalitate”. Ce arată, de fapt, asta?
Că într-o economie saturată de strategii și informații, avantajul competitiv real e autocunoașterea.

Ne place să spunem că suntem „autentici”.
Dar dacă n-are logo, dacă nu se vede eticheta și dacă nu există poză pe Instagram 📸… practic e ca și cm n-ar exista.

Problema? Obiectele nu mai sunt obiecte. Sunt certificate de „uite cine sunt”. Și, fun fact: cursa asta nu se termină niciodată, pentru că întotdeauna există cineva cu o geantă mai scumpă, o mașină mai luxoasă sau o poză mai editată.

Cică trăim în era „experiențelor”, nu a obiectelor. Dar realitatea? Plătim experiențele ca să le transformăm tot în obiecte: fotografii, stories, reels.

Nimeni nu mai merge într-o vacanță doar ca să se odihnească, mergem ca să avem dovezi vizuale că am fost acolo. Altfel, cm știe lumea că viața noastră e „bună”?

Ironia? Am ajuns să muncim din greu în offline ca să ne odihnim pe Instagram.

Îmi tot apar în feed mesaje de tipul „ce aș fi vrut să știu la 20 de ani”. Și, invariabil, răspunsurile sunt geniale: să investesc în Bitcoin, să nu pierd vremea cu X, să fiu mai deștept, mai calculat, mai matur.
Sincer, serios acum? Dacă eram așa „deștepți” la 20, n-am mai fi făcut greșelile alea absolut necesare. Nu ne-am mai fi îndrăgostit de cine nu trebuia, nu am fi stat în joburi care ne-au scos peri albi, nu am fi pierdut bani pe prostii sau nopți prin cluburi. Și, fără toate astea, de unde lecții, de unde povești, de unde reziliență?

Adevărul e că dacă la 20 aveam mintea de acum, probabil la 30 eram deja plictisiți de viață. Și unde mai era distracția? Poate că nu trebuie să știm mai mult mai devreme.

Există o întrebare care, deși pare simplă, are darul de a ne pune pe gânduri mai mult decât am vrea: sunt prieteniile mai profunde atunci când le legăm în copilărie sau atunci când le construim, conștient, ca adulți?

Când suntem copii, apropierea se naște din motive ridicol de banale: avem același penar, stăm în aceeași bancă, avem aceeași obsesie pentru desene animate, și totuși, din aceste coincidențe aparent triviale, se clădesc legături care revin mai târziu în viață cu forță: când îți reîntâlnești prietenii din școală, îți reîntâlnești de fapt o versiune mai veche a ta, cu toată inocența și curajul de atunci.

La maturitate, prieteniile vin cu mai multă intenție, cu selecție atentă și cu o doză sănătoasă de pragmatism, nu ne mai împrietenim doar pentru că ne place aceeași guma Turbo, ci pentru că ne recunoaștem în valorile, viziunile și planurile celuilalt.

Și, totuși, dincolo de analiza asta rafinată, viața are obiceiul să simplifice lucrurile: nu contează dacă pe prietenul tău cel mai bun l-ai cunoscut la șapte ani, la treizeci și șapte sau într-un meeting plictisitor pe Zoom. Restul sunt detalii, iar prietenia, oricum ai întoarce-o, rămâne unul dintre puținele contracte neoficiale pe care viața chiar le respectă.