20/07/2026
Ciobanii alcătuiau grupuri sociale de 15-20 de oameni, desprinse și izolate de comunitățile sătești, care trebuiau să facă față tuturor vitregiilor naturii. Cunoștințele lor despre metereologia, astronomia, etnobotanica, medicina populară erau impresionante. Viața singuratică a păstorilor, legată mai strâns cu natura înconjurătoare decât cu oamenii de la poalele munților, se întrerupea brusc la mijlocul sezonului pastoral, la Sântilie (20 iulie), când proprietarii oilor și nevestele ciobanilor urcau la stâne pentru mițuitul mieilor (tunderea mieilor fătați primăvara). Dacă oile și berbecii se tundeau în sat, înainte de urcarea lor la stână, între Sângeorz și Arminden, mieii se tundeau la stâne, la miezul verii pastorale. Era o activitate practică, dar și o întâlnire mult așteptată de ciobani cu soțiile și drăguțele lor. Dacă la stânele din Mărginimea Sibiului și Țara Oltului de la nord de Carpați, femeia a ajuns începând din secolul al XIX-lea, să răspundă ca băciță de treburile stânei, pe latura sudică a munților ciobanii nu aveau voie să coboare în sat și nici să fie vizitați de parte femeiască până la Sântilie. Pentru prosperitatea turmei ei trebuiau să rămână curați și să nu vadă trup de femeie. Se spunea că „până la Sântilie femeia n-are ce căta în urmă de oaie. În unele zone (Zăbala, județul Covsna), ciobanii tineri coborau în sate la Sântilie ca să-și bage drăguțele în horă. Cu o zi înainte de Sântilie făceau cadou fetelor iubite câte o furcă de tors sau o cocuță de caș frumos modelată, simbol al afecțiunii și intențiilor de căsătorie.
Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român (Univers Enciclopedic Gold, 2019)
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR - Colecția Diateca MAP | Cioban cu turma de oi, Maramureș, 1932-1965 (MAP-2532)
---> https://bit.ly/3BvxFZB
