Autism Colors

07/08/2026

Salut dragilor!

Aceasta va fi o postare luuuungă și fără surse științifice. Unii veți zâmbi, alții veți judeca. Alegerea fiecaruia ce ia din cele scrise.
Știți postarea mea de ieri, despre băiețelul de 9 ani. Daca nu o stiti, cautati-o pe pagina. După acea postare m-am ales cu un reproș, venit pe whatsapp. Reproșul sună așa: ,,Despre mine nu ai scris niciodată nimic." Așa că azi, o să scriu. Ca să vă fac să zâmbiți, ca să rămână scrisă o poveste care trece dincolo de rolurile de coordonator și părinte.
Imi cer iertare draga mea, nu a fost cu intenție să nu scriu. Azi e despre tine, Zalti Mirella.
Ființa aceasta minunata și veșnic nemulțumită a fost printre primele mămici pe care le-am avut în coordonare. A venit ca uraganul acum vreo 3 ani cred, efervescentă ca o doza de Pepsi agitată bine, plină de viață, vocală și cu dorința să învețe. Nu mă întrebați când a intrat și când a ieșit din coordonare ca am impresia că o știu de o viață. Cert e că am lucrat împreună vreo 2 ani. Scopul ei suprem: să își ajute copilul și să dea pe spate coordonatorul în fiecare lună (am citat-o). Când nu mă așteptam, primeam mesaj pe whatsapp: ,,Luna asta te dau pe spate". Și mă gândeam ,,ce ai mai făcut iar?".
Zalti e genul de părinte pe care nu-l poți păcăli. Pentru că a citit mai multă literatură de specialitate decât mulți specialiști. Cum a ales Zalti să lucreze cu mine? M-a testat: să vadă ce știu, ce explic și dacă ce spun eu, merge. Pe vremea aceea, pe grupul de Facebook Autism Colors, făceam live-uri. Vă las să ghiciți cine era prezentă la fiecare. Ea. Nu doar că asculta dar mă și intreba diverse. Apoi se ducea și aplica ce auzea în live sau ce îi spuneam eu. Și a văzut că funcționează ce spun. Nu mai stiu cât a ținut-o așa dar, mi-a scris la un moment dat că ea vrea în coordonare. Și am acceptat. De aici a început distracția. I-am zis printre altele, că trebuie să citească. I-am dat cărți. Le printa și le citea. Imprimanta ei cred că plângea zilnic. In paralel, lucra planurile pe care i le dădeam lunar. Trimitea filmulețe cu ce lucra. Eu dădeam feedback, corectam ce era de corectat, mă chinuiam să înțeleg ce vorbește și ea și copilul (lucra planurile în greacă, eu nu știu greacă), ceream traduceri unde nu reușeam să mă prind ce se întâmplă. Copilul a început să avanseze, sa vorbească cu sens, să facă conexiuni din ce în ce mai complexe, să fie din ce în ce mai prezent și din ce în ce mai bine. A avut și ea, ca orice părinte, momente grele. Dar niciodată nu a renunțat. Am râs, am plâns și am învățat împreună. M-a ,,criticat" la anumite programe și vă dau si context pentru două dintre ele.
1. Program de lucru pe situații de urgență - ce faci dacă vezi un incendiu, ce faci daca mama ta se simte rău, etc. După acest program, puștiul a sunat la 112 ca să cheme ambulanța pentru că a trecut din greșeală cu bicicleta peste coada cățelului. Am râs atunci cu lacrimi, programul și-a atins scopul dar mai era de lucrat la chestii de finețe.
2. A avut un program ,,Din ce sunt făcute obiectele" - chestii din carton, sticlă, blană, etc. Primul comentariu al ei la program: ,,Ce-i trebuie copilului să știe din ce este făcut x obiect?". I-am explicat, a înțeles si, Dominic lovește din nou: căuta să îl dezbrace pe bietul cățel de blană să facă nu stiu ce din ea. Fă update la program ca să îl facem să înțeleagă că nu luăm pielea bietului cățel. A mers, a înțeles.
3. Acesta e bonus. Undeva in toamnă-iarnă i-am dat un plan de intervenție. A dat print la imprimantă să îl scoată. Si a vazut că a uitat imprimanta să se oprească. A venit senină si m-a întrebat: ,,mi-ai trimis Anna Karenina sau planul lui Dominic?".
Am o mulțime de amintiri cu ea. Când s-a retras din coordonare din motive personale, am simțit că pleacă o parte din mine cu ea. Dar a rămas aici, vorbim des, povestim și dezbatem idei despre autism.
Dar acum, Zalti poate contrazice cu argumente solide orice specialist de carton.
Acum, Zalti, dacă observă o problemă la copil, poate gândi o intervenție țintită pe problema observată.
Zalti a avut curajul, după ce a ieșit din coordonare, să se angajeze ca shadow în Cipru. Curajul ei a venit din faptul că a înțeles esențialul: un părinte informat poate deveni cel mai bun terapeut al copilului.
Sunt mândră de ea pentru că a înțeles și a făcut tot ce am învățat-o și de mine pentru că am reușit să o aduc aici. Nu știu dacă sunt cel mai bun specialist care a impactat semnificativ viața copilului ei dar stiu 100% că am învățat-o destul încât să aibă curajul să zboare mai departe, să lupte și să spere.
Draga mea, dacă vreodată o ne lase memoria, sa știi că rândurile acestea vor rămâne aici, amintire.
Vouă vă spun așa: informația corectă face minuni. Citiți. Alegeți specialiști care să vă implice în procesul de terapie și care să vă învețe tot ceea ce este nevoie. Voi sunteți motorul progresului copilului vostru.
Să aveti o zi liniștită.

06/08/2026

Salutări, dragilor.
De ieri nu reușesc să-mi mut gândul de la unul dintre copiii mei din coordonare. Pur și simplu nu pot...
Are 9 ani și o vârstă mentală de 1 an și 2 luni. Mama lui a intrat în coordonare cu mine în urmă cu doar 4 luni. Doi părinți care nu mai aveau speranță, al căror gând a fost: încercăm și asta câteva luni și dacă nu funcționează, ne resemnăm. Tăticul era cel care nu mai credea în nimic. Care nu mai vedea luminița de la capătul tunelului. Mămica mai avea un grăunte de speranță.
Până să ajungă la mine, copilul făcuse aproape 6 ani de terapie în diferite centre. Cu toate acestea, achizițiile de bază lipseau complet. Am fost nevoiți să începem cu imitația și cu programele fundamentale, pe care majoritatea copiilor le învață în primele etape ale intervenției.
Și vă rog să nu-mi spuneți că „atât poate” sau că „sigur are altceva”. Părinții au făcut investigații complexe, inclusiv în afara țării. Copilul are și antecedente de epilepsie, fiind urmărit de medicul neurolog. Autismul asociat cu epilepsia poate îngreuna evoluția, dar nu înseamnă că progresul este imposibil.
În cele 4 luni de când mama lucrează consecvent acasă, sub îndrumarea mea, copilul a făcut mai multe achiziții decât a făcut în anii de terapie.
Iar de aproximativ o lună se întâmplă ceva care mă bucură enorm. A început să încerce să imite verbal sunete.
Când l-am cunoscut, foarte rar scotea câte un sunet spontan. Astăzi vocalizează aproape continuu. Nu spune cuvinte cu sens. Este încă în etapa de lalalizare. Dar pentru mine acesta este un semn extraordinar de important. Înseamnă că există inițiativă vocală și o bază pe care putem construi în viitorul apropiat.
Nu știu dacă într-o zi va vorbi în propoziții. Nu știu dacă va recita poezii. Nu-i pot promite asta nici unui părinte. Dar sper că va ajunge să comunice suficient cât să se facă înțeles. Iar pentru acest obiectiv merită să luptăm și eu și părinții.
Poate sunt o optimistă incurabilă. Sau poate am acea doză de încăpățânare care mă face să caut mereu drumul de la „imposibil” către „posibil”.
V-am spus această poveste pentru că aș vrea să atrag atenția asupra câtorva lucruri.

1. Progresul în terapie trebuie să existe încă din primele 3 luni. Nu mă refer la miracole și nici la schimbări spectaculoase peste noapte. Dar ar trebui să existe semne clare că intervenția merge în direcția bună. Dacă nu vedeți niciun fel de progres, este firesc să puneți întrebări și să cereți explicații. Sunt copii care învață mai repede, alții mai greu. Dar în 3 luni trebuie să vezi schimbări pozitive.
2. Orice părinte ar trebui să primească un plan de intervenție.
Un plan clar, cu obiective concrete, adaptate copilului. Eu îl fac lunar, pentru că nevoile copilului se schimbă pe măsură ce apar noi achiziții.
3. Planul trebuie verificat periodic.
Ideal, o dată pe lună, împreună cu terapeutul, coordonatorul și părintele. Terapia nu înseamnă doar să mergi la cabinet. Înseamnă să urmărești permanent dacă strategia funcționează sau trebuie modificată.
4. Orice intervenție începe cu o evaluare serioasă. Nu alegem programele la întâmplare. Evaluarea ne spune ce știe copilul, ce îi lipsește și care sunt prioritățile.
5. Părintele nu este a cincea roată la căruță. Părintele este cel mai important membru al echipei, motorul terapiei. Trebuie să știe ce se lucrează, de ce se lucrează și cm poate continua acasă. Dacă își dorește și situația copilului permite, ar trebui să poată asista la ședințe. Iar la finalul unei ședințe are nevoie de feedback real, nu de fraze precum „A lucrat bine astăzi.” sau „A fost cuminte.”
Are nevoie să afle:
- ce obiective s-au lucrat;
- ce a reușit copilul;
- unde întâmpină dificultăți;
- ce poate exersa acasă până la următoarea ședință.

Nu orice copil va avea aceeași evoluție. Autismul este diferit de la un copil la altul și nimeni nu poate promite miracole peste noapte.
Dar este obligatoriu ca intervenția să se facă CORECT și DUPĂ NEVOILE fiecarui copil.
Terapia nu înseamnă să treacă anii. Terapia înseamnă ca, lună de lună, copilul să fie puțin mai aproape de o viață mai independentă decât era ieri.

Părinților care aleg să lucreze cu mine nu le promit niciodată miracole. Dar le promit că dau 100% pentru a le ajuta copilul.

Alegeri înțelepte vă doresc!

06/08/2026

06/08/2026

Zilele trecute am facut p postare in care am explicat diagnosticele din sfera autismului. Azi va las si un filmulet scurt.

04/08/2026

Retragerea ajutorului înseamnă independență

04/08/2026

Reducerea ajutorului reprezintă independentă.

04/08/2026

Bună dimineața! Azi am ales un subiect despre care nu știu dacă am mai povestit până acum și anume, dependența copilului de prompt. Sper să vă ajute postarea.

Aud foarte des un lucru de la părinți:
„Știe culorile, dar numai dacă îl întreb.”
„Știe să spună , dar trebuie să-l întreb eu: .”
„Știe să salute, dar numai dacă îi spun eu .”

Și altele asemenea. Aici apare o întrebare importantă: ,,Copilul a învățat abilitatea sau a învățat să răspundă atunci când adultul îi spune ce să facă?"
Pentru că nu este același lucru.

🔹 Fă un experiment simplu: Să presupunem că cel mic știe să ceară apă. Într-un moment în care știi că ar putea dori apă, pune sticla sau paharul la vedere. Dar nu spune nimic.

Nu-i spune:
❌ „Ce vrei?”
❌ „Vrei apă?”
❌ „Spune apă.”
❌ „Ce trebuie să spui?”

Așteaptă câteva secunde și observă ce face copilul.
⭐️Cere apa?
⭐️Se uită la tine și așteaptă?
⭐️Îți ia mâna și te duce spre apă?
⭐️Încearcă singur să o ia?
⭐️Se frustrează?
⭐️Sau nu face nimic până când nu apare întrebarea cu care s-a obișnuit?

Tocmai ai aflat ceva important și anume: cât de independentă este, de fapt, abilitatea lui.

🔹 De ce ajunge un copil sa fie dependent de prompt?

Pentru că uneori, fără să ne dăm seama, îi ajutăm prea mult pe copii.
„Spune bună.”
,,Uite, cine a venit?”
„Ce vrei?”
„Spune: ajută-mă.”
„Ce trebuie să faci acum?”
„Hai, spune…”
Și repetăm aceste ajutoare atât de des, încât copilul ajunge să aștepte semnalul nostru înainte să răspundă.

În intervenție, acest lucru se numește dependență de prompt. Mai exact, situația în care copilul ajunge să aibă nevoie de un anumit ajutor pentru a realiza un răspuns pe care, în anumite condiții, l-ar putea face cu mai puțin ajutor sau independent.

Prompturile nu sunt ceva rău. Din contră. Promptul este un instrument prin care îl ajutăm pe copil să învețe. Problema apare atunci când îl introducem, dar nu avem și un plan pentru a-l retrage.

🔹 Cum reducem dependența de prompt?

Nu scoatem tot ajutorul brusc. Nu îi spunem copilului: „De azi nu te mai ajut. Trebuie să faci singur.” Dacă un copil încă are nevoie de sprijin, îl ajutăm. Dar încercăm să folosim atâta ajutor cât este necesar, nu atâta ajutor cât ne-am obișnuit noi să oferim.

Să revenim la apă.

Copilul este obișnuit cu:
- „Ce vrei?” și apoi spune el: „Apă.”

Data viitoare, înainte să întrebi, așteaptă câteva secunde. Ține sticla în mână și așteaptă.
Poate va cere singur când vede apa. Dacă nu o face, nu trebuie să aștepți la nesfârșit și nici să îl lași să se frustreze.

Îl ajuți.

Dar, când este posibil, încearcă să oferi un ajutor mai mic decât cel pe care îl ofereai înainte. Dacă înainte promptul tău era:
- Spune APĂ
- Vrei APĂ?

Acum poti să încerci un ,,Aa" de la apă, ținând în mână sticla. Sau, mai poți încerca să îi arăți cu degetul sticla cu apă și doar să mimezi A din gură, fără sunet.

Gândește-te la prompt ca la niște roți ajutătoare la bicicletă. Le folosim pentru că sunt necesare.Dar scopul nu este ca ele să rămână acolo pentru totdeauna.

Scopul este: AJUTOR ➡️ MAI PUȚIN AJUTOR ➡️ OCAZIE SĂ RĂSPUNDĂ SINGUR ➡️ INDEPENDENȚĂ

Procesul prin care reducem treptat ajutorul se numește estomparea promptului.

🔹 Trei lucruri simple pe care le poți face acasă

1️⃣Așteaptă înainte să ajuți.
Uneori adulții sunt atât de rapizi în a oferi indicația, încât copilul nici nu mai are ocazia să inițieze.

Înainte de:
„Spune apă!”
„Cere ajutor!”
„Ia lingura!”
„Pune pantofii!”…așteaptă câteva secunde în care copilul să aibă șansa să facă singur ceea ce știe deja.

2️⃣ Dacă are nevoie de ajutor, oferă-l. Dar nu mai mult decât este necesar.
Dacă poate reuși cu un ajutor mai mic, nu este nevoie să îi oferim automat unul mai mare. Uneori un gest, un indiciu vizual, poziționarea obiectului sau pur și simplu câteva secunde de așteptare pot fi suficiente. Tipul și nivelul promptului trebuie însă adaptate copilului și abilității pe care o învață.

3️⃣ Retrage ajutorul treptat.
Întreabă-te periodic: „Mai are nevoie de acest ajutor sau îl ofer eu pentru că așa m-am obișnuit?” Este una dintre cele mai utile întrebări pe care și le poate pune atât un părinte, cât și un terapeut.

🔹 Dar atenție la cealaltă extremă.

Reducerea promptului nu înseamnă: „Îl las să se chinuie până reușește singur.”

Nu vrem ca un copil să greșească de zece ori doar ca să verificăm dacă poate. Și nu vrem să transformăm fiecare moment al zilei într-o verificare sau într-un stress.

Îi oferim oportunitatea să fie independent, dar îl ajutăm atunci când încă are nevoie.

Promptul nu este problema.
Problema apare atunci când promptul rămâne acolo mai mult decât este necesar.

🔹 Și mai este ceva foarte important.

Un răspuns corect nu este întotdeauna o abilitate funcțională.

➡️Dacă un copil spune „ajută-mă” după ce îi spui tu: „Spune ajută-mă!”, avem un răspuns corect.

⭐️Dacă spune „ajută-mă” când nu poate deschide singur cutia cu jucării, avem comunicare funcțională.

➡️Dacă spune „apă” când îl întrebi tu „Ce vrei?", avem un răspuns.

⭐️Dacă îți cere apă când îi este sete, avem o abilitate pe care o poate folosi în viață.

🔹 În următoarele zile, încearcă ceva.

Alege o singură abilitate despre care spui că cel mic „o știe”. Și observă:

🔹 O face și dacă nu îi amintește nimeni?
🔹 O face și cu mama, și cu tata, și cu bunica?
🔹 O face doar la masa de lucru sau și prin casă?
🔹 O face doar cu anumite materiale?
🔹 O folosește atunci când chiar are nevoie de ea?

Nu îl testa toată ziua. Doar observă-l. Și apoi vezi cm îl poți ajuta. Uneori, câteva minute în care adultul vorbește mai puțin ne arată foarte clar ce poate face copilul singur și unde încă are nevoie de sprijin.

📌 Scopul intervenției nu este să avem un copil care răspunde perfect atunci când adultul știe ce întrebare să pună.

Scopul este ca el să poată folosi ceea ce a învățat în lumea reală, atunci când are nevoie.

De aceea, una dintre întrebările la care mă interesează cel mai mult să primesc un răspuns nu este: „Câte programe știe?”

Ci:„Ce poate face SINGUR cu ceea ce a învățat?”

Acolo începe diferența dintre a executa un program și a construi o abilitate pentru viață.

Încearcă experimentul cu o singură abilitate. Chiar sunt curioasă ce observi. Scrie în comentarii.

Dă un share, poate mai ajutăm si alte persoane. Iar dacă îți place conținutul paginii, urmărește Autism Colors.
O zi superbă vă doresc!

03/08/2026

Buna dimineața dragilor! O săptămână usoara vă doresc!

❗️„La terapie mi se spune că face. Acasă, cu mine, nu face.”❗️

Dacă ești părintele unui copil cu autism, sunt șanse mari să fi spus măcar o dată această propoziție.

„La terapie îmi spun că arată culorile. Acasă, cu mine nu arată.”

„Cu terapeuta cere. Pe mine mă trage de mână.”

„Acolo stă la masă. Acasă fuge după două minute.”

„La cabinet mi se spune că știe. Când încerc eu, parcă am alt copil.”

Și atunci apare întrebarea firească: ,,De ce se întâmplă așa?"

Și răspunsul este: ,,Pentru că a învăța ceva și a putea folosi ceea ce a învățat în contexte diferite, sunt două lucruri diferite."

Un copil poate învăța să răspundă la o anumită cerință, cu un anumit adult, într-o anumită cameră, folosind anumite materiale.

Dar scopul intervenției nu ar trebui să fie ca el să „se descurce la terapie”.

Scopul este ca ceea ce învață să devină util în viața lui.

Aici intervine generalizarea.

🔹 Dacă a învățat să ceară apă doar la masă, vrem să poată cere apă și în parc.
🔹 Dacă a învățat să se spele pe mâini acasă, vrem să poată face asta și la grădiniță.
🔹 Dacă spune „vreau” terapeutului, vrem să poată comunica aceeași nevoie și mamei, tatălui sau bunicii.
🔹 Dacă recunoaște o pisică pe un cartonaș, vrem să recunoască și pisica vecinei, o pisică dintr-o carte sau una pe care o vede pe stradă.

Altfel, riscăm să construim abilități de cabinet, nu abilități pentru viață.

🧠 Și aici este una dintre cele mai importante idei pe care aș vrea să le înțeleagă părinții: copilul nu trebuie doar să învețe răspunsuri. Trebuie să învețe să folosească ceea ce știe.

De aceea, generalizarea nu ar trebui lăsată la voia întâmplării.

Generalizarea se planifică.
Cum planificăm generalizarea?

Schimbăm treptat:

👤 persoana – terapeut, mamă, tată, bunic, educator;

🏠 locul – cabinet, acasă, grădiniță, magazin, parc;

🧸 materialele – nu lucrăm mereu cu aceleași obiecte și aceleași imagini;

🗣️ formularea cerinței – copilul nu trebuie să funcționeze doar când aude exact aceeași propoziție;

⏰ momentul – abilitatea trebuie să apară atunci când este necesară în viața reală, nu doar la „ședința de terapie”.

Și mai facem ceva extrem de important: îi învățăm pe părinți ce să facă acasă.

Nu pentru a transforma părintele în terapeut. Ci pentru că părintele este acolo când copilul vrea biscuiți, când trebuie să se îmbrace, când refuză să plece din parc, când merge la cumpărături, când îi este sete, când trebuie să aștepte sau când încearcă să comunice ceva.

Viața de zi cu zi oferă sute de oportunități de învățare pe care niciun cabinet nu le poate reproduce complet.
Cercetările privind intervențiile mediate de părinți arată beneficii potențiale pentru comunicare socială, limbaj și interacțiunea părinte–copil.

❤️ Părintele nu trebuie să primească doar raportul: „Astăzi a fost bine.”

Ar trebui să știe:

Ce a învățat copilul?
De ce lucrăm această abilitate?
Unde vrem să o folosească?
Cum o exersăm în viața reală?
Ce facem dacă acasă abilitatea nu apare?

Pentru mine, intervenția nu se termină la ușa cabinetului.

Dacă un copil învață să comunice, vreau ca acea comunicare să îl ajute când îi este sete.

Dacă învață să aștepte, vreau să îl ajute să aștepte și la magazin.

Dacă învață să urmeze un program vizual, vreau să îi facă dimineața mai predictibilă.

Dacă învață să ceară o pauză, vreau să poată face asta atunci când chiar are nevoie de ea.

Pentru că obiectivul final nu este: „Să facă bine la terapie.”

Obiectivul final este: ,,Să se descurce mai bine în propria lui viață."

Iar diferența dintre cele două este uriașă.

Dacă știi că programul copilului tău conține multe exerciții, dar nu vezi suficient transferul lor în viața de zi cu zi, îmi poți scrie în privat.

Uneori, un copil nu are nevoie de mai multe obiective. Are nevoie de obiective bine alese, bine predate și bine generalizate.

🧩 Autism Colors
Intervenție cu sens. Abilități pentru viață.

01/08/2026

🌈Copilul tău face terapie. Dar învață?

Știu că întrebarea sună dur. Dar faptul că un copil merge la terapie de 3, 4 sau 5 ori pe săptămână nu înseamnă automat că intervenția funcționează.

Și nici faptul că „lucrează frumos la masă” sau ,,a fost bine azi" nu este suficient.

Pentru mine personal, una dintre cele mai importante întrebări este următoarea:

❓️Ce poate face copilul astăzi, în viața lui de zi cu zi, și nu putea face acum 6 luni❓️

🔹️Poate să ceară ceea ce își dorește fără să fie întrebat de fiecare dată „Ce vrei?”

🔹️Poate să folosească ceea ce a învățat în terapie și cu mama, și cu tata, și la grădiniță?

🔹️Poate să aștepte puțin?

🔹️Poate să accepte mai ușor un „nu”?

🔹️Poate să ceară ajutor?

🔹️Poate să se joace mai funcțional?

🔹️Poate să facă singur lucruri pe care înainte le făcea doar cu ajutor?

❗️Există o diferență enormă între „a executa un program în terapie” și „a dobândi o abilitate pe care o poți folosi în viață”.❗️

➡️Un copil poate învăța să răspundă corect la zeci de întrebări și totuși să nu știe să ceară apă când îi este sete.

➡️Poate potrivi impecabil cartonașe și totuși să nu știe ce să facă atunci când rutina lui se schimbă.

➡️Poate spune culorile, animalele și cifrele și totuși să nu poată spune:

„Ajută-mă.”
„Nu vreau.”
„Mai vreau.”
„Am terminat.”
„Mă doare.”

Asta nu înseamnă că aceste achiziții nu sunt importante ci înseamnă că trebuie să ne întrebăm permanent: ,,La ce îi folosește copilului ceea ce îl învățăm?"

❗️O intervenție bună nu ar trebui să producă un copil care știe să răspundă perfect terapeutului.

❤️O intervenție bună ar trebui să construiască, pas cu pas, un copil care depinde din ce în ce mai puțin de terapeut.

De asemenea, trebuie sa fim conștienți că progresul nu arată întotdeauna spectaculos.

🟢Uneori progresul înseamnă primul „ajută-mă”, primul ,,dă", primul ,,a" sau primul ,,mama".

🟢Alteori înseamnă că a așteptat 20 de secunde fără să fugă de pe scaun.

🟢Că s-a încălțat singur.

🟢Că a acceptat altă cană din care să bea apă.

🟢Că a intrat într-un magazin în care înainte nu putea intra.

🟢Că mama poate, în sfârșit, să gătească 10 minute fără să fie chemată permanent.

Sunt lucruri mici pentru ceilalți dar URIAȘE pentru copil și familia lui.

Așa că, dacă ai un copil care merge la terapie, te invit să faci un exercițiu simplu:

Nu te întreba doar:

❌ „Câte ore de terapie face?”

Întreabă-te:

✅ „Ce a devenit mai ușor în viața copilului meu datorită terapiei?”

Răspunsul la această întrebare spune foarte multe despre direcția intervenției.

💬 Dacă vrei, scrie în comentarii o singură achiziție pe care copilul tău a făcut-o în ultimele luni și care v-a schimbat cu adevărat viața.

Poate pentru altcineva pare un lucru mic dar noi știm că nu este așa.

Dacă ești părinte și vrei să înțelegi mai bine terapia, urmărește pagina Autism Colors, unde ofer informații concrete din intervenție, explicate simplu și care au aplicabilitate.